Traian Ungureanu

Atrofierea sau dispariția nervului critic e prima consecință a supremației adminstrative care a înghițit datele bunului simț în contextul COVID-19. A doua e mult mai concretă și a trecut, deja, în faza de proiect oficial. E vorba de modificarea practică a regimului de viață cotidian. Mai aplicat: extinderea sistemului de lucru ”de acasă”. Tendința e evidentă într-o serie de declarații ale autorităților locale din Țara Galilor. Administrația galeză a anunțat că își propune ca, și după încetarea epidemiei, formula de lucru ”de acasă” să continue. Mai mult, administrația galeză și-a anunțat ambiția de a menține 30% din forța de muncă în sistemul de lucru de acasă. După 6 luni de regim excepțional, nu e de neconceput că și alte autorități cochetează cu ambiții asemănătoare. Însă cazul galez e provocator prin siguranța cu care autoritățile fixează o cotă precisă: 30%. Argumentele invocate în sprijinul acestei aspirații sunt: echilibrul între timpul liber și timpul de muncă, decongestionarea orașelor și protecția ecologică sporită. Poziția galeză e formulată într-un limbaj birocratic general care enumeră fără oprire idealuri și consecințe pozitive dar ignoră consecințe cât se poate de previzibile, grave și concrete.

Astfel, chiar presupunând că multă lume are apartamente îndeajuns de largi, comasarea noțiunilor practice de ”acasă” și ”serviciu” nu se poate produce fără presiuni psihice și mentale grave. Prima victimă a acestei mutații e, evident, familia. Relațiile între soți și viața alături de copii nu pot rămâne nevătămate. În plus, destule mărturii venite din experiența lucrului ”de acasă” spun că rezultatul e îndoielnic. Calitatea muncii scade. O ședință care dura 15 minute se întinde, acum, pe timp de o oră.

În genere, contactul vizual, gesturile, mimica și schimbul rapid de cuvinte au un rol pe care ar trebui să îl înțelegem, măcar acum, mai bine. Oamenii au nevoie de contact și prosperă psihic în așa numita viață socială. Reîntoarcerea acasă, după o zi de muncă la birou, e, sigur, marcată de congestia în trafic. Însă tot ea dă prilejul descărcării mai mult sau mai puțin teatrale care urmează faimoasei întrebări ”cum a fost azi la servici?”. În noua variantă, cu toată lumea stând sau muncind în aceeași casă, nu va mai fi nimic de întrebat și de răspuns. La fel cum e greu de înțeles care va fi ”echilibrul” între timp liber și muncă din clipa în care ele se vor suprapune. Apoi, ușor de bănuit, munca de acasă va goli centrele marilor orașe și va distruge rapid lanțurile de servicii conexe, de la restaurante la magazine de tot felul.

N-a faost nici un moment clar pe ce bază consideră autoritățile galeze că au dreptul de a decide cine muncește de acasă și cine se mai duce la servici. Pretexte și urgențe globale se vor găsi întotdeauna. De fiecare dată, asemenea tentații vor fi justificate în numele binelui local sau al sănătății eco-planetare. Dar prețul rămâne incalculabil. Epoca în care am intrat sau, dacă e să dăm crezare semnelor ce se înmulțesc, epoca intrată sub controlul administrativ înlesnit de epidemie micșorează ponderea individului și extinde instanțe impersonale legitimate etic și științific. Între timp, epidemia continuă.

Dacă se mai înțelege ceva din tot ce se spune despre COVID-19, atunci e vorba de o propoziție elementară: epidemia continuă. Repetiția zilnică a cifrelor, termenilor și ipotezelor a eliminat aproape orice altă temă. Rezultatul e fixația pe o propoziție unică. Ora analizei și argumentelor n-a trecut dar publicul larg e obosit și nu mai are cum formula sau discerne. Opinia publică înoată staționar printre cifrele care restabilesc, în fiecare zi, propoziția de bază. În mod normal - și, în același timp, anormal - acest blocaj promite să se perpetueze și să devină cadrul vieții umane, pe o durată care nu mai poate fi estimată. Speranțele timpurii care animau societățile, în aprilie-mai, pe vremea primului lockdown s-au topit într-un amestec de pasivitate și resemnare. Fără să fie rostit în mod clar, sentimentul public înclină spre adaptarea la un sistem de viață schimbat, în care gândirea, distanțele, timpul, munca și familia trebuie să își schimbe definiția și obișnuințele.

