Marius Stan

Născut la Varșovia pe 17 noiembrie 1905, Adam Ważyk a aparținut tinerei generații de poeți interbelici polonezi. Debutul său pe scena literaturii s-a produs în 1924, odată cu volumul Semafoare, urmat la scurt timp, în 1926, de un al doilea, intitulat Ochii și buzele.

În anii ’20, Ważyk făcea parte dintr-un grup numit Nowa Sztuka, adică Noua Artă, în fapt, ramura din Varșovia a mișcării literare Awangarda Krakowska. Erau cu toții juni poeți în căutarea unor noi forme și expresii, coagulați inițial în jurul revistei cracoviene Zwrotnica a lui Tadeusz Peiper. Mișcarea poloneză de avangardă a pornit așadar din Cracovia și s-a răspândit în tot restul țării.

Ochii și buzele, al doilea volum al lui Ważyk, a fost receptat în epocă drept una din cele mai valoroase colecții de poezii. Până în 1934, în afara unui volum de poeme selectate, Adam Ważyk a mai publicat și două romane. La izbucnirea războiului, Ważyk s-a refugiat în Uniunea Sovietică, de unde s-a alăturat, mai târziu, Armatei Poloneze. În 1943, chiar i-a apărut acolo, în rusă, un volum de poezii (Inima grenadei) în care autorul exprima cât se poate de limpede convingeri comuniste. Divizia poloneză a armatei sovietice care avansa spre Polonia a avut în buzunare cărțulia lui Ważyk.

Adam Ważyk a fost și cofondatorul revistei Kuznica („Fierăria” sau „cușnița”, cum s-ar traduce regional), primul săptămânal literar dedicat realismului socialist din Polonia. Întoarcerea lui Ważyk acasă a marcat și începutul multiplelor lui activități ca scriitor, critic și istoric al literaturii. În prima jumătate a anilor ’50, a fost redactorul-șef al revistei literare mensuale Twórczość, organul oficial al Uniunii Scriitorilor polonezi. E și perioada care îl confirmă drept unul din cei mai zeloși arhitecți ai realismului socialist.

Dacă la toate acestea mai adăugăm și Premiul Literar de Stat, în 1952, și Premiul PEN Clubului polonez, în 1953, și chiar Cântecul despre Coca-Cola din 1950, text reprezentativ pentru etapele inițiale ale Războiului Rece, avem în față o personalitate care, în datele ei, nu anunța cu nimic „șocul” din 1955: Poemul pentru adulți.

Iată cum, peste noapte, cândva un activist prin excelență al realismului socialist în Polonia, Adam Ważyk a devenit promotor timpuriu al dezghețului. Toți acei idoli pe care îi ridicase el însuși pe un piedestal au fost doborâți dintr-o lovitură de condei. Nu este deloc surprinzător că poemul lui Ważyk a stârnit multă rumoare în Polonia și o imensă consternare în cercurile oficiale. Probabil că au existat și voci de partea poetului „blasfemator”, însă ele n-au fost publicate niciodată, iar existența lor nu poate fi dedusă decât citind printre rânduri critica epocii.

Chiar și așa, vântul unui nou curs în literele poloneze începuse să bată și atitudinea critică la adresa liniei partidului era ceva de care cerberii aveau a se teme. Să ne amintim, bunăoară, și poziția temerarului critic polonez Artur Sandauer, care, tot în 1955, îndrăznea să ridice vocea împotriva pervertirii ideologice a criteriilor artistice. Partidul, desigur, nu s-a putut împăciui cu aceste derapaje de la tradiția stalinistă și a început să miroasă trădare.

Este limpede acum că, până la mijlocul anilor ’50, se urnise deja un întreg aparat de partid spre a stopa „noul curs”. Partidul era dispus la acea dată să renunțe la unele forme evidente de control asupra literaturii, să permită și alte opere decât cele propagandistice sau chiar să accepte în „canon” și câteva opere antebelice aparținând literaturii progresiste. Partidul nu era dispus însă la cedarea primatului în literatură. Ceea ce transmitea, în esență, era faptul că va înlocui coerciția cu critica în îndrumarea sa ideologică și că nu va abandona defel concepția utilitaristă a artei ca armă a societății socialiste.

