Internaționalismul comunist a reprezentat cu mult mai mult decât ambițiile Moscovei. În Revoluția globală, istoricul italian Silvio Pons, specialist în Antonio Gramsci și stânga marxistă, a arătat care sunt rădăcinile sociale ale partidelor leniniste internaționale precum și adaptarea lor la condițiile locale. Rezultatul acestui efort este, de fapt, o tratare aproape exhaustivă a unora din cele mai dramatice și întortocheate capitole din istoria comunismului global, de la începuturile sale în Revoluția bolșevică și până la dezintegrarea sa în anii 1980 și 1990.
Unele din cele mai informative pagini ale acestei lucrări se ocupă, așa cum ne-am fi putut aștepta, de filiera italiană a poveștii. Stalin a avut încredere în Palmiro Togliatti (1893–1964) și, la un moment dat, chiar și-a imaginat numirea lui ca șef al Cominformului controlat de Moscova, organizația creată în 1947 spre a coordona activitățile partidelor comuniste din Europa. Liderul comunist italian a refuzat „onoarea”. A murit în vacanță în Crimeea, în august 1964, cu doar 2 luni înainte de îndepărtarea lui Nikita Hrușciov. Testamentul politic al lui Togliatti, cunoscut ca Memorandumul de la Ialta, rămâne una din cele mai bune articulări ale insolubilelor tensiuni din sânul comunismului mondial.
Togliatti a contestat ambițiile hegemonice ale lui Mao și Hrușciov, și a schițat o poziție care, în anii următori, va da naștere eurocomunismului, un curent antistalinist susținut cel mai vocal de către Spania și Italia. Eurocomunismul se opunea autoritarismului birocratic de tip sovietic și clama reconcilierea dintre socialism și democrație. Uitându-se la direcția radical stalinistă adversă, Silvio Pons explorează (pe lângă comportamentul imprevizibil și condescendent al lui Hrușciov) și opoziția lui Mao la destalinizare drept cauză majoră, deopotrivă politică și psihologică, a rupturii sino-sovietice.
Principalul personaj al poveștii rămâne Iosif Vissarionovici Stalin, fără de care dictatura ideocratică a lui Lenin nu s-ar fi putut materializa. Așa cum arăta și istoricul de la Princeton Stephen Kotkin în primul volum al biografiei sale a lui Stalin, a fost nevoie de determinarea inflexibilă a Plăieșului de la Kremlin pentru a duce la îndeplinire și radicaliza proiectul originar. Spre deosebire de rivalii săi din Politburo, Stalin nu era un intelectual cosmopolit, și totuși, revoluția conta pentru el la fel de mult ca pentru ei. A folosit Internaționala comunistă (Cominternul, fondat în 1919) pentru a urmări obiectivul expansiunii bolșevice la scară planetară. Pons pretinde că Stalin era pregătit să îngroape această organizație încă din 1941, cu doi ani înainte de desființarea sa de facto. Probabil, însă aceea ar fi fost doar o mișcare tactică. Revoluția mondială a rămas scopul suprem, așa cum a demonstrat-o fără tăgadă sovietizarea Europei de Est și Centrale după 1945.
Imaginea comunismului internațional pe care o creionează Pons după moartea lui Stalin (în 1953) este una a tendințelor centrifuge și a rivalităților acerbe din jurul celei mai bune interpretări a dogmelor sacrosancte. Comunismul n-a fost doar un set de propoziții filosofice și o sociologie a schimbării revoluționare, ci și o ecleziologie în care rolul Partidului Comunist ca depozitar al adevărului era incontestabil. Cei botezați „revizioniști” pentru a fi încercat să reformeze un sistem înghețat au fost echivalentul susținătorilor Reformei în sânul creștinismului. De aceea, este cu atât mai enigmatic de ce Pons nu insistă asupra rolului jucat de revizionismul marxist (numit adesea marxism critic) în erodarea religiei seculare leniniste. Istoricul italian nu menționează, spre exemplu, contribuțiile lui Leszek Kołakowski la expunerea comunismului ca piramidă a minciunilor. Ideile lui Kołakowski au inspirat enorm bărbații și femeile care au alcătuit Comitetul de Apărare a Muncitorilor (KOR) din Polonia și care, în 1980, au fost implicați în geneza independentei și auto-guvernatei Solidarități. Nume precum Jacek Kuroń sau Karol Modzelewski sunt, în mod regretabil, absente din această carte. Adam Michnik este menționat doar o singură dată. Și totuși, fără a înțelege întreaga saga a revizionismului marxist est-european, ar fi greu să pătrundem tainele strategiei reformiste a lui Mihail Gorbaciov, aparatcicul sovietic care i-a interiorizat mesajul și a fost ales secretar-general în martie 1985.
Cum putem explica rezistența și longevitatea comunismului global? Cum a fost posibil ca intelectuali sofisticați să creadă născocirile propagandistice ale stalinismului? Silvio Pons se referă la chemarea antifascistă așa cum a fost ea descrisă de François Furet. El identifică, de asemenea, sâmburele mitologic din inima comunismului, capacitatea acestuia de a galvaniza pasiuni și emoții puternice. Într-adevăr, ceea ce face Revoluția globală o carte extrem de utilă este abilitatea autorului de a combina materiale de arhivă anterior necunoscute cu o înțelegere profundă a matricei psihologice a sistemului de convingeri comunist. Vreme de decenii, Uniunea Sovietică a încarnat speranța, oferind un model de modernitate alternativ și opus democrației liberale. Unica lui legitimitate a fost ideologică. Odată ce pretenția ideologică a început să se sfărâme, sistemul era deja condamnat.
Nikita Hrușciov a fost probabil ultimul lider sovietic care a crezut în venirea Mileniului comunist pe pământ. Succesorii săi, de la Leonid Brejnev la Mihail Gorbaciov, doar au încercat să salveze sistemul: primul, de o manieră conservatoare, ultimul, într-una mai curajoasă, angajându-se în reforme până la dizolvarea completă a sistemului. Atunci când a declarat, în 1988, că ideologia nu ar trebui să influențeze relațiile internaționale, Gorbaciov a spus practic adio internaționalismului comunist. În eforturile sale de a demonstra un lucru imposibil, el a distrus fără să vrea statul și partidul leninist. Dar, cu sau fără Gorbaciov, întregul proiect comunist a eșuat pentru că, așa cum ne spune Silvio Pons, „n-a putut rezista provocării unor procese și mișcări ghidate de influențe și aspirații globale din ce în ce mai civice, democratice și individualiste”.
