La Srebrenica, între 11 și 16 iulie 1995, forțele sârbilor bosniaci, conduse de Ratko Mladić, au ucis peste 8.000 de bărbați și băieți musulmani. Atrocitățile s-au comis după ce soldații sârbi au capturat orașul, care de doi ani era „garantat” de ONU ca „zonă sigură” pentru refugiați, fiind patrulat de pacificatori.
2024 este primul an în care data de 11 iulie este în mod oficial Zi Internațională pentru Comemorarea Genocidului din Srebrenica, după votul ONU din mai. În timpul ședinței Adunării Generale ONU, președintele sârb Aleksandar Vucic a purtat pe spate steagul Serbiei, în semn de protest. Până în ziua de astăzi, guvernul sârb consideră evenimentele de la Srebrenica a fi „o crimă oribilă”, dar nu genocid.
Masacrul din Srebrenica este considerat a fi cea mai mare atrocitate pe pământ european de după Holocaust și a fost recunoscut drept genocid în anul 2007, de către Curtea Internațională de Justiție. Tribunalul a hotărât, în baza dovezilor, că ofițerii din armata sârbă din Bosnia au fost cei care au orchestrat și executat genocidul.
Serbia încă neagă implicarea în acest masacru și că evenimentele ar fi constituit un genocid. La fel și guvernul etnicilor sârbi din Bosnia, al cărui președinte, Milorad Dodik, încă afirmă că „nu a fost niciun genocid la Srebrenica”.
Presiunile asupra guvernanților sârbi se adună, decenii mai târziu, chiar în propria țară. Gruparea Femei în Negru, un grup de activiste anti-război fondat în 1991, a protestat în Piața Republicii din Belgrad în dimineața de joi.
„Nu vom uita niciodată genocidul de la Srebrenica”, transmit activistele, care cer la 11 iulie să fie declarată o zi oficială de comemorare și în Serbia.
Ce s-a întâmplat la Srebrenica?
Masacrul de la Srebrenica a fost unul dintre ultimele acte după ani de război crunt în regiunea Balcanilor: evenimentul a avut loc pe 11-16 iulie, cu doar câteva luni înaintea semnării acordurilor Dayton, care au încheiat războiul.
Orașul Srebrenica avea cam 40.000 de locuitori musulmani înaintea războiului, iar mulți musulmani din regiune s-au strâns acolo după ce au fost nevoiți să-și părăsească propriile case. În 1993, ONU a declarat orașul o zonă sigură și i-a garantat protecția cu un grup de pacificatori.
În iulie 1995, sub ochii celor 200 de pacificatori olandezi, forțele paramilitare sârbe din Bosnia, sub conducerea comandantului Ratko Mladić, au intrat în oraș. Olandezii s-au predat sau s-au retras, lăsând civilii neprotejați în fața forțelor sârbe.
Soldații etnici sârbi au strâns 8.000 de băieți și bărbați musulmani, pe care i-au ucis la marginea orașului într-un act de „răzbunare”.
Ofensiva a durat mai multe zile, dar 11 iulie este cea mai importantă pentru că atunci a căzut orașul în mâinile forțelor sârbe. În zilele de 12 și 13, au început crimele. În seara de 13 iulie, mii de bărbați și băieți au fost legați la ochi, de mâini și de picioare și executați în masă, în mai multe locuri de la nord de oraș. Execuțiile au durat zile întregi, până pe 16 iulie.
Victimele au fost aruncate în gropi comune (unele, chiar la mare depărtare de locul faptei) și soldații sârbi au ascuns urmele masacrului, astfel că procesul de localizare și identificare a rămășițelor a fost și încă este extrem de dificil.
Rămășițele victimelor de la Srebrenica, într-o groapă comună descoperită în 1996.
Cel puțin 1.000 de victime încă nu au fost identificate, la aproape trei decenii de la masacru. Alți 20.000 de oameni au fost expulzați din zonă, într-un act de epurare etnică. Tribunalul pentru fosta Iugoslavie a prezentat pe larg, după ani, parcursul evenimentelor.
Promo-LEX: unde poate duce discursul urii
Asociația moldoveană Promo-LEX amintește că discursul urii și propaganda mediatică au fost printre factorii cei mai importanți care au înlesnit acest masacru și au justificat violența.
„Radovan Karadžić, liderul sârbilor bosniaci, și generalul Ratko Mladić, comandantul forțelor militare sârbe, au folosit retorica naționalistă și ură pentru a mobiliza masele și a justifica atrocitățile comise”, scrie Promo-LEX, într-un mesaj cu ocazia Zilei de comemorare de la Srebrenica.
În 2004, entitatea sârbă din Bosnia și-a cerut scuze în mod oficial, recunoscând că 7.800 de oameni și-au pierdut viața. Cifra rămâne contestată - mulți spun că numărul ar fi întrecut 8.300.
Un raport din 2005 al aceleiași entități afirmă că aproape 20.000 de sârbi bosniaci au fost implicați în masacru. Sute dintre ei au rămas în posturi la stat chiar și după acele evenimente.
Tribunalul pentru fosta Iugoslavie a condamnat peste 20 de soldați pentru implicarea lor în masacrul de la Srebrenica.
În iulie 2011, un tribunal olandez a hotărât că Olanda este responsabilă pentru moartea a trei bărbați musulmani care, scoși din tabăra de refugiați ONU din Potocari (un sat de lângă Srebrenica), au fost ulterior uciși de sârbi. În 2019, guvernul olandez a fost declarat „parțial vinovat” pentru moartea a 350 de bărbați și băieți bosniaci de către Curtea Supremă de Justiție a Olandei.
Tensiunile etnice, rupturile din Iugoslavia
Destrămarea fostei Iugoslavii în anii '90, țară după țară, a creat un cerc vicios de violență motivată etnic, în rândul unei populații amestecate etnic și religios.
Dintre toate republicile Iugoslave, Bosnia era cea mai diversă din punct de vedere etnic, dar era și regiunea în care cei mai mulți oameni depășiseră aceste noțiuni.
În recensământul din 1991, în Bosnia erau 44% musulmani (numiți și bosniaci), 31% sârbi și 17% croați - noțiunea de „naționalitate musulmană” a fost introdusă în constituția Iugoslaviei doar în 1974. În prag de război, unul din zece locuitori ai Bosniei nu se considera sârb, croat sau musulman, ci pur și simplu iugoslav.
Pe când sârbii și croații din Bosnia aveau alte entități politice sub umbrela cărora să se adăpostească - puteau să apeleze la forțele militare și paramilitare din Serbia și Croația, care au și încercat să-i atragă și să-i întărâte - musulmanii nu aveau nici o altă metodă de recurs. Printre singurele populații musulmane indigene Europei, ei provin mai ales dintr-un grup de localnici slavi care s-a convertit la Islam în timpul dominației otomane.
Fiecare grup etnic s-a armat în timpul războaielor iugoslave și s-a organizat și paramilitar. Însă, de unde sârbii aveau fosta dominație în armata iugoslavă și croații se bucurau de simpatia presei internaționale, musulmanii au ajuns să fie victimele cele mai vulnerabile ale acestui conflict.
Deși tragediile anilor 1990 s-au produs în multe zone ale fostei Iugoslavii, Bosnia și capitala ei dintre munți, Sarajevo, rămân pentru mulți simbolurile celei mai mari conflagrații europene după al doilea război mondial.
📰 Europa Liberă este și pe Google News. Abonează-te
