O ureche formată trebuie să deslușească negreșit ecouri borgesiene în titlul volumului de eseuri Biblioteca nopții, semnat de argentinianul Alberto Manguel (n. 1948), Orion, 2024, chiar dacă nu știe că, adolescent fiind, autorul i-a citit timp de doi ani lui J.L. Borges în persoană, așa „cum au făcut mulţi alţi norocoşi sau cunoştinţe întâmplătoare”; or, mărturisește acesta peste ani, „faptul că-i citeam lui Borges ducea, întotdeauna, la o reorganizare mentală a cărţilor pe care le aveam”.
Un fel de „reorganizare mentală a cărților” este și Biblioteca nopții, după o experiență de-o viață (de bibliotecar – până în 2018, A.M. a fost directorul Bibliotecii Naționale a Argentinei); atât că nu-i vorba de conținutul unor cărți, ci de structurarea spațiului pe care acestea îl ridică la putere. Preț de 15 capitole pe cât de erudite, pe atât de accesibile publicului larg – titlurile sunt tot atâtea porturi (sau cel puțin, faruri călăuzitoare!) în Oceanul Cunoașterii: 1. Mitul bibliotecii; 2. Ordonarea bibliotecii; 3. Spațiul bibliotecii; 4. Puterea bibliotecii; 5. Umbra bibliotecii; 6. Forma bibliotecii; 7. Biblioteca și hazardul; 8. Atelierul din bibliotecă; 9. Biblioteca mentală; 10. Insula bibliotecii; 11. Supraviețuirea bibliotecii; 12. Biblioteca și uitarea; 13. Biblioteca și imaginația; 14. Bibliotecile ca identitate; 15. Întoarcerea la bibliotecă –, suntem purtați într-un univers cu nenumărate „sertărașe”, secrete unele, la vedere majoritatea, iar ghidul nostru nu doar că știe conținutul fiecăruia, ci și tot felul de povești legate de autori (a se vedea INDEX-ul de nume, pag. 323-333), titluri & ediții (a se vedea NOTE, pag. 291-318) ș.a.m.d. Altfel spus, are loc un fel de „transfer de identitate”, în ambele sensuri – așadar, vase comunicante! –, cum scrie la carte: „Le conferim bibliotecilor calitățile viselor și coșmarurilor noastre; avem impresia că înțelegem bibliotecile ce se înalță din umbre; ne gândim la acele cărți care ar trebui să existe pentru plăcerea noastră, apoi ne asumăm sarcina de a le inventa și nu mai ținem seama de amenințările inexactității sau neroziei, de teroarea ce însoțește crampele sau blocajul scriitorului, de constrângerile timpului și spațiului”. Cum să nu-l evoce așadar pe cel căruia i-a citit cândva, atunci când Borges își pierduse lumina ochilor: „La lumină, citim scornelile altora; pe întuneric, inventăm propriile povești. De multe ori, am stat cu prietenii sub cei doi salcâmi din curte și am vorbit despre cărți care nu au fost scrise niciodată. Am umplut bibliotecile cu povestiri pe care nu ne-am simțit niciodată să le așternem pe hârtie. «E o mare fericire să-ți poți imagina intriga unui roman», a spus Borges odată. «E o exagerare să o scrii.» Îi făcea plăcere să umple spațiile goale din biblioteca pe care nu o putea vedea cu povești pe care nu se obosea niciodată să le scrie...”
În ultimă instanță, întrebarea/problema se punea chiar așa: „Poate o bibliotecă să reflecte o multitudine de identități. Biblioteca mea (...) posedă mai multe identități. (...) mulți prieteni au simțit că identitatea bibliotecii mele le aparținea, într-o oarecare măsură, și lor”, drept care „se poate ca, grație trăsăturilor sale caleidoscopice, orice bibliotecă, oricât de personală ar fi, să îi ofere aceluia care o explorează o imagine a lucrului căutat, chinuitoarea înțelegere de o clipă a identității cititorului, o frântură din aspectele tainice ale sinelui”.
(Fac parte dintr-o generație care, în anii de formare, și-a investit economiile în biblioteci personale, acestea fiind – mai mult decât CV-urile oficiale – adevăratele noastre cărți de vizită. Citindu-l pe Alberto Manguel, nu doar Biblioteca nopții, ci și alte eseuri de mare erudiție (le-am și prezentat, câteva, la Cartea la pachet), m-am transferat imaginar în bibliotecile unor scriitori de la noi care m-au primit să citesc/ de unde am împrumutat cărți. Închin acest text memoriei lui Nicolae Vieru, a cărui formidabilă bibliotecă mi-a fost Alma Mater, în anii 1985-1986, mai mult decât Facultatea de Litere a Universității de Stat.)
Iar dacă mai are cineva îndoială privitor la titlu, tot autorul o spulberă făcând trimitere la poezia lui J.L. Borges despre „suprema ironie” a lui Dumnezeu, care-i dăruise „și cărți, și noapte totodată”. Citiți-o, Biblioteca nopții, cu ochii larg închiși!
3 martie ’25
