Marius Stan

Jurnalistul și gânditorul politic venezuelean Carlos Rangel a fost primul care a afirmat că mitul „bunului revoluționar” trăiește nestingherit în America Latină. El supraviețuiește însă într-un mod primitiv și complet inadecvat provocărilor cu care se confruntă liderii populari ai acelor regiuni. Mitul trăiește în imaginea bărbatului înarmat, care s-a retras în munți și pe dealuri, refuzând să accepte legitimitatea unui stat opresiv, corupt și ineficient.

Revoluționarul latino-american rezistă acolo, susținut doar de o ideologie specifică, și curând i se alătură alții, împreună cu care se pregătește să elibereze națiunea, să măture dintr-un foc toată sărăcia, toate privilegiile și inechitatea. America Latină are probabil cel mai bogat panteon al sfinților-revoluționari: Castro, Guevara, Sandino, Zapata, ba chiar și Bolivar, José de San Martín sau Bernardo O’Higgins, dacă e să trimitem la cei mai vechi.

Pe de altă parte, a părut mereu că cea mai rea soartă pe care o poate avea revoluționarul latino-american ar fi să „câștige”. În pofida revoluțiilor din Cuba, în 1959, Bolivia, în 1952, sau chiar Mexic, în 1910, și în pofida a o mie și una de alte tentative de a aprinde scânteia revoluționară pe continent, America Latină rămâne, în mod ironic, un cimitir al Revoluției.

Poate că o revoluție e făcută să moară, în ciuda încercărilor de a o „instituționaliza”... Și totuși, ideea revoluției permanente trăiește și nu poate fi decât ironic faptul că apostolul ei, Lev Davidovici Troțki, este îngropat în solul Americii Latine.

A explica revoluția e ca și cum ai explica dragostea. Ea rămâne inefabilă și mereu surprinzătoare chiar și pentru cei care-și petrec întreaga viață așteptând-o, sau, și mai intens, curtând-o. Lenin, se știe, a fost complet uluit de explozia din Rusia—ca un îndrăgostit căruia i se arată calea spre obiectul dorinței, ca unul care vine de departe.

Frida Kahlo a trăit alături de Diego Rivera în San Angel, aproape de casa lui Lev Davidovici Troțki din Coyoacán. Ambele erau în acea perioadă suburbii. Aerul era proaspăt, iar cerurile azure și senine. San Angel și Coyoacán au fost între timp înghițite de monstrul urban numit New Mexico și întreaga Vale a Mexicului este azi copleșită de-un teribil smog rozaliu.

Se spune că Frida ar fi avut o relație amoroasă cu revoluționarul rus în timpul exilului acestuia. Până la urmă erau cu toții profund implicați, în acele zile, în tot felul de moduri, pentru sau împotriva cutărei sau cutărei strategii, adesea cu angajamente de viață și de moarte. Muralistul socialist mexican David Alfaro Siqueiros și poetul chilian Pablo Neruda au avut și ei un rol important în această poveste.

Pentru toți, revoluția era un lucru adevărat. „Autentic!” Pesemne că se gândeau la asta tot timpul, privind-o ca pe o minunată și inevitabilă derulare a istoriei. Trebuie că au trăit cu toții cu această expectativă. Era un fel de gestație spirituală. Nimic din toate astea nu mai există acum...

Grădina ultimei case a lui Lev Troțki rămâne o oază calmă, umbrită de palmieri pitici și presărată cu țepoasele plante Yucca. Existaseră inițial cotețe de găini și de iepuri care îi dădeau un aer mai vesel, însă au fost înlăturate. Florile de bougainvillea în culoarea sângelui aprins ornamentează ici colo zidurile vilei. Puțina iarbă este tunsă. Întreaga casă sugerează o grandoare colonială în descompunere.

Probabil că Troțki se simțise asediat aici (după cum asediat fusese peste tot în ultimii ani). Mexicanii o transformaseră într-o fortăreață păzită, zidurile îi fuseseră înălțate și fuseseră plasate la colțuri mici foișoare. Înăuntrul casei, uși din oțel separau încăperile, iar obloanele geamurilor erau din tablă groasă. Exista, cu siguranță, și un temei pentru toate aceste precauții: Stalin dăduse ordin Partidului Comunist Mexican să-l lichideze pe vechiul său rival.

Prima tentativă de asasinat a avut loc în dimineața zilei de 24 mai 1940 și a fost condusă de pictorul stalinist David Alfaro Siqueiros. Banda lui Siqueiros penetrase cumva zidul grădinii și mitraliase casa. Au aruncat și două bombe, care însă nu au explodat. În fugă, l-au luat cu ei pe Robert Sheldon Harte, bodyguardul american al lui Troțki, pe care apoi l-au ucis. Unul din cei care l-au ajutat atunci pe Siqueiros să părăsească Mexicul a fost chiar consulul chilian, poetul Pablo Neruda, și el un stalinist convins.

Nu s-a stabilit niciodată dacă Harte fusese victimă sau complice. Dacă a fost acest din urmă lucru, Troțki a refuzat oricum să creadă. După ce a montat el însuși în grădină o plachetă pe care scria,

„În memoria lui Robert Sheldon Harte

(1915–1940)

Ucis de Stalin”

Lev Davidovici s-a întors la treabă...

Cert este că în urma excluderii sale din PCUS, pe 12 noiembrie 1927, agenții lui Stalin îl hăituiseră pe Troțki vreme de treisprezece ani, luându-i urma până în Turcia, Scandinavia și Franța. Abia în 1937 a primit Troțki azil politic în Mexic, din partea președintelui Lazaro Cardenas. De aici, Lev Davidovici a continuat să scrie și să facă propagandă. Mesajul lui era acela că Stalin întinase revoluția pe care el și Lenin o înfăptuiseră; că acest Stalin era un adevărat criminal, un aventurier, un despot și un psihopat. Toată lumea știe asta acum, dar pe vremea aceea mai existau și dubii.

Să ne întoarcem însă la „oaza” din Coyoacán, Mexic, acolo unde, pe 20 august 1940, bătrânul revoluționar rus îl primea în cabinetul său pe un tânăr pretins discipol. Omul era un comunist spaniol pe nume Ramón Mercader del Río. El a fost cel care i-a crăpat țeasta părintelui „revoluției permanente” cu un piolet. Era o crimă politică ordonată de Koba însuși.

Asasinul lui Troțki a fost capturat imediat. Pentru o vreme, identitatea sa, chiar naționalitatea, au rămas un mister (trecea uneori și sub numele de Frank Jackson sau Jacques Monard). În cele din urmă, Ramón Mercader del Río, alias Jackson, alias Monard, a făcut 20 de ani de pușcărie în Mexic. A fost eliberat pe 6 mai 1960, s-a dus la Moscova, apoi la Praga. A murit în Cuba, în 1961.

Duhul lui Leib Bronstein, Troțki, creatorul Armatei Roșii, ultimul revoluționar bolșevic intransigent, se preumblă încă prin grădina din Coyoacán. În spatele acelor ziduri, nu poți simți nimic altceva. Întregul loc te împinge spre concluzii uluitoare, dar inevitabile: aici zace îngropată Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, într-o liniștită grădină mexicană, la mare depărtare de metalicele străzi iernoase ale Moscovei...

Albert Camus (n. 7 noiembrie 1913–d. 4 ianuarie 1960) a rămas un autor nepublicat în Uniunea Sovietică până în anul 1968. Marginalele ediții estoniene din Ciuma, în 1963, și Străinul, în 1967, nu făceau decât să întărească ideea că laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din 1957 rămânea cvasi-necunoscut cetățenilor sovietici.

În pofida acestei realități, Camus a fost atacat ocazional, în special în anii ’40 și ’50, ca propagandist al unui individualism decadent. Faptul că a devenit o țintă pentru sovietici a putut părea la început surprinzător. Camus fusese un participant activ în Rezistența franceză, iar operele sale ofereau un mesaj de speranță în mijlocul înfrângerii și disperării. În Mitul lui Sisif, bunăoară, autorul refuza abandonul rațiunii și proclama că lupta omului trebuie să continue în pofida absurdității. Tot el credea că scriitorul trebuie să fie angajat social și părea, în orice caz, mai optimist ca mulți din autorii occidentali moderni.

O privire mai atentă asupra perioadei de început a Războiului Rece ne dezvăluie însă sursele antipatiei sovietice față de acest autor. Deși se considera el însuși parte a familiei stângiste, Camus a susținut după război cauza Occidentului împotriva Uniunii Sovietice. Penița lui a fost cea care a condamnat lagărele de muncă bolșevice și intervențiile sovietice împotriva revoltei proletare din Berlinul de Est (1953) sau a răzvrătiților polonezi și maghiari (1956); tot el a vorbit în eseurile sale despre libertate politică și a criticat tirania și crimele de masă, pe care le vedea drept accesoriul inevitabil al revoluțiilor.

De partea cealaltă, în URSS, „dezghețul” anului 1956 a fost urmat rapid de „înghețul” din 1957–1959, pentru că, desigur, revoltele cu pricina l-au forțat pe Hrușciov să împingă duhul destalinizării înapoi în lampa politică. Pe acest fundal, anul 1957 și Nobelul pentru Camus au aprins scânteia unor atacuri fără precedent.

Cum arătau, de fapt, criticile sovieticilor? Camus era negat atât ca scriitor, cât și ca activist social. De asemenea, se mințea flagrant, spunându-se că autorul francez ar fi fost irelevant chiar și în Occident sau, din contră, că ar fi contat doar pentru „mica-burghezie”. Participarea sa în Rezistența franceză anti-nazistă era minimalizată sau ignorată complet. Primul roman, Străinul, era atacat pentru că ar răspândi pesimism și alienare. Ciuma era receptată cumva mai bine și percepută ca literatură antifascistă, însă și aici autorul era desființat pentru ideea că răul nu poate fi niciodată complet extirpat sau pentru sentimentul futilității luptei și impotenței umane.

Tragica moarte a lui Camus, în 1960, și Congresul al XXII-lea al PCUS din octombrie 1961 au „îndulcit” puțin această relație. Era cu mult mai ușor pentru sovietici să tolereze un eretic mort decât unul viu. În 1962, redactorul-șef al Novîi Mir anunța iminenta apariție în rusă a Ciumei, după ce aceeași revistă sovietică publicase un alt text-eveniment (O zi din viața lui Ivan Denisovici). În buna tradiție a criticii sovietice, Camus era recuperat pentru că opera sa „realistă” ar fi fost, pasămite, într-un contrast flagrant cu viziunile politice și filosofice ale autorului.

După îndepărtarea lui Hrușciov în 1964, a fost introdusă și o nouă politică culturală pentru autorii moderniști. Se dorea a fi un compromis împotriva extremelor perioadei anterioare și erau făcute anumite concesii atât „liberalilor”, cât și „conservatorilor”. În ceea ce-l privește pe Camus, acest compromis al criticii sovietice însemna că nu-i mai erau chestionate participarea în Rezistență, talentul și popularitatea în Vest, ori chiar importanța pentru istoria literaturii secolului XX.

Ciuma, Străinul și Căderea au fost publicate, cum spuneam, abia în 1968 și 1969, tot atunci apărând și mai multe din eseurile sale, inclusiv texte mai experimentale precum Recviem pentru o călugăriță, adaptarea camusiană a piesei lui Faulkner. Jurnalismul lui Camus, piesele sale de teatru și lucrările filosofice, chiar discursul său de acceptare a Premiului Nobel, au rămas însă nepublicate (adică „nepublicabile”).

De ce anume marii clasici ai modernismului occidental (și mă refer aici nu doar la Camus, ci și la Kafka, Joyce sau Proust) au fost considerați „nenecesari” într-o perioadă a sovietismului, apoi reevaluați și explicați ca „acceptabili” în alta, rămâne o întrebare legitimă.

Asimilarea acestor „corpuri străine” s-a făcut prin ceva care i-ar fi repugnat lui Camus însuși: abuz semantic! S-a spus, spre exemplu, că astfel de autori n-ar fi fost suficient de „moderniști” și că operele lor ar conține elemente mai degrabă „umaniste” și „realiste”. Erau și singurele etichete care contau cu adevărat pentru gardienii oficiali ai purității ideologice...