Traian Ungureanu

Uneori, istoria se blochează. Cineva - nu o persoană sau o forță identificabilă ci o sumă de factori, contradicții și voințe anonime dar influente - îngheață, opresc sau înnoadă realitatea, ca și cum ar avea acces la o frînă universală, fără recurs și antidot. În asemenea situații, tot ce era clar și cursiv, logic și inevitabil, devine infinit, monoton și insuportabil. Nici o străduință de clarificare și nici o metodă de reanimare nu pot recupera bunul simț pierdut. Sîntem, adică, în situația rară și extremă pe care o ilustrează, azi, Brexitul. Acest cuvînt care și-a nimicit demult sensul descrie, astăzi, o spaimă și o saturație îndreptate împotriva bunului simț și a naivității democratice. Un ocean terminologic și o cascadă eternă de curburi ale judecății au depășit, deja, peste tot ce se putea prelua și accepta cu mijloacele minții comune. În trei ani și jumătate de repetiție circulară și fortificare enigmatică, Brexit a învins, rînd pe rînd și decisiv, Brexitul, răbdarea publică și limitele înțelegerii umane. Votul celor ce au participat în iunie 2016 la referendumul asupra relațiilor Marii Britanii cu Uniunea Europeană s-a pierdut demult pe drum, indiferent dacă e vorba de dorința exprimată a celor ce vor o mare Britanie în sau în afara UE. Nimeni nu mai înțelege nimic. Odată preluat de Parlament și, în genere, de instituțiile publice, Brexitul a încetat să mai fie expresia unei decizii luate, democratic, prin vot și a devenit un monstru indescriptibil scăpat de sub control. Evoluția acestei creaturi ciudate și neliniștitoare continuă în fiecare zi, cu noi decizii, amendamente, voturi și interpretări dar nimic nu mai poate întoarce din drum uriașul ieșit de sub supravegherea rațiunii. Nimic nu mai are rost și înțeles. Orice e posibil doar spre a face totul imposibil. Umilința publicului a triumfat și a trecut în refuz și nevroză. Omul de rînd nu mai umrărește, ba chiar a învățat să evite cel mai firav contact cu tema Brexit, cu știrile, comentariile și analizele care curg, altfel netulburate, 24 de ore din 24 pe toate canalele media. Subiectul a ajuns tabu între oamenii care se luptă să își păstreze sănătatea mentală, prietenii și dreptul la viață inteligibilă. Recent, un mare canal tv britanic de știri a clacat sau a arătat că înțelege exasperarea publicului general și s-a divizat voluntar: o parte a canalului prezintă știri ca toate celelalte canale iar cealaltă parte prezintă numai știri fără Brexit. La baza acestei decizii tîrzii dar normale stă un sondaj care confirmă o stare de spirit previzibilă. 70% din spectatori declară că refuză să mai urmărească programele de știri pentru că nu mai suportă informațiile despre Brexit. 60% din spectatori spun că evoluțiile de neînțeles și fără sfîrșit ale Brexitului îi fac să se simtă rău sau, cu o vorbă mai simplă, îi scot din minți. 40% se declară frustrați și covîrșiți de o senzație de neputință în fața unui șir de decizii pe care nu au cum să le influențeze. Nu trebuie trecut peste faptul că Brexitul continuă să anime intens oameni de tot felul care se contrazic acasă sau pe stradă și își susțin cauza la manifestații publice. Însă mare majoritate a oamenilor și, probabil fără știința lor, pînă și cei ce susțin că înțeleg ce se întîmplă, sînt prizonierii unei nevroze de claustrare. Certitudinea împietrită a celui ce nu mai poate găsi ieșirea și rămîne închis în ciuda promisiunilor repetate de eliberare e dominantă și rîde în fața celor ce nu sînt actori politici sau juridici ai Brexitului. Dincolo de tabere și convingeri, Brexitul a ajuns o anomalie uriașă și o sfidare stridentă. Normalitatea general consimțită de care are nevoie orice societate a fost alungată și înlocuită de pretențiile cinice ale unei formule de viață publică și oficială care a concediat logica și onestitatea.

Într-un fel care poate fi ratat numai prin superficialitate în fața timpurilor, drama de la Notre Dame ne spune, în limbajul comprimat al cîtorva ore de distrugere, ce am lăsat să se întîmple și ce am făcut culturii și civilizației noastre, în ultimii două sute de ani de aroganță egolatră. Nu încape îndoială: sîntem civilizația cea mai vinovată de vandalism în raport cu ea însăși. Dacă Notre Dame a ars, singura comparație posibilă e asemănarea cu fapta cuiva care scapă un Rembrandt în acid. Capodopera poate fi restaurată dar nu va mai fi niciodată aceeași. În plus, așa ceva nu se întâmplă decît pe un fundal de nepăsare sau cu un gest de rea credință. E totuna.

Timpurile care au văzut Notre Dame arzînd sînt timpurile în care nenumărate biserici au fost profanate în Franța. Cîteva sute doar în 2017. Știrile nu au făcut prima pagină, ba au rămas, chiar, neînregistrate. Trăim, în schimb, febril, cronica mediatică a Bisericii denunțate ca vizuină de pedofili. Vocile care încearcă să dea de fir și argumenteze că Biserica trăiește un proces de auto-distrugere care o aliniază la practicile sexuale curente rămîn neauzite.

De pe 1 mai 2019, puteți citi articolele semnate de Traian Ungureanu pe romania.europalibera.org/agora.

Îndepărtarea fostului Papă Benedict a fost clasată în termenii unei pensionări caritabile. Nimeni nu vrea să spună că Benedict era prea catolic pentru un cler superior, care a renunțat la catolicism și s-a transferat într-un liberalism dizolvant. Notre Dame a fost rănită de foc într-un moment în care creștinismul însuși e o relicvă atacată distrugător și condamantă la supraviețuire muzeal-artistică. Opera nimicitoare e, azi, aproape încheiată. Ea a început tot la Notre Dame, unde în 1793, apostolii revoluției franceze și părinții militanților de astăzi au făcut din catedrală un depozit, au jefuit-o și reconsacrat-o pentru sărbătorirea a două culte monstroase: Cultul Rațiunii și Cultul Ființei Supreme – amîndouă impuse cu forța și sărbătorite, la Notre Dame, în numele libertății. A fost primul foc mistuitor la Notre Dame.

Despărțirea de Notre Dame și de spiritul creștinismului a început demult. Am învățat, între timp, că orice și oricine e mai bun și mai cuprinzător decît creștinismul. Astăzi, prețuim, sub îndrumarea ghizilor noștri culturali, orice colibă, orice cap de sfoară și pietroi rătăcit în Mongolia sau pe Amazon.

Absolut tot ce nu e civilizație europeană e mai sofisticat și mai valoros decît trecutul nostru. Creștinismul și catedralele, gîndirea și etica, speranța și credința? În cel mai bun caz la și altele, cu unele merite dar și cu defecte inacceptabile. Nici măcar miracolul ingineresc și arhitectural care a făcut posibilă, la 1160, cea mai uluitoare construcție a lumii nu mai contează. Am uitat tot și n-am învățat nimic. Nu știm de pildă că Notre Dame, Chartres, York, Strasbourg, Köln, Milano și alte catedrale au fost construite de oameni încredințați că lucrarea va fi terminată, fără să știe cînd, dar conștienți că nu o vor vedea în timpul vieții lor omenești. Ceva fabulos trebuie să fi menținut dăruirea acestei munci care a înghițit, la fiecare catedrală, două sau trei sute de ani. Acest lucru se numește comuniune și comunitate și a dat sensul și speranța unei lumi solidare care a născut Europa.

Același lucru e, azi, complet neînțeles sau respins. Prima și singura Europă vie a fost făcută de mîinile și mințile care au ridicat Notre Dame în sute de ani de muncă fără oprire și ezitare. Acolo au fost încoronați regii Franței și Angliei. Așa cum, de Crăciunul anului 800, Charlemagne a îngenunchiat în catedrala Sfîntul Petru și a primit coroana de împărat roman. Europa Catedraleleor a fost Europa.

Distrugerea de la Notre Dame ar trebui să ne pună în fața propriei vechimi și a adevărurilor care ne-au născut. Nu mai putem și nu mai știm pentru că am dat tot ce am avut. Comparația cu 11 septembrie 2001 e măruntă, dar reține ceva din simbolistica gravă a istoriei. Turla căzută în flăcări la Paris a fost comparată cu turnurile doborîte la New York. E mult spus. Turla de la Notre Dame s-a frînt ca o jucărie, ca un os vechi luat dintr-un trup rahitic. Durerea n-a avut și nu putea avea nimic solemn. În fond, am asistat la o dispariție demult anunțată. În 1904, Marcel Proust, nicicînd un evlavios, scria în Le Figaro un eseu plin de reproș pentru lumea care neglija activ și lăsa în mizerie Notre Dame. Cu 70 de ani înaintea lui, Victor Hugo, nici măcar un amic trecător al lui Isus, scria Cocoșatul de la Notre Dame și striga în ajutorul Catedralei lăsate uitării. Ce au văzut ei atunci s-a adeverit azi.

A mai rămas o speranță. Căci reacția oamenilor de rînd a fost extraordinară. Mii și mii de necunoscuți au plîns, au cîntat și s-au rugat în fața Catedralei cuprinse de flăcări. După sute de ani de negație și dispreț, de undeva, din straturi necunoscute, a apărut semnul unei credințe încă vii. E marea surpriză care strică socotelile și trufia celor ce cred că au decis cum va arăta viitorul nostru comun.

[Opiniile autorului nu coincid neapărat cu poziția Radio Europa Liberă]