Traian Ungureanu

Deja respins în Occident de consensul stîngist al elitelor, Bukovski s-a întors, pentru un timp, în Rusia, sperînd că poate ajuta, acolo, în spațiul originar al ideii comuniste, la clarificarea și condamnarea ororilor sovietice. Momentul era favorabil. Noul lider rus Boris Ielțîn juca radical cartea identității ruse și decisese să distrugă mirajul comunist la el acasă. Bukovski a fost primit bine și a devenit parte a proiectului care urma să condamne oficial Partidul Comunist, într-un așa numit Nuremberg al comunismului. Bukovski a primit dreptul de a intra în arhivele secrete ale Partidului Comunist și ale KGB-ului. Ajuns în arhive, pentru scurt timp și înarmat cu un scanner portabil, Bukovski a copiat o mare cantitate de documente și dosare uluitoare și incriminante. În cele din urmă, radicalismul lui Ielțîn s-a stins, așa cum crede Bukovski, după 1994, cînd noul Președinte rus a devenit prizonierul serviciilor secrete. Însă documentele copiate de Bukovski au fost scoase din țară, puse în ordine, traduse și publicate în așa numita Arhivă Bukovski. Deși a reușit să copieze o cantitate limitată de documente, Bukovski a extras esența criminală a comunismului în date, nume, decizii și fapte incontestabile. Cine dorește cu adevărat să cunoască adevărul îl va afla, netrucat și neprelucrat, în cuprinsul Arhivei Bukovski. Ce nu știa Bukovski și ce se feresc în continuare mulți oameni să creadă, e că judecata crimelor comunismului nu are sorți de izbîndă.

Revelațiile lui Bukovski au fost studiate și salutate, din nou, de un grup restrîns de istorici. Presa și opinia publică le-a semnalat în treacăt, iar consecințele politico-morale au fost nule. Comunismul nu putea fi judecat, tocmai pentru că fascinata ideii comuniste era vie, iar dominația stîngismului între formatorii de opinie era masivă. Ideea comunistă își păstra neatinsă libertatea, adică acea putere dată de lipsa limitelor, a criticii și a normelor interne sau externe. În fond, succesul comunismului nu e altceva decît consecința situației privilegiate de imunitate eternă a unei idei care nu are nimic de înfruntat sau justificat. În scurt timp, Bukovski avea să dea ochii cu prelungirea occidentală a acestei fraude. După trei ani de lucru, Arhiva era încheiată și, după încă un an, Bukovski încheia cartea care ilustra și rezuma, cu o enormă bază documentară, esența ideii comuniste: volumul intitulat Judecată la Moscova. Cartea a fost tradusă în multe limbi, dar refuzată în englezește, adică blocată pe piața globală. În 1995, marea editură Random a acceptat publicarea, după care a început să dea înapoi, cerînd revizuiri și interpretări conciliante. Bineînțeles, Bukovski a refuzat să altereze mesajul documentelor și cartea nu a mai fost publicată. Au trebuit să treacă 25 de ani, pentru ca lucrarea să fie publicată în engleză de o mică editură americană. Între timp, curajul, opera și figura lui Bukovski deveniseră inactuale. Mai mult. Spre sfîrșitul anilor ’90, Vladimir Bukovski a fost așezat în zona toxică a adversarilor democrației. Noul standard public trecuse la o definiție a democrației bazată pe identitatea de valori și discurs cu Uniunea Europeană. Ca întotdeauna fidel valorilor pure, instinctul libertar al lui Bukovski a contrazis vehement această echivalare. Bukovski a scris și a vorbit insistent despre prelungirea ideii socialiste și a dirijismului în UE - agregare politică - pentru el - periculos de asemănătoare cu datele structurale ale URSS.

În lumea de azi, asemenea idei aduc excomunicarea și Bukovski a fost, inevitabil, etichetat drept reacționar, anti-democrat și extremist. Nimeni n-a mai stat să își aducă aminte că același Bukovski a fost la fel de tranșant față de cazurile de tortură imputate armatei americane în Iraq. Bukovski comisese, încă o dată, dar în altă variantă, păcatul suprem. Nu mult mai tîrziu, a venit și acuzația de imoralitate. Bukovski a fost acuzat într-un dosar de deținere de pornografie cu imagini de copii, după o situație care amintește de pățaniile frecvente ale figurilor publice radicale și indezirabile în Occident. Dosarul nu a fost finalizat în justiție. Bukovski a murit pe 27 noiembrie, ignorat, marginalizat și uitat.

În urma acestui caracter neînduplecat, rămîne o lecție grea și aproape inaccesibilă: în fața răului absolut, împotrivire absolută. Uitarea care va continua să îl înconjoare pe Bukovski e vechiul semnal defensiv al umanității incapabile să facă față adevărului și, adesea, propriilor idei.

Prima parte - Bukovski absolut (I)

Viața și patimile lui Vladimir Bukovski (1942-2019) sînt o poveste crudă pe care puțini o admiră, mulți o nesocotesc și nimeni nu-și dorește să o trăiască. Bukovski a murit în Anglia, la Cambridge, fără să-și fi schimbat sau atenuat vreodată convingerile. Bukovski a fost omul adevărului absolut și viața lui a arătat - și celor ce l-au respectat, și celor ce l-au ignorat cu ostilitate - ce preț cer convingerile neclintite, chiar atunci cînd au proba adevărului de partea lor, într-o lume schimbătoare și contradictorie. Bukovski a fost dizidentul fără sfîrșit, din anii vieții în ospicii și închisori sovietice, pînă în zilele criticii deschise a libertății răstălmăcite în Occident.

Destinul de potrivnic a început devreme, cînd Bukovski avea 19 ani, odată cu exmatricularea pentru sfidarea regimului comunist. Bukovski criticase Komsomolul - organizația de tineret a Partidului Comunist. Dar, spre deosebire de mulți alți dizidenți est-europeni, Bukovski n-a fost niciodată un critic rezonabil sau un protestatar stîrnit de trădarea principiilor juste ale comunismului leninist. Bukovski a contestat, de la început, ideea comunistă în sine și a declarat, fără excepții, comunismul ca doctrină și acțiune criminală.

La doi ani de la prima sancțiune, Bukovski a fost arestat sub acuzația de deținere ilegală de literatură anti-sovietică (era vorba de o carte a lui Milovan Djilas) și internat pentru doi ani într-un spital psihiatric. Regimul sovietic începea să pună la treabă sinistrul Articol 70 din Codul Penal, referitor la delictul de Agitație și Propagandă Anti-Sovietică. Bukovski avea să sufere, în total, 12 ani în închisori și spitale psihiatrice, condamnat invariabil sub una și aceeași acuzație: anti-sovietism. Cine îi va citi declarațiile și scrierile, va înțelege repede că regimul sovietic folosea această acuzație politică pentru că evita sau nu înțelegea forța împotrivirii spirituale cuprinzătoare a unui om care ataca doar istoria criminală a regimului sovietic. Bukovski a găsit, mereu, în detaliile violente și dogmatice ale comunismului, nervul întrupat și mai mult sau mai puțin camuflat al tiraniei. Intransigența lui Bukovski a fost întotdeauna incomodă, chiar și în comparație cu profilul dizidentului clasic.

În 1976, regimul sovietic a găsit un pretext profitabil pentru a scăpa de inepuizabilul Bukovski. Un schimb negociat cu Statele Unite și Chile a dus la expulzarea lui Bukovski și preluarea lui Luis Corvalan - liderul comuniștilor chilieni. Bukovski a trăit restul vieții în Anglia, țara pe care a admirat-o pentru echilibru moral, decență publică și democrație politică. Însă Bukovski a înțeles repede că tot ce era monstruos și vizibil acasă, în mijlocul comunismului sovietic, e neînțeles sau falsificat în oglinda deformată a filozofiei și opiniei publice occidentale. Intervenția eficientă a propagandei sovietice a fost reperată expert de Bukovski. Alături de un grup remarcabil dar restrîns de intelectuali occidentali (de pildă, istoricii Robert Conquest și Richard Pipes), Bukovski a încercat să deschidă ochii unei lumi hrănite și derutate de iluzia idealului comunist. Deloc surprinzător, succesul acestei susținute opere contracurent a fost limitat. Bukovski și ideile lui au trăit împresurate și sufocate de noul entuziasm occidental pentru concepte și mișcări naive, ignorante sau de-a dreptul manipulate prin intoxicare sovietică: colectivismul sindical, pacifismul, euro-comunismul. Soarta lui Bukovski a fost pecetluită curînd, după 1985. Criticile aduse valului de simpatie occidentală pentru Mihail Gorbaciov și avertismentul asupra esenței comuniste a reformelor Perestroika, s-au dovedit prea mult. De la jumătatea anilor ’80, Bukovski a devenit un indezirabil în Occident, a fost scos din joc și transformat în personaj nefrecventabil, sub acuzația, niciodată formulată explicit, de fanatism, extremism, dogmatism și intoleranță. Bukovski era, încă o dată, incomod, insuportabil și expulzat. Însă, istoria nu se încheiase.