Traian Ungureanu

Dacă se mai înțelege ceva din tot ce se spune despre COVID-19, atunci e vorba de o propoziție elementară: epidemia continuă. Repetiția zilnică a cifrelor, termenilor și ipotezelor a eliminat aproape orice altă temă. Rezultatul e fixația pe o propoziție unică. Ora analizei și argumentelor n-a trecut dar publicul larg e obosit și nu mai are cum formula sau discerne. Opinia publică înoată staționar printre cifrele care restabilesc, în fiecare zi, propoziția de bază. În mod normal - și, în același timp, anormal - acest blocaj promite să se perpetueze și să devină cadrul vieții umane, pe o durată care nu mai poate fi estimată. Speranțele timpurii care animau societățile, în aprilie-mai, pe vremea primului lockdown s-au topit într-un amestec de pasivitate și resemnare. Fără să fie rostit în mod clar, sentimentul public înclină spre adaptarea la un sistem de viață schimbat, în care gândirea, distanțele, timpul, munca și familia trebuie să își schimbe definiția și obișnuințele.

Prima din aceste transformări majore e încetarea gândirii critice. Individul e tot mai puțin o autoritate cu drept de judecată. În schimb, ele e tot mai ușor de pierdut în masa omogenă de pacienți și, în această calitate, e ținta și beneficiarul unui centru de putere care își manifestă grija și desfășoară protecția. Acest nou raport s-a generalizat și dă, acum, noua structură politică a societăților. Problema schimbării, a criticii și contradicțiilor nu se mai pune pentru că imperativul îngrijirii publice nu admite excepții. Ceea ce explică de ce, de pildă, o realitate demonstrabilă prin argumente de bun simț nu mai are trecere și e ușor ignorată sau respinsă de autorități.

Astfel, chiar în absența unor măsurători de mare profunzime statistică, e limpede că în societățile euro-americane, epidemia are un tipar nou. Un număr mare de contaminări e însoțit de un număr mic și stabil de internări în secțiile de terapie intensivă și de un număr mic și stabil de decese. Peste tot, acest tipar dă realitatea epidemiei de cel puțin două luni sau, cum se spune, odată cu apariția ”fazei a doua”. Tot datele elementare spun că, în acest nou tipar, majoritatea contaminărilor se constată la tinerii sub 30 de ani. Numărul spitalizărilor la această categorie e mic și verifică, încă o dată, observația ignorată după care ”a fi contaminat” nu e același lucru cu ”a fi bolnav”. Datele curente mai spun că numărul contaminărilor e în creștere dar și numărul testelor e mult mai mare decît nivelul de testare din ”prima fază” (februarie-aprilie). Bunul simț spune că, din acest motiv, creșterea de astăzi e relativă. Dacă în aprilie s-ar fi făcut tot atâtea teste cîte se fac astăzi, am fi aflat, probabil, că numărul contaminărilor era mult peste ce se credea atunci. În consecință, creșterea de astăzi, e, din nou probabil, o iluzie statistică. Puse cap la cap, aceste argumente și observații de bun simț spun câteva lucruri importante: așa zisul ”val doi” care a fost anunțat sau chiar declarat de autorități e în cel mai bun caz o supoziție și, în cel mai rău caz, un fel de a vorbi. Mai important, epidemia are circulație fără efecte majore.

Această concluzie e complet opusă doctrinei oficiale care tratează situația ca pe o epidemie în expansiune și impune noi și noi măsuri de control sau interdicții. Realitatea nu mai joacă primul rol în considerațiile oficiale. Adevărat, mulți medici și multe voci de comentatori au atras atenția asupra acestei contradicții dar intervențiile lor se pierd ușor. Lumea e sătulă de experți și de opiniile lor fără sfârșit. Autoritățile stăpânesc terenul și nu au de înfruntat obiecții sau negociat limite. Am ajuns, astfel, în situația ironică în care reprezentanți oficiali ai lumii administrativ-medicale cred că în viitor vom vedea puține victime și internări dar continuă să vorbească de perpetuarea epidemiei, fără să vadă vreo contradicție între aceste enunțuri.

Problema relaxării restricțiilor nu se mai pune pentru că, într-un fel, noțiunea de epidemie e intangibilă și a traversat distanța de la fenomen medical la fetiș administrativ. Gândirea autonomă e surclasată de imperativul transformat în regim de viață.

Cea de-a doua consecință a subordonării bunului simț e ingineria socială programată. Apar primele semne ale planurilor de modificare a vieții sub control guvernamental.

A doua întrebare e, firește: ce vor să pună adversarii civilizației în locul civilizației? Răspunsul nu pare o problemă, de vreme ce e rostit atît de des și în atîtea sloganuri cuceritoare: dreptatea, justiția socială sau rasială sau sexuală, libertatea de a gîndi fără condiționările tradiției, fericirea și înfrățirea Omului peste rase, superstiții și culturi, abolirea exploatării și răsplata egală a muncii, eliberarea de iluziile religiei, dreptul la dragoste liberă și universală, reparația discriminării și instalarea fostelor victime pe locul lor de drepți și în pozițiile și posturile refuzate lor atîta timp. În cîteva cuvinte și în semnificația lor necuprinsă: eliberare, fraternitate și dreptate.

Acest răspuns a mai răspuns. Aceleași cuvinte, aceleași sloganuri și idealuri au mai cucerit lumea gînditorilor și au mai pus în mișcare protestul și violența de masă. Cine păstrează o onestitate minimă va recunoaște în acest repertoriu de năzuințe și proclamații, utopiile doctrinare ale trecutului. Dar și naufragiul lor repetat. Într-o formă sau alta, comunismul primitiv iacobin, socialismul, Marx și marxiștii au eșuat catastrofal, sub aceeași deviză, în ultimii 200 de ani de revoltă, promisiuni, sete de absolut, violență și cadavre. Nici una din propunerile lor obligatorii n-a trecut vreodată de dogmă, de ideea care respinge realitatea anterioară și nu poate fonda o altă realitate în afară de prizonieratului impus oricărei alte idei.

Fie că au împlinit 100 sau 200 de ani, fie două luni, fiecare din aceste doctrine febrile și surori impun una și aceeași inversiune absurdă. Ideea, opinia și rostirea nu mai sînt efectul realității ci devin cauza ei. Ideea nu mai e consecința unei realități confirmate de timp și nu mai exprimă o concluzie cîștigată prin experiență și învățare. Dimpotrivă: ideea precede realitatea și face din existența ei viitoare și neiertătoare o consecință de nerefuzat. Această inversiune pune limbajul și teoria pură înaintea lumii reale. E de notat că lumea politică în care trăim, și cînd vorbim de extremiști și cînd vorbim de cei ce se consideră centriști, a renunțat aproape cu totul la testul realității și a migrat în imagine și limbaj. A bifa și a lansa formule, clișee și sloganuri retorice sau de imagine e, astăzi, totuna cu a face politică. Retragerea din realitate e direcție de lucru generală. Odată cu ea vine despărțirea de omul comun și așa zisele lui prejudecăți strîmte și pragmatice. Apoi, inevitabil: oroarea de ființa simplă care nu pricepe și nu are acces la adevărurile înalte. În schimb și în paralel, preluarea și dezvoltarea discursului despre progres atestă superioritatea și aduce admiterea aspiranților în cadrul select al clasei cunoscătoare, luminată și calificată pentru putere permanentă.

Indiscutabil, adepții și posesorii adevărului unic își vor justifica etic poziția: ideile lor curăță, în sfîrșit, umanitatea de greșeli și nedreptăți. Noua teorie sau doctrină pregătește realitatea perfectă. Fiind perfectă. deși, deocamdată, doar proiect, lumea perfectă dovedește din viitor spre prezent că ideea pe care se sprijină nu poate fi decît perfectă. În consecință, toate opiniile și ideile celorlalți trebuie să recunoască și să se alăture ideii mele care nu e, pur și simplu, doar ideea mea, ci adevărul unic și perfect. Acest acord necesar al restului cu mine însumi și cu ideea mea perfectă înseamnă putere. Dreptul automat la putere asupra tuturor.

Altfel spus, cu un termen uzat și, azi, subestimat: dictatură. Cu observația că nici dictatura nu mai e ce a fost ci s-a modernizat publicitar. E, astfel, de bănuit că preluarea dogmatică a societăților va înainta în limitele de vocabular și imagine ale liberalismului. Dar diferența de ambalaj nu schimbă identitatea de conținut.

Într-adevăr, la început a fost cuvîntul. Mai aproape de noi, timpurile s-au deprins să rostească și să repete cuvîntul greșit.