Marius Stan

Diferența dintre versiunile lui Marx și Lenin de marxism își are originea în personalitățile lor. Karl Marx era un filosof vest-european care dorea să fie om politic. Lenin era un om politic, „un rus din cap până-n picioare”, cum l-a alintat Zinoviev, care dorea să fie și filosof.

Cele două laturi ale personalității lui Marx, politicianul și filosoful, s-au aflat într-un permanent conflict: filosoful, al cărui principiu decisiv era „îndoiește-te de toate”, îl domina, de obicei, pe omul politic.

La Lenin lucrurile stăteau puțin altfel, într-un fel aproape monolitic. Nu a avut vreun dubiu atunci când a adaptat ideile lui Marx obiectivului său: să înfăptuiască revoluția într-o țară în care modul asiatic de producție supraviețuise până în secolul XX. În felul lui pur filosofic, Lenin l-a urmat pe Engels mai degrabă decât pe Marx. În acest sens, Bertrand Russell avea dreptate să spună că Engels nu înțelesese niciodată esența materialismului marxist.

Marxismul a fost denaturat mai întâi de victoria revoluției proletare în cel mai înapoiat imperiu european, apoi de răspândirea variantei sovietice în țări europene care n-avuseseră de-a face vreodată cu cultura și civilizația rusă. Geniul politic al lui Lenin s-a tradus, de fapt, prin întărirea elementului voluntar din teoria schimbării sociale la Marx și reducerea întregii gândiri a filosofului din Trier la ideologia comunismului militant.

Ideea de partid ca organizație conspirativă a „revoluționarilor de profesie”, expusă de Vladimir Ilici în faimosul pamflet din 1902, Ce-i de făcut?, nu avea nimic de-a face cu accepțiunea marxistă a partidului ca organizație democratică de masă. Cu toate acestea, ea avea să exercite o influență colosală asupra interpretărilor ulterioare ale marxismului. Poate că nu ar trebui să uităm nici faptul că unul din principiile de bază ale teoriei lui Karl Marx era unitatea teoriei și practicii. Nimic din toate acestea nu rima cu varianta leninistă de marxism.

După Revoluția din 1917, marxism-leninismul a devenit ideologia unei dictaturi care aglutina elemente disparate de filosofie statistă („spiritul obiectiv” al lui Hegel) și tradiția uneia din cele mai teribile poliții de stat din Europa (Opricinina lui Ivan cel Groaznic). Sarcina reducerii marxismului la un instrument necesar construirii unui astfel de stat, suficient de atrăgătoare spre a suci mințile multor intelectuali occidentali vreme de jumătate de secol, i-a revenit lui Stalin.

Pentru a înfăptui această transformare, „Plăieșul urcat în Kremlin”, cum l-a numit Osip Mandelștam, avea nevoie nu doar să lichideze toată garda veche bolșevică, peste jumătate de milion de oameni, și să trimită de trei ori mai mulți în lagărele de concentrare, ci să ucidă însuși comunismul ca mișcare socială. Din acest punct de vedere, ideea urii de clasă, forța care subîntinde întreaga filosofie a lui Marx, a facilitat epurările orchestrate de Stalin.

A pune exclusiv în seama lui Stalin siluirea vieții culturale și uciderea și umilirea a milioane de suflete ar fi, însă, o simplificare. Nimeni nu trebuie să uite că Stalin a pășit pur și simplu pe drumul pe care călăuzise chiar Lenin revoluția. Vladimir Ilici a fost cel care a conceput planul ideologic al totalitarismului comunist și, pe bună dreptate, rămâne „arhitectul totalitarismului în secolului XX” (cum l-a numit comunistul american Bertram Wolfe).

Evident, pentru a transforma o ideologie a eliberării de secol XIX într-un instrument de spălare pe creier și o nouă formă de imperialism, Stalin trebuia să siluiască și mai tare marxismul, castrându-l, transformându-l într-o formulă moartă de uz comun. Au trebuit să piară enorm de mulți oameni pentru ca această variantă simplificată de marxism să funcționeze.

