Diana s-a pregătit pentru emigrare timp de 4 ani, atât cât a durat pentru familia ei perfectarea pașapoartelor românești. „Ambiția noastră de a pleca peste hotare creștea pe măsura timpului de așteptare a acestor acte”, spune ea.
Atunci când au primit, în sfârșit, documentele de călătorie, soții Cazacu erau pregătiți atât emoțional, cât și financiar: pe lângă banii economisiți, au mai făcut și împrumuturi, ca să se poată descurca prima perioadă. Câteva săptămâni mai târziu, urcau la bordul avionului cu destinația Oslo.
Cei trei băieți ai lor rămâneau în grija bunicilor, urmând să li se alăture în toamnă, odată cu începerea anului școlar.
„Acum, n-aș mai începe de la zero în nicio altă țară”
Diana lăsa în urmă satul natal – Vorniceni, din raionul Strășeni, și specializarea de profesoară de limba și literatura engleză. Au ajuns la Oslo la sfârșitul lunii martie. „Era un început de primăvară cu aer rece și puțin soare, dar mi s-a părut că e o țară frumoasă”, își amintește Diana.
Tot ce știau despre Moldova localnicii cu care interacționa atunci erau cușmele lungi cu care au urcat pe scenă membrii trupei „Zdob și Zdub” în acel an la Eurovision.
Diana și soțul său au găsit o locuință la 4-5 km distanță de centrul orașului Oslo. Ea a început să muncească în domeniul serviciilor de curățenie, la fel ca mulți alți migranți la început de cale într-o nouă țară. Între timp, studia limba norvegiană.
Le-a reușit să-i aducă, în luna august a aceluiași an, pe copiii lor de 10, 7 și 4 ani la acea vreme și să-i înscrie în instituții de învățământ din oraș. Băieții s-au integrat ușor și repede.
„Aici, se ține cont de nevoile copiilor. Școala nu este atât de strictă, nu sunt atât de multe teme de făcut și pentru ei a fost destul de interesant. Pentru noi, ca părinți, a fost stresant. Ne doream să reușim”, povestește Diana.
I-a luat aproximativ un an ca să poată vorbi norvegiană la un nivel care i-ar fi permis să caute de lucru într-un domeniu care se potrivea mai mult abilităților sale. „A fost destul de greu. Acum, n-aș mai începe de la zero în nicio țară”, mărturisește moldoveanca.
Atunci când a simțit că știe norvegiană suficient de bine, a mers la echivalentul unui birou local de servicii sociale pentru a se înscrie la un curs de contabilitate. După ce a trecut cu brio examenul care atesta nivelul său de cunoaștere a limbii, a obținut și acces la cursul respectiv. Știa că, odată ce-l trecea, putea obține un post de muncă mai bun. Și așa a fost.
10 ani dedicați persoanelor vulnerabile
Asociația „Stiftelsen CRUX”, la care a fost angajată, oferea asistență norvegienilor social vulnerabili: persoane care suferă de alcoolism, dependență de droguri sau care s-au aflat în detenție. Diana lucra în secția de economie, la sediul central al acestei organizații, ocupându-se inclusiv de conturi bancare, certificate medicale sau plăți de la instituția norvegiană echivalentă Companiei Naționale de Asigurări Sociale din Moldova.
„Mi-a plăcut că puteam să-mi stabilesc singură prioritățile, eram autonomă în lucrul meu. Am fost primită destul de bine și sunt foarte recunoscătoare pentru asta”, afirmă ea.
În primele săptămâni la noul său post de muncă, când încă i se explica ce responsabilități va avea, a simțit multă anxietate. Deși cunoștea bine norvegiana, urma să lucreze doar cu localnici, iar asta o îngrijora.
„Un coleg de muncă, care mi-a devenit ulterior șef, a zis: «Nu te stresa. Eu, dacă aș fi fost la tine în țară, precis nu cunoșteam limba ta atât de bine precum știi tu norvegiană. Vei reuși». M-am simți mult mai bine după asta”, povestește Diana.
