Trebuie că există o ligă – superioară, se înțelege! – a cititorilor britanicei Rachel Cusk (n. 1967), de ceva timp și în spațiul românesc, judecând după seria de autor scoasă de editura Litera: Schiță (2019), Tranziție (2020), Excelență (2021), urmată de Locul secund (2021; așadar tradus în românește de Justina Bandol în același an în care apărea în engleză), „una dintre cele mai mari realizări ale literaturii noului mileniu” (NPR).
O tânără femeie traversând o perioadă dezastruoasă în viața ei personală tocmai intră într-o galerie de artă din Paris, atrasă de-un tablou, „iar asta a fost, ca să zic așa, ultima tușă aplicată stării mele stranii (...): am simțit cum cad din rama în care trăisem ani de zile, a existenței mele ca ființă umană încadrată într-un anumit set de împrejurări. (...) a fost nevoie de tabloul lui L ca să văd cum stau lucrurile de fapt”. Peste ani, remăritată cu Toni și având – din prima căsnicie – o fiică studentă, trăiește împreună cu soțul ei într-un ținut mlăștinos, unde cei doi au construit două case, una gândită ca spațiu familial, iar pe cea de-a doua − second place, locul secund −, M (așa se semnează femeia, între timp afirmându-se și ca scriitoare) o folosește pentru a invita artiști în rezidență: „Aveam nevoie să comunic, cât de puțin, cu ideea de artă și cu oameni care trăiesc conform acestei idei. Și oamenii aceia au venit, într-adevăr, și am comunicat cu ei...” Și ce greu se lasă convins L, pictorul altădată faimos acum în plin declin, dar și când vine – surpriză, cu o tânără la braț, Brett, deși a fost invitat doar el! –, nimic nu va mai fi ca înainte: „Eram întru totul responsabilă de faptul că-l invitasem în viața mea. Și, dintr-odată, în dimineața aceea am înțeles că această pierdere a controlului îmi deschidea posibilități noi, oricât de furioasă, de urâtă și de stânjenită mă făcuse să mă simt”. Deși retras mai mult în reședința sa, L domină viețile celorlalți, și chiar va ajunge să le dea peste cap; seismograf atent, sufletul femeii sesizează pericolul: „Aș fi vrut ca el să fie mai mult decât era sau ca eu însămi să fiu mai puțin decât eram, și faptul că îmi doream asta îmi stârnea voința – în orice caz, aveam senzația că între noi zace ceva necunoscut care trezise o parte periculoasă din mine, partea care simțea că nu trăisem cu adevărat”. Este, de fapt, fascinația neantului: „...îi lipsea orice fibră morală și orice conștiință a datoriei (...) Pur și simplu nu putea concepe ideea de obligație. (...) Probabil datorită lui mi-am dat seama în ce măsură îi lăsasem pe alții să-mi definească viața”. Încă puțin, și M îi va arunca în față: „Nu poți pur și simplu să mă elimini pentru că ți se face greață să mă vezi (...) Nu exist ca să fiu văzută de tine, așa că nu te amăgi în privința asta (...) Ți-ar face bine să mă vezi așa cum sunt de fapt, dar nu poți. Vederea ta e un fel de a ucide, și eu n-am de gând să mă las ucisă”. În cele din urmă însă, L e cel care va avea un atac cerebral, iar după ce-și revine, pictează o serie de autoportrete, care sunt în ochii lui M „veritabile instantanee ale morții”, căci „radiază un fel de obsesie și de uimire că așa ceva s-a putut întâmpla – și i s-a întâmplat tocmai lui”. (Mă opresc aici, amintind doar că L va muri, câteva săptămâni mai târziu, într-un hotel din Paris, după ce că „a făcut întotdeauna exact ce-a vrut și nu și-a bătut capul cu ce credeau ceilalți”.)
Dincolo de trama narativă propriu-zisă – pe cât de firavă, pe atât de încâlcită; adevărate meandre, trăirile protagonistei –, m-a cucerit frazarea autoarei, puterea de a defini (memorabil!) cutare sau cutare lucru, stare, activitate. Rețin aceste două formule, prima din pasa lui L: „M-am gândit deseori că pictorii sunt creația taților, a spus L, în timp ce scriitorii sunt a mamelor. (...) Mamele sunt niște mincinoase. Singurul lucru pe care-l au e limbajul”; și replica lui M, și mamă, și scriitoare: „Limbajul este singurul capabil să stopeze curgerea timpului, pentru că există în timp, e făcut din timp și totuși e etern – sau poate fi. O imagine e și ea eternă, dar nu are de-a face cu timpul – îl repudiază...” De unde și „ecuația” pe care o deduce M, tocmai bună să închei aceste rânduri nemeritat de puține – în raport cu măreția romanului, de neuitat, o carte „plină de reflecții surprinzătoare despre artă, cultură, relații de putere, moralitate, despre ce înseamnă să fii părinte...” (Independent) –: „...în timp ce limbajul lui Toni cursese spre mine și înăuntru meu, chemarea lui L era inversă”.
10 martie ’25
