În 30 ianuarie 2025, Richard Brautigan ar fi împlinit 90 de ani; n-a ajuns nici până la 50, luându-și viața în septembrie 1984 (corpul său neînsuflețit va fi descoperit abia pe la sfârșitul lui octombrie). Să fi fost de vină pandemia de Covid 19 că mi-a scăpat, la vremea apariției, romanul Căderea unui sombrero, Paralela 45, 2019 – după ce că scrisesem entuziasmat despre antologia sa de poeme, Ilustrată din Chinatown, publicată cu un an înainte la aceeași editură?!... Așa sau altfel, este un autor de recitit – fără să-l compari neapărat cu ceilalți: „E Hemingway-ul anilor șaizeci” (Jarvis Cocker); „Richard Brautigan scrie de cinci mii de ori mai bine decât a făcut-o vreodată Kerouac” (Auberon Waugh) –, un romancier & poet nepereche ce-și dau mâna în scris.
„Un sombrero a căzut din cer și a aterizat pe strada principală în fața primarului, a vărului primarului și a unei persoane fără loc de muncă” – ca peste câteva pagini lucrurile să ia o turnură dramatică – „«Eu iau sombreroul», a spus în cele din urmă primarul, dar era prea târziu. «NU!» au urlat într-o singură voce bărbatul fără serviciu și vărul primarului. Sub nicio formă nu puteau permite ca primarul să ridice de unul singur sombreroul. Ar fi însemnat sfârșitul carierelor amândurora” – care va degenera curând, din te miri ce, într-un masacru general, abia intervenția președintelui SUA punând capăt măcelului. Este una din cele două linii de subiect – să-i zicem, linia directoare – ale romanului, ce se desfășoară, de la un punct încolo, în progresie geometrică, și care vorbește în ultimă instanță despre nebunia (colectivă) a oamenilor. Și există a o doua linie – aș zice: a vieții, din palmă – ce se profilează: „În timp ce Yukiko dormea, și părul ei dormea, lung și japonez, alături de ea”, iar de data asta vorbim despre frumoasa nebunia a unui umorist îndrăgostit, acum rămas singur, după ce că la capătul unui an, japoneza „și-a dat seama că îi face rău să-l iubească, dar a mai avut nevoie de un an ca să poată pune piciorul în prag”. Și aici, mâna de poet a lui Brautigan aruncă primele mărgăritare: „Era ca și cum ai fi avut un super-aspirator care se strică mereu și doar Einstein îl putea repara. Voia ca viitorul ei iubit să fie o mătură”. De-aici încolo, pe „linia vieții” textul capătă respirație de Cântarea cântărilor, îngăduie-mi-se să dau un mic fragment ce curge în cascadă:
„După ce au stat acolo și s-au uitat la pat, ea și-a ridicat mâinile și și-a desfăcut părul. (...)
Când a scos agrafa, părul ei s-a rostogolit înapoi ca un val de apă a nopții și i s-a revărsat pe ceafă în întunecime totală. (...)
Prezența ei fizică era ca o întrepătrundere între zi și noapte, în care ziua era majoritatea corpului său, iar minoritatea nopții era alcătuită din ochii înguști și părul ei ca un cer la miezul nopții, fără de stele.”
Între timp, „linia directoare” s-a și transformat într-o adevărată linie a frontului, astfel că e nevoie de intervenția poliției statale „pentru a potoli ceea ce începuse cu un sombrero căzut din cer și care a degenerat într-o rebeliune armată”, iar când și aceasta e masacrată, e trimisă Garda Națională, ceea ce nu rezolvă mare lucru: „Garda Națională a suferit pierderi uriașe (...) Întreg statul era în haos, cu guvernatorul mort și cu șeful poliției mort și cu o tonă de ofițeri de poliție morți...”; și atunci, pe post de Deus ex machina, intră în scenă Președintele SUA. Să-l lăsăm să restabilească ordinea, iar noi să revenim la Yukiko, pentru a încheia en beauté cu o secvență ce face trimitere la Frumoasele adormite ale lui Yasunari Kawabata (Premiul Nobel 1968):
„Pentru anumiți bărbați, cea mai frumoasă imagine din lume este aceea a unei japoneze dormind. Vederea părului ei lung și negru, plutind lângă ea ca o încrengătură de crini negri, îi face să își dorească să moară și să fie transportați într-un paradis plin de japoneze dormind, care nu se trezesc niciodată, ci dorm încontinuu, visând vise minunate .”
Cu titlul original Sombrero Fallout, romanul lui Richard Brautigan a apărut în 1976, în plin Război Rece; traducerea românească, semnată de Cosmin Perța, vedea lumina tiparului în 2019, înainte ca Donald Trump să piardă alegerile din 2020, ceea ce a dus la dezordinea publică provocată de susținătorii săi cei mai fervenți, grațiați printre primii de același Trump, reinvestit pe 20 ianuarie președinte al SUA. Nu pot să nu-mi amintesc, pe final, de un alt cuplu celebru în care era prezentă o japoneză – mă refer la John Lennon & Yoko Ono –, al căror slogan, însoțit de o grevă în pat, puși la pijamale: „Faceți dragoste, nu război!” este mai actual ca niciodată.
27 ianuarie ’25