Partidul Comunist s-a convertit dintr-o organizație militantă într-o biserică birocratizată. Începea epoca Noului Ev Mediu. Dominația sacrului colectiv asupra secularului individ, distrugerea sferei private, teroarea și mankurtizarea, restricțiile și controlul, asfixianta atmosferă a unui stat pretins „socialist”.

Micul grup al revoluționarilor de profesie și-a consolidat pe veci poziția, iar natura permanentă a acestei caste politice a reprezentat o altă trăsătură „feudală” a noii societăți. În viața sovietică, la fel ca în toate Utopiile trecutului, factorii „religioși” au început să joace un rol important. Marxismul sovietic a încetat să mai fie obiect de studiu și a devenit adevăr dogmatic, transmis riguros, în stilul vechilor ritualuri religioase.

Fără aceste elemente de detaliu ale statului sovietic nu putem înțelege cum anume a influențat marxismul sovietic viața culturală a unor spații europene care nu cunoscuseră nici țarismul, nici ortodoxismul, nici hoardele de aur. Marxismul sovietic a devenit o „chestiune rusă” și, pentru multe din țările subjugate, o dramă de import.

Orașul México este un adevărat muzeu în aer liber al lucrărilor lui Diego Rivera (1886–1957). Frescele imense din Detroit ori San Francisco, bogatele colecții de schițe, printuri și acuarele din marile muzee americane nu pot edifica în întregime implicațiile sociale ale vieții și operei lui Rivera așa cum o face capitala mexicană.

Pe Avenida Paseo de la Reforma, acest Champs-Élysées al Lumii Noi, și, cu siguranță, unul din cele mai largi și elegante bulevarde ale lumii, îi poți zări deopotrivă pe sofisticații cosmopoliți coborând din Cadillac-urile lor lucitoare, pătrunzând în hoteluri, restaurante și magazine egale celor din New York sau Paris, precum și pe desculțele mame indiene, cu prunci înfășați în spinare, încercând să vândă bilete de loterie oricărui „gringo”.

E prea târziu acum spre a-l mai cunoaște pe maestru (Rivera a murit în Ciudad de México pe 24 noiembrie 1957), însă artiștii, scriitorii, colecționarii locali vorbesc în continuare despre Rivera ca și când acesta ar mai fi în viață. Ironia face că, „în viață”, prudența te-ar fi îndemnat să ai mai multă grijă ce vorbești despre răzbunătorul zeu al artei mexicane. Se spune că prezența lui fizică era una copleșitoare—un gigant obez, un broscoi imens, care, în pofida „urâciunii” feței sale umflate, putea fi și irezistibil.

Fără îndoială, Rivera a fost și un om elocvent, inteligent, bine informat. Mulți și-l amintesc însă ca pe un căpcăun gata să devină dușmanul de moarte al oricui ar fi îndrăznit să picteze pe zid (concurența artistică). Același Rivera, care n-a trecut niciodată pe lângă vreun cerșetor fără a-i azvârli câțiva pesos, era nemilos cu cei ale căror opinii despre politică, religie sau artă nu se potriveau cu ale sale. Era un mare pungaș, precum Benvenuto Cellini, un aventurier de teapa lui Giacomo Casanova, și nu puțini erau copiii care i-au fost atribuiți. Și totuși, în pofida numeroaselor aventuri, în felul său sordid, a iubit-o pe Frida.

Cei doi au fost căsătoriți din 1928 și până la moartea ei, în 1954. S-a auzit foarte rar ca doi indivizi într-atât de diferiți să trăiască astfel, în căsnicie. Frida Kahlo era micuță, fragilă și introvertită. În vreme ce Rivera a rămas viguros până spre ultimii săi ani, Frida, care la șaisprezece ani avusese un grav accident rutier, și-a trăit viața în tot felul de operații pe jumătate reușite, îndurând cu mult curaj dureri insuportabile.