Atunci când a apărut, în august 1955, Poemul pentru adulți al lui Ważyk a ațintit ochii lumii asupra „dezghețului” polonez. În Polonia, de asemenea, textul a făcut senzație, fiind apoi citat și prezent în mai toate antologiile importante. Ceea ce ataca poetul Ważyk era dezmățul bețivănesc dintr-un centru industrial precum Nowa Huta (adică fix armata aceea de pionieri cu crucifixe și votca prezentă mai târziu în filmul lui Wajda, Omul de marmură), orgiile sexuale din căminele de fete și, în general, frapanta discrepanță dintre cuvinte și realitate. Poemul pentru adulți a devenit astfel cel mai puternic protest liric scris vreodată împotriva brutalității și disperării vieții într-un regim comunist.

Cu alte cuvinte, ceea ce transmitea Poemul era faptul că nimeni nu poate transforma realitatea mințind despre ea sau dovedind „d.p.d.v. științific” că lucrurile s-au schimbat în bine. Că apa de mare nu devine limonadă, chiar dacă autoritățile declară că nu e deloc sărată. În pofida „relaxării” oficiale, poemul a atras mânia Partidului. Nu a trecut mult și poemul lui Ważyk a avut reverberații puternice în Ungaria.

Deși redactorul-șef al revistei Nowa Kultura a fost demis și Ważyk aspru criticat, nimic nu-i mai putea opri de-acum pe scriitorii polonezi din a fi din ce în ce mai vocali. Vraja se risipise: în 1956, la una din ședințele Consiliului Polonez al Culturii, Jan Kott dădea voce unei analize oneste a situației create de Jdanov și adepții săi. Kott a fost și primul care a discutat public erorile fundamentale ale politicii culturale sovietice și contradicțiile „realismului socialist”. În primăvara anului 1956, revelațiile lui Hrușciov de la Al XX-lea Congres al PCUS au atras un val de critici și autocritici și în Polonia. Comunismul, așa cum neașteptat îndrăznise să strige și Adam Ważyk, nu mai era deloc sacru. Adepții fanatici erau deziluzionați și demoralizați...

Jurnalistul și gânditorul politic venezuelean Carlos Rangel a fost primul care a afirmat că mitul „bunului revoluționar” trăiește nestingherit în America Latină. El supraviețuiește însă într-un mod primitiv și complet inadecvat provocărilor cu care se confruntă liderii populari ai acelor regiuni. Mitul trăiește în imaginea bărbatului înarmat, care s-a retras în munți și pe dealuri, refuzând să accepte legitimitatea unui stat opresiv, corupt și ineficient.

Revoluționarul latino-american rezistă acolo, susținut doar de o ideologie specifică, și curând i se alătură alții, împreună cu care se pregătește să elibereze națiunea, să măture dintr-un foc toată sărăcia, toate privilegiile și inechitatea. America Latină are probabil cel mai bogat panteon al sfinților-revoluționari: Castro, Guevara, Sandino, Zapata, ba chiar și Bolivar, José de San Martín sau Bernardo O’Higgins, dacă e să trimitem la cei mai vechi.

Pe de altă parte, a părut mereu că cea mai rea soartă pe care o poate avea revoluționarul latino-american ar fi să „câștige”. În pofida revoluțiilor din Cuba, în 1959, Bolivia, în 1952, sau chiar Mexic, în 1910, și în pofida a o mie și una de alte tentative de a aprinde scânteia revoluționară pe continent, America Latină rămâne, în mod ironic, un cimitir al Revoluției.

Poate că o revoluție e făcută să moară, în ciuda încercărilor de a o „instituționaliza”... Și totuși, ideea revoluției permanente trăiește și nu poate fi decât ironic faptul că apostolul ei, Lev Davidovici Troțki, este îngropat în solul Americii Latine.

A explica revoluția e ca și cum ai explica dragostea. Ea rămâne inefabilă și mereu surprinzătoare chiar și pentru cei care-și petrec întreaga viață așteptând-o, sau, și mai intens, curtând-o. Lenin, se știe, a fost complet uluit de explozia din Rusia—ca un îndrăgostit căruia i se arată calea spre obiectul dorinței, ca unul care vine de departe.

Frida Kahlo a trăit alături de Diego Rivera în San Angel, aproape de casa lui Lev Davidovici Troțki din Coyoacán. Ambele erau în acea perioadă suburbii. Aerul era proaspăt, iar cerurile azure și senine. San Angel și Coyoacán au fost între timp înghițite de monstrul urban numit New Mexico și întreaga Vale a Mexicului este azi copleșită de-un teribil smog rozaliu.

Se spune că Frida ar fi avut o relație amoroasă cu revoluționarul rus în timpul exilului acestuia. Până la urmă erau cu toții profund implicați, în acele zile, în tot felul de moduri, pentru sau împotriva cutărei sau cutărei strategii, adesea cu angajamente de viață și de moarte. Muralistul socialist mexican David Alfaro Siqueiros și poetul chilian Pablo Neruda au avut și ei un rol important în această poveste.