A rămas la acest post de muncă timp de 10 ani, la capătul cărora a hotărât că vrea să facă altceva. Nu mai voia să se simtă un mic șurub într-un mecanism enorm. Era convinsă că poate oferi mai mult și își dorea, totodată, ca serviciul său să-i dea mai multă împlinire.
Făcuse, în paralel cu munca, patru ani de studii în terapie Gestalt și un an de pedagogie, iar acum avea posibilitatea de a se angaja în calitate de asistentă socială la o școală. „Dar așa s-au aliniat stelele că am găsit actualul meu post de muncă”, explică ea.
„Nu pot schimba lumea, dar măcar pentru un om pot face ceva”
Cu experiență în voluntariat (a devenit activă în cercul de moldoveni în Norvegia din primii ani acolo, ajutând cu detalii despre regulile de emigrare) și patru limbi vorbite (română, rusă, engleză, norvegiană), Diana ajungea la Centrul de migrație a Armatei Salvării – o organizație unde vin după ajutor persoane străine ale căror drepturi au fost încălcate în Norvegia.
„Lucrez acum ca asistent social și pot spune că aici, într-adevăr, s-a ținut cont de studiile mele”, se bucură ea.
Centrul oferă suport migranților aflați în situații precare, de la căutarea unui serviciu, redactarea unui CV și până la consultații juridice, în cazul în care li se refuză plata pentru lucrul făcut sau nu li s-a întocmit un contract de muncă de la bun început.
„Un avocat costă foarte scump aici. Respectiv, noi colaborăm cu un jurist care ne ajută pro bono. Trecem prin toate etapele legale, ca beneficiarul nostru să-și poată apăra drepturile”, precizează Diana.
Majoritatea persoanelor care ajung la centru sunt cetățeni moldoveni și români, fiind urmați de polonezi, bulgari, unguri și, mai recent, ucraineni. După unul din ultimele cazuri la care lucrează Diana, alături de alți colegi din organizație, au început să glumească că ar putea deja deschide o agenție de detectivi particulari.
„Patru beneficiari de-ai noștri au construit o casă de la zero, fără a perfecta întâi un contract de muncă. Au fost plătiți cu doar 3.000 de euro, iar persoana care i-a luat la lucru spune acum că nu-i cunoaște. Noi îi ajutăm să reconstituie toate discuțiile online cu acesta și să adune alte dovezi”, explică Diana.
Partea tristă e că, în lipsa unor alternative, beneficiarii merg iar să lucreze într-un loc unde, adesea, primesc doar promisiuni verbale că vor fi plătiți. „E un cerc vicios și înțeleg că ei sunt nevoiți să creadă și să lucreze cu altcineva. În același timp, le tot spun că legea e sfântă: Nu poți ieși la lucru fără să ai contract”, completează ea.
Diana spune că actualul său post de muncă îi aduce mult mai multă mulțumire, mai ales când vede rezultatul eforturilor sale. „Nu e doar faptul că pot comunica mai des cu oamenii. Mă bucur când îi pot ajuta și mă simt rău și eu atunci când nu reușesc. Nu pot schimba toată lumea, dar măcar pentru un singur om pot face ceva. Înseamnă mult pentru mine”, recunoaște ea.
În această iarnă, într-una din zile la muncă, un beneficiar s-a apropiat de ea să-i mulțumească. „A zis: «Mulțumesc сă sunteți aici!». Am crezut că vorbește la general, dar el a spus: «Nu, îți mulțumesc ție că ești aici!». M-am oprit să mă gândesc la cuvintele lui și la cât de mult contează ceea ce facem. Aici vin zilnic oameni să ia masa sau să caute alt ajutor. Fiecare e cu problemele sale, dar mai zâmbești, îi mai întrebi cum sunt și vezi că se fac mai bine”, încheie moldoveanca.
📰 Europa Liberă Moldova este și pe Google News. Abonează-te