Rivera și-a ales subiectele din dura și adesea brutala viață politică și socială a țării sale. Frida, o artistă suprarealistă insuficient recunoscută atunci, s-a inspirat dintr-un alt fel de tragedie—cea a propriei vieți! Într-adevăr, temele cu care cochetează Kahlo sunt boala, operația, chinurile facerii, moartea, tratate într-un mod mai apropiat de prerafaeliți decât de manierismele lui Dalí.

De cealaltă parte, Rivera a trăit suficient de mult spre a-și vedea orașul preschimbat dintr-un „mic Paris” într-un „mare Houston”. Însă indiferent de transformările fizice ale orașului, în a cărui suburbie Coyoacán locuia împreună cu Frida, ceea ce a rămas constant a fost prăpastia dintre cei fabulos de bogați și cei incredibil de săraci, între clasa managerială albă sau mestizo și proletariatul indian needucat.

Nu putem înțelege diferențele esențiale dintre Rivera și Picasso, pictorii comuniști ai epocii, decât dacă ne uităm la aceste fapte sociologice și rasiale. Rivera a spus cândva că n-a crezut în Dumnezeu, ci doar în Picasso. Asemănările dintre cei doi bărbați, de context și de caracter, sunt suficient de frapante: ambii proveneau din familii de mijloc intelectuale, ambii s-au îmbogățit prin arta lor și au devenit susținători entuziaști ai ideologiei comuniste. Și tot ambii au respins valorile consacrate ale artei acelei perioade, introducând cubismul (Picasso) și o anumită simplificare în formă și culoare, dublată de o imitație sentimentală a academismului francez și a unor pictori precum Ignacio Zuloaga sau Joaquín Sorolla (Rivera).

Au existat însă și câteva diferențe, care poate merită semnalate aici. Picasso a intrat în partidul comunist la 63 de ani și nu i-a păsat vreodată dacă opera sa va fi înțeleasă sau nu de către mase. Diego Rivera, alături de David Alfaro Siqueiros (și mai puțin de José Clemente Orozco), a căutat în mod deliberat socializarea expresiei artistice. Acest Rivera, un comunist, deși nu întotdeauna adeptul liniei Moscovei, și-a dedicat cea de-a doua parte a vieții promovării artei ca instrument social.

Rivera a fost suficient de norocos să aibă un „nas educat”, însă jumătatea lui indiană l-a făcut să nu poată uita nicicând gusturile mai simple ale milioanelor de obidiți, să nu picteze niciodată altcumva decât clar, ferm și simplu, spre a fi înțeles de toată lumea. Sigur, i-au plăcut enorm și Kandinski ori Klee, însă „rațele fezandate” ale artei nu erau pentru muritorul de rând. Spre deosebire de Picasso, care a rămas la Paris, Rivera s-a întors în Mexic (1921) dintr-o nevoie arzătoare. Se prea poate să nu-și fi descoperit vreodată vigoarea și originalitatea în artă fără această revenire acasă.

Artistic, cel puțin, Rivera ar fi putut fi strivit de prietenul Picasso, picturile sale timpurii trădând un cubism complet derivativ și fără succes. Se luptase vreme de treisprezece ani să devină european, însă eșuase. Ne rămân numeroase opere care trădează din plin acest conflict interior: lupta dintre dezorientatele imitații și nevoia de a se exprima pe sine în lumina propriilor moșteniri și viziuni, mai puțin în cea a maeștrilor.

În Mexicul anilor ’20, Diego Rivera a devenit comunist nu pentru că citise Capitalul lui Marx sau scrierile teoretice ale lui Lenin, ci pentru că această sectă, într-o țară înapoiată, demoralizată și sărăcită precum Mexicul, i-a părut că este și singura dispusă să împlinească vastele promisiuni ale revoluției naționale din 1910.