Traian Ungureanu

Nu există motiv pentru a recapitula istoria Brexitului. Povestea acestui plonjon în obscuritate controlată e inutilă. Ea nu mai lămurește nimic și nu mai dă dreptate nimănui. Singurul lucru clar și incontestabil e tocmai lipsa de sens premeditată a acestei operații gigantice la care participă guverne și parlamentari, instituții internaționale, juriști și ziariști de toate felurile și din toată lumea. Cînd și dacă va lua sfîrșit, această capodoperă negativă va fixa un singur lucru: triumful birocratic și procedural asupra vieții. Victoria instituțiilor asupra individului, ascensiunea instrumentelor, decăderea autonomiei și, în cele din urmă, convertirea vieții comune la o mecanică impenetrabilă. Această stare nu e o noutate teoretică dar e o realitate concretă fără precedent. Închiderea căilor de ieșire și expansiunea anti-umană a ritualurilor juridic-represive a fost imaginată și descrisă în mod absolut în proza lui Kafka, imediat după 1900. Presentimentul oracular al lui Kafka venea la începutul unei ere care descoperea și rafina dezumanizarea prin mijloacele industriei, birocrației și moralei. După două războaie mondiale profund moderne în capacitatea lor enormă de uniformizare ideologică, lumea contemporană se întoarce la seducția robotică a controlului. Reîntoarcerea în cerul închis al misticii birocratice e, desigur, o apariție în veștminte noi. În cazul Brexit, blocajul perpetuu care anihilează anomalia votului viu, popular, se îmbracă în cele mai nobile și subtile norme de drept. Principiile și chiar pretenția eroismului civic abundă. Însă efectul unic al operației e capacitatea neobosită a unei realității distante și inaccesibile de a se transforma în ea însăși. Cu alte cuvinte, darul metamorfozei fără schimbare și sfîrșit. Știința de a deschide uși care dau spre alte uși care nu duc nicăieri. E de crezut că toate astea inaugurează timpuri fără mișcare. Timpuri care au încăput în formularismul fără sfîrșit al unui regim expert în propria conservare. Într-un fel sau altul, capacitatea sistemului politic de a bloca sau scoate din joc formele clasice de schimbare ca referendumul și chiar alegerile generale a devenit clară în Marea Britanie și în Italia. Dincolo de preferințe politice, în ambele cazuri mecanismul presupune blocarea mișcării politice într-un desiș formidabil de proceduri și anularea sau amînarea intervenției populare prin vot. Acest tip de control, mai apropiat de administrativ și de juridic decît de politic, provoacă, în timp, uzura și asfixia nervului democratic. Riscul de accident scade dar presupune conformismul strict. Ceva profund s-a schimbat și continuă să se schimbe în psihologia și practica politicii așa cum ne era ea cunoscuta pînă de curînd.

Uneori, istoria se blochează. Cineva - nu o persoană sau o forță identificabilă ci o sumă de factori, contradicții și voințe anonime dar influente - îngheață, opresc sau înnoadă realitatea, ca și cum ar avea acces la o frînă universală, fără recurs și antidot. În asemenea situații, tot ce era clar și cursiv, logic și inevitabil, devine infinit, monoton și insuportabil. Nici o străduință de clarificare și nici o metodă de reanimare nu pot recupera bunul simț pierdut. Sîntem, adică, în situația rară și extremă pe care o ilustrează, azi, Brexitul. Acest cuvînt care și-a nimicit demult sensul descrie, astăzi, o spaimă și o saturație îndreptate împotriva bunului simț și a naivității democratice. Un ocean terminologic și o cascadă eternă de curburi ale judecății au depășit, deja, peste tot ce se putea prelua și accepta cu mijloacele minții comune. În trei ani și jumătate de repetiție circulară și fortificare enigmatică, Brexit a învins, rînd pe rînd și decisiv, Brexitul, răbdarea publică și limitele înțelegerii umane. Votul celor ce au participat în iunie 2016 la referendumul asupra relațiilor Marii Britanii cu Uniunea Europeană s-a pierdut demult pe drum, indiferent dacă e vorba de dorința exprimată a celor ce vor o mare Britanie în sau în afara UE. Nimeni nu mai înțelege nimic. Odată preluat de Parlament și, în genere, de instituțiile publice, Brexitul a încetat să mai fie expresia unei decizii luate, democratic, prin vot și a devenit un monstru indescriptibil scăpat de sub control. Evoluția acestei creaturi ciudate și neliniștitoare continuă în fiecare zi, cu noi decizii, amendamente, voturi și interpretări dar nimic nu mai poate întoarce din drum uriașul ieșit de sub supravegherea rațiunii. Nimic nu mai are rost și înțeles. Orice e posibil doar spre a face totul imposibil. Umilința publicului a triumfat și a trecut în refuz și nevroză. Omul de rînd nu mai umrărește, ba chiar a învățat să evite cel mai firav contact cu tema Brexit, cu știrile, comentariile și analizele care curg, altfel netulburate, 24 de ore din 24 pe toate canalele media. Subiectul a ajuns tabu între oamenii care se luptă să își păstreze sănătatea mentală, prietenii și dreptul la viață inteligibilă. Recent, un mare canal tv britanic de știri a clacat sau a arătat că înțelege exasperarea publicului general și s-a divizat voluntar: o parte a canalului prezintă știri ca toate