Pentru toți, revoluția era un lucru adevărat. „Autentic!” Pesemne că se gândeau la asta tot timpul, privind-o ca pe o minunată și inevitabilă derulare a istoriei. Trebuie că au trăit cu toții cu această expectativă. Era un fel de gestație spirituală. Nimic din toate astea nu mai există acum...

Grădina ultimei case a lui Lev Troțki rămâne o oază calmă, umbrită de palmieri pitici și presărată cu țepoasele plante Yucca. Existaseră inițial cotețe de găini și de iepuri care îi dădeau un aer mai vesel, însă au fost înlăturate. Florile de bougainvillea în culoarea sângelui aprins ornamentează ici colo zidurile vilei. Puțina iarbă este tunsă. Întreaga casă sugerează o grandoare colonială în descompunere.

Probabil că Troțki se simțise asediat aici (după cum asediat fusese peste tot în ultimii ani). Mexicanii o transformaseră într-o fortăreață păzită, zidurile îi fuseseră înălțate și fuseseră plasate la colțuri mici foișoare. Înăuntrul casei, uși din oțel separau încăperile, iar obloanele geamurilor erau din tablă groasă. Exista, cu siguranță, și un temei pentru toate aceste precauții: Stalin dăduse ordin Partidului Comunist Mexican să-l lichideze pe vechiul său rival.

Prima tentativă de asasinat a avut loc în dimineața zilei de 24 mai 1940 și a fost condusă de pictorul stalinist David Alfaro Siqueiros. Banda lui Siqueiros penetrase cumva zidul grădinii și mitraliase casa. Au aruncat și două bombe, care însă nu au explodat. În fugă, l-au luat cu ei pe Robert Sheldon Harte, bodyguardul american al lui Troțki, pe care apoi l-au ucis. Unul din cei care l-au ajutat atunci pe Siqueiros să părăsească Mexicul a fost chiar consulul chilian, poetul Pablo Neruda, și el un stalinist convins.

Nu s-a stabilit niciodată dacă Harte fusese victimă sau complice. Dacă a fost acest din urmă lucru, Troțki a refuzat oricum să creadă. După ce a montat el însuși în grădină o plachetă pe care scria,

„În memoria lui Robert Sheldon Harte

(1915–1940)

Ucis de Stalin”

Lev Davidovici s-a întors la treabă...

Cert este că în urma excluderii sale din PCUS, pe 12 noiembrie 1927, agenții lui Stalin îl hăituiseră pe Troțki vreme de treisprezece ani, luându-i urma până în Turcia, Scandinavia și Franța. Abia în 1937 a primit Troțki azil politic în Mexic, din partea președintelui Lazaro Cardenas. De aici, Lev Davidovici a continuat să scrie și să facă propagandă. Mesajul lui era acela că Stalin întinase revoluția pe care el și Lenin o înfăptuiseră; că acest Stalin era un adevărat criminal, un aventurier, un despot și un psihopat. Toată lumea știe asta acum, dar pe vremea aceea mai existau și dubii.

Să ne întoarcem însă la „oaza” din Coyoacán, Mexic, acolo unde, pe 20 august 1940, bătrânul revoluționar rus îl primea în cabinetul său pe un tânăr pretins discipol. Omul era un comunist spaniol pe nume Ramón Mercader del Río. El a fost cel care i-a crăpat țeasta părintelui „revoluției permanente” cu un piolet. Era o crimă politică ordonată de Koba însuși.

Asasinul lui Troțki a fost capturat imediat. Pentru o vreme, identitatea sa, chiar naționalitatea, au rămas un mister (trecea uneori și sub numele de Frank Jackson sau Jacques Monard). În cele din urmă, Ramón Mercader del Río, alias Jackson, alias Monard, a făcut 20 de ani de pușcărie în Mexic. A fost eliberat pe 6 mai 1960, s-a dus la Moscova, apoi la Praga. A murit în Cuba, în 1961.

Duhul lui Leib Bronstein, Troțki, creatorul Armatei Roșii, ultimul revoluționar bolșevic intransigent, se preumblă încă prin grădina din Coyoacán. În spatele acelor ziduri, nu poți simți nimic altceva. Întregul loc te împinge spre concluzii uluitoare, dar inevitabile: aici zace îngropată Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, într-o liniștită grădină mexicană, la mare depărtare de metalicele străzi iernoase ale Moscovei...