Nu-i un secret pentru nimeni: Irlanda pare să fie Pământul Făgăduinței pentru Literatură (cu majusculă!), mica națiune insulară dând o serie de poeți & romancieri de raftul întâi – câțiva, laureați Nobel –, scriind în câteva limbi (irlandeză, engleză, franceză). Am citit-o pe irlandeza Claire Keegan (n. 1968), A treia lumină, Editura Trei, 2024, fără să uit nicio clipă că ea face parte dintr-o mare tradiție, totul asumat la modul firesc, ceea ce conferă un plus de autenticitate narațiunii.
Redactat la persoana întâi singular, textul începe cu o... înstrăinare – „Într-o dimineață de duminică, după prima liturghie din Clonegal, tatăl meu, în loc să mă ducă acasă, conduce mașina în adâncul comitatului Wexford, spre coasta de unde-și trag neamul al mamei” –; fetița e lăsată în grija familiei Kinsella, pe o perioadă incertă, cât timp maică-sa va aduce pe lume încă un copil, iar prima ei reacție, odată ajungă în grija cuplului înstărit (fără copii), dă tonul întregii narațiuni: „O parte din mine vrea ca tatăl meu să mă lase aici, în timp ce o parte vrea să mă ia cu el înapoi, la ce-mi e cunoscut. Sunt într-un loc unde nici nu pot să fiu ce sunt mereu, și nici nu pot să mă transform în ce aș putea fi”. Este exact ceea ce The New York Times numește: „Echilibrul perfect între inocență și inteligență emoțională”, iar de-acum încolo rafinarea simțurilor vine la pachet și cu însușirea unui limbaj pe măsură: „Mâinile ei sunt ca ale mamei, dar mai e ceva în ele, ceva ce nu am mai simțit niciodată și pentru care nu am un nume. Nu-mi vin deloc cuvintele, dar acesta este un loc nou, în care sunt necesare cuvinte noi”. Momentul de cotitură vine odată cu replica finală din capitolul doi, când doamna Kinsella intră în camera fetiței, pe care o crede adormită: „Stau nemișcată și respir ca și cum nu m-aș fi trezit. Simt salteaua lăsându-se, greutatea femeii pe pat.
– Dumnezeu să te ajute, copilă, șoptește ea. Dacă ai fi fost a mea, nu te-aș fi lăsat niciodată în casa unor străini.”
Încă puțin și va afla că familia Kinsella a avut de fapt un copil – și anume, un băiețel care a murit înecat –, acum revărsându-și întreaga tandrețe asupra fetiței avută în grijă: „Kinsella mă prinde de mână. Îndată ce o face, îmi dau seama că tatăl meu nu m-a ținut niciodată de mână și o parte din mine își dorește să-mi dea drumul, ca să nu trebuiască să simt asta. Este un sentiment amar, dar, pe măsură ce înaintăm, mă liniștesc și accept diferența dintre viața mea de acasă și cea pe care o am aici”. Și tot așa, din aproape în aproape, iată-ne ajunși la titlul romanului:
„Privesc în largul mării. Cele două lumini sclipesc ca și până acum, dar între ele se mai află una, care luminează constant.
– O vezi? întreabă el.
– O văd, răspund. E acolo.
Și atunci mă îmbrățișează și mă trage lângă el, ca și cum aș fi a lui”.
Când rămân zile numărate până la revenirea în sânul familiei, acum îmbogățită cu încă un frățior, fata trece printr-o mare cumpăna: „Apoi mă aplec cu găleata, o las să plutească, să înghită apă și să se scufunde, așa cum face femeia – dar când întind și cealaltă mână ca să o ridic, o mână exact ca a mea pare să iasă din apă și mă trage înăuntru” – de parcă soarta fiului familiei Kinsella o urmărește de dincolo de mormânt –; fapt pe care-l trece sub tăcere odată ajunsă printre ai săi: „Chiar dacă cea cu care vorbesc e mama, am învățat destul, am crescut îndeajuns încât să-mi dau seama că nu trebuie să pomenesc nici o vorbă despre cele întâmplate. S-a ivit ocazia perfectă să tac”. Pe cât de discretă, pe atât de sfâșietoare ultima secvență, a despărțirii de oamenii „străini” de care s-a lipit sufletește: „Dacă o parte din mine vrea din toată inima să mă lase jos, ceva mai profund mă reține acolo, în brațele lui Kinsella, mă face să mă agăț de el în continuare.
– Tati! îl avertizez, îl numesc. Tati.”
Revenind la marea tradiție irlandeză, mă gândesc la șansa – continuității & înnoirii! – pe care o reprezintă Claire Keegan (și dacă v-am convins cu acest titlu, căutați-i și romanul Astfel de lucruri mărunte, Pandora M, 2023) pentru literele europene: „A treia lumină face câteva dintre lucrurile pe care le cerem marii literaturi: ne aduce lumina în fața ochilor și ne îndreaptă atenția către ea, ne deschide mintea și inima. O carte cu un impact miraculos” (NPR).
10 februarie ’25
