Dincolo de opera literară propriu-zisă, prolixă în cazul primului, densă & excentrică la cel din urmă, fiecare a dat și câte-un adjectiv – așadar, avem madlena (sau: fraza) proustiană, și avem situație ubuescă (de la Ubu Roi, piesa lui Alfred Jarry). Ultimul a inventat și o știință – patafizica, pe care tot el o definește: „Patafizica este știința soluțiilor imaginare, care atribuie în mod simbolic liniamentelor proprietățile obiectelor deschise prin virtualitatea lor”. Și câte și mai câte a născocit, trecute pe răboj în opusul postum Faptele și opiniile doctorului Faustroll, patafizician, Tradus Arte, 2024 – o carte greu de clasificat, tradusă românește în premieră de Mădălina Ghiu, care semnează și o prefață intitulată „Moartea este doar pentru mediocri”, din care reținem: „Este imposibil să ignori faptul că Jarry este precursorul dadaismului, al suprarealismului, al teatrului cruzimii, al teatrului absurdului”.
Nu ignor – cine-ar fi putut?! –; de citit îl citesc însă de dragul scrierilor sale propriu-zise, de o izbitoare originalitate, inventiv până la Dumnezeu – redefinit și el, cum altfel?! în trei timpi: „Dumnezeu este calea cea mai scurtă de la zero la infinit”; „Dumnezeu este calea cea mai scurtă de la 0 la ∞, într-o direcție sau alta”; „Dumnezeu este punctul de tangență între zero și infinit” –, și totodată având un discurs cvasi științific, cum se și cuvine în cazul unui „roman cu cheie și biblia patafizicienilor” ce te solicită în totalitate, punând astfel în practică o „dublă lucrare asupra cititorului, pus în dificultate pentru a învăța să citească și considerat elementul până acum absent al teoriei simbolului (care este, neapărat, o teorie a lecturii, și pe care Mallarmé îl întrezărește în O aruncare de zaruri...” (Henri Béhar), fără urmă de morgă academică însă, din contră – punând semnul de egalitate între jouer (a juca) și jouir (a se bucura, a juisa).
De-ar fi să te iei doar după dedicațiile capitolelor – lui Léon Bloy, lui Paul Gauguin, lui Stéphane Mallarmé, lui Paul Valéry, lui Marcel Schwob, lui Henri de Régnier (lista continuă) –, și iată-ne în fața unei enciclopedii a personalităților artistice din Belle Époque, fixate ca într-un insectar fiecare printr-o formulă care face trimitere la activitatea acesteia. Și ce „sentințe” aduce de condei, de-ar fi s-o citez pe asta: „Vederea unui lucru foarte urât ne conduce cu siguranță să facem ceea ce este urât. Iar urâtul este răul”.
Dar și când ajunge la micile istorioare în Cartea a VI-a – La Lucullus, adevărate bijuterii, cum ar fi:
„RÂUL ȘI PRERIA
Râul are o față lată, moale, pentru palmele vâslelor, gâtul cu multe pliuri, pielea albastră cu puf verde. Între brațe, pe inimă, ține micuța insulă în formă de crisalidă. Preria îmbrăcată în verde adoarme, cu capul în căușul umărului și al cefei lui.”
A cita însă o secvență-două, oricât de strălucite, înseamnă a le ignora pe toate celelalte; or, cele XLII capitole ale scrierii sunt tot atâtea fațete ale unui cristal ce desface raza gândului în toate nuanțele spectrului, de la infra-rouge la infra-noir – totul, într-o scriere ce are structură bine închegată, de Tabel Periodic (de la Cartea Întâi – Procedură la Cartea a VIII-a – Eternitate).
- Citește și: Richard BRAUTIGAN. Căderea unui sombrero
Scriitor de limbaj înainte de toate, Alfred Jarry „îl celebrează în contemplarea narcisică a nenumăratelor sale fațete. Sub condeiul său, el [limbajul] devine o Mașină de explorat propriile limite, pentru a produce reprezentări improbabile, ca un mediu lipsit de referenți, fie reali, fictivi sau speculativi” (Daniel Grojnowski); se înțelege că și cititorul lui Alfred Jarry este chemat să-și exploreze propriile limite, și tocmai acesta e semnul distinctiv al marii literaturi.
24 februarie ’25
📰 Europa Liberă Moldova este și pe Google News. Abonează-te