Prima din aceste transformări majore e încetarea gândirii critice. Individul e tot mai puțin o autoritate cu drept de judecată. În schimb, ele e tot mai ușor de pierdut în masa omogenă de pacienți și, în această calitate, e ținta și beneficiarul unui centru de putere care își manifestă grija și desfășoară protecția. Acest nou raport s-a generalizat și dă, acum, noua structură politică a societăților. Problema schimbării, a criticii și contradicțiilor nu se mai pune pentru că imperativul îngrijirii publice nu admite excepții. Ceea ce explică de ce, de pildă, o realitate demonstrabilă prin argumente de bun simț nu mai are trecere și e ușor ignorată sau respinsă de autorități.

Astfel, chiar în absența unor măsurători de mare profunzime statistică, e limpede că în societățile euro-americane, epidemia are un tipar nou. Un număr mare de contaminări e însoțit de un număr mic și stabil de internări în secțiile de terapie intensivă și de un număr mic și stabil de decese. Peste tot, acest tipar dă realitatea epidemiei de cel puțin două luni sau, cum se spune, odată cu apariția ”fazei a doua”. Tot datele elementare spun că, în acest nou tipar, majoritatea contaminărilor se constată la tinerii sub 30 de ani. Numărul spitalizărilor la această categorie e mic și verifică, încă o dată, observația ignorată după care ”a fi contaminat” nu e același lucru cu ”a fi bolnav”. Datele curente mai spun că numărul contaminărilor e în creștere dar și numărul testelor e mult mai mare decît nivelul de testare din ”prima fază” (februarie-aprilie). Bunul simț spune că, din acest motiv, creșterea de astăzi e relativă. Dacă în aprilie s-ar fi făcut tot atâtea teste cîte se fac astăzi, am fi aflat, probabil, că numărul contaminărilor era mult peste ce se credea atunci. În consecință, creșterea de astăzi, e, din nou probabil, o iluzie statistică. Puse cap la cap, aceste argumente și observații de bun simț spun câteva lucruri importante: așa zisul ”val doi” care a fost anunțat sau chiar declarat de autorități e în cel mai bun caz o supoziție și, în cel mai rău caz, un fel de a vorbi. Mai important, epidemia are circulație fără efecte majore.

Această concluzie e complet opusă doctrinei oficiale care tratează situația ca pe o epidemie în expansiune și impune noi și noi măsuri de control sau interdicții. Realitatea nu mai joacă primul rol în considerațiile oficiale. Adevărat, mulți medici și multe voci de comentatori au atras atenția asupra acestei contradicții dar intervențiile lor se pierd ușor. Lumea e sătulă de experți și de opiniile lor fără sfârșit. Autoritățile stăpânesc terenul și nu au de înfruntat obiecții sau negociat limite. Am ajuns, astfel, în situația ironică în care reprezentanți oficiali ai lumii administrativ-medicale cred că în viitor vom vedea puține victime și internări dar continuă să vorbească de perpetuarea epidemiei, fără să vadă vreo contradicție între aceste enunțuri.

Problema relaxării restricțiilor nu se mai pune pentru că, într-un fel, noțiunea de epidemie e intangibilă și a traversat distanța de la fenomen medical la fetiș administrativ. Gândirea autonomă e surclasată de imperativul transformat în regim de viață.

Cea de-a doua consecință a subordonării bunului simț e ingineria socială programată. Apar primele semne ale planurilor de modificare a vieții sub control guvernamental.