Traian Ungureanu

Viața și patimile lui Vladimir Bukovski (1942-2019) sînt o poveste crudă pe care puțini o admiră, mulți o nesocotesc și nimeni nu-și dorește să o trăiască. Bukovski a murit în Anglia, la Cambridge, fără să-și fi schimbat sau atenuat vreodată convingerile. Bukovski a fost omul adevărului absolut și viața lui a arătat - și celor ce l-au respectat, și celor ce l-au ignorat cu ostilitate - ce preț cer convingerile neclintite, chiar atunci cînd au proba adevărului de partea lor, într-o lume schimbătoare și contradictorie. Bukovski a fost dizidentul fără sfîrșit, din anii vieții în ospicii și închisori sovietice, pînă în zilele criticii deschise a libertății răstălmăcite în Occident.

Destinul de potrivnic a început devreme, cînd Bukovski avea 19 ani, odată cu exmatricularea pentru sfidarea regimului comunist. Bukovski criticase Komsomolul - organizația de tineret a Partidului Comunist. Dar, spre deosebire de mulți alți dizidenți est-europeni, Bukovski n-a fost niciodată un critic rezonabil sau un protestatar stîrnit de trădarea principiilor juste ale comunismului leninist. Bukovski a contestat, de la început, ideea comunistă în sine și a declarat, fără excepții, comunismul ca doctrină și acțiune criminală.

La doi ani de la prima sancțiune, Bukovski a fost arestat sub acuzația de deținere ilegală de literatură anti-sovietică (era vorba de o carte a lui Milovan Djilas) și internat pentru doi ani într-un spital psihiatric. Regimul sovietic începea să pună la treabă sinistrul Articol 70 din Codul Penal, referitor la delictul de Agitație și Propagandă Anti-Sovietică. Bukovski avea să sufere, în total, 12 ani în închisori și spitale psihiatrice, condamnat invariabil sub una și aceeași acuzație: anti-sovietism. Cine îi va citi declarațiile și scrierile, va înțelege repede că regimul sovietic folosea această acuzație politică pentru că evita sau nu înțelegea forța împotrivirii spirituale cuprinzătoare a unui om care ataca doar istoria criminală a regimului sovietic. Bukovski a găsit, mereu, în detaliile violente și dogmatice ale comunismului, nervul întrupat și mai mult sau mai puțin camuflat al tiraniei. Intransigența lui Bukovski a fost întotdeauna incomodă, chiar și în comparație cu profilul dizidentului clasic.

În 1976, regimul sovietic a găsit un pretext profitabil pentru a scăpa de inepuizabilul Bukovski. Un schimb negociat cu Statele Unite și Chile a dus la expulzarea lui Bukovski și preluarea lui Luis Corvalan - liderul comuniștilor chilieni. Bukovski a trăit restul vieții în Anglia, țara pe care a admirat-o pentru echilibru moral, decență publică și democrație politică. Însă Bukovski a înțeles repede că tot ce era monstruos și vizibil acasă, în mijlocul comunismului sovietic, e neînțeles sau falsificat în oglinda deformată a filozofiei și opiniei publice occidentale. Intervenția eficientă a propagandei sovietice a fost reperată expert de Bukovski. Alături de un grup remarcabil dar restrîns de intelectuali occidentali (de pildă, istoricii Robert Conquest și Richard Pipes), Bukovski a încercat să deschidă ochii unei lumi hrănite și derutate de iluzia idealului comunist. Deloc surprinzător, succesul acestei susținute opere contracurent a fost limitat. Bukovski și ideile lui au trăit împresurate și sufocate de noul entuziasm occidental pentru concepte și mișcări naive, ignorante sau de-a dreptul manipulate prin intoxicare sovietică: colectivismul sindical, pacifismul, euro-comunismul. Soarta lui Bukovski a fost pecetluită curînd, după 1985. Criticile aduse valului de simpatie occidentală pentru Mihail Gorbaciov și avertismentul asupra esenței comuniste a reformelor Perestroika, s-au dovedit prea mult. De la jumătatea anilor ’80, Bukovski a devenit un indezirabil în Occident, a fost scos din joc și transformat în personaj nefrecventabil, sub acuzația, niciodată formulată explicit, de fanatism, extremism, dogmatism și intoleranță. Bukovski era, încă o dată, incomod, insuportabil și expulzat. Însă, istoria nu se încheiase.

Nu există motiv pentru a recapitula istoria Brexitului. Povestea acestui plonjon în obscuritate controlată e inutilă. Ea nu mai lămurește nimic și nu mai dă dreptate nimănui. Singurul lucru clar și incontestabil e tocmai lipsa de sens premeditată a acestei operații gigantice la care participă guverne și parlamentari, instituții internaționale, juriști și ziariști de toate felurile și din toată lumea. Cînd și dacă va lua sfîrșit, această capodoperă negativă va fixa un singur lucru: triumful birocratic și procedural asupra vieții. Victoria instituțiilor asupra individului, ascensiunea instrumentelor, decăderea autonomiei și, în cele din urmă, convertirea vieții comune la o mecanică impenetrabilă. Această stare nu e o noutate teoretică dar e o realitate concretă fără precedent. Închiderea căilor de ieșire și expansiunea anti-umană a ritualurilor juridic-represive a fost imaginată și descrisă în mod absolut în proza lui Kafka, imediat după 1900. Presentimentul oracular al lui Kafka venea la începutul unei ere care descoperea și rafina dezumanizarea prin mijloacele industriei, birocrației și moralei. După două războaie mondiale profund moderne în capacitatea lor enormă de uniformizare ideologică, lumea contemporană se întoarce la seducția robotică a controlului. Reîntoarcerea în cerul închis al misticii birocratice e, desigur, o apariție în veștminte noi. În cazul Brexit, blocajul perpetuu care anihilează anomalia votului viu, popular, se îmbracă în cele mai nobile și subtile norme de drept. Principiile și chiar pretenția eroismului civic abundă. Însă efectul unic al operației e capacitatea neobosită a unei realității distante și inaccesibile de a se transforma în ea însăși. Cu alte cuvinte, darul metamorfozei fără schimbare și sfîrșit. Știința de a deschide uși care dau spre alte uși care nu duc nicăieri. E de crezut că toate astea inaugurează timpuri fără mișcare. Timpuri care au încăput în formularismul fără sfîrșit al unui regim expert în propria conservare. Într-un fel sau altul, capacitatea sistemului politic de a bloca sau scoate din joc formele clasice de schimbare ca referendumul și chiar alegerile generale a devenit clară în Marea Britanie și în Italia. Dincolo de preferințe politice, în ambele cazuri mecanismul presupune blocarea mișcării politice într-un desiș formidabil de proceduri și anularea sau amînarea intervenției populare prin vot. Acest tip de control, mai apropiat de administrativ și de juridic decît de politic, provoacă, în timp, uzura și asfixia nervului democratic. Riscul de accident scade dar presupune conformismul strict. Ceva profund s-a schimbat și continuă să se schimbe în psihologia și practica politicii așa cum ne era ea cunoscuta pînă de curînd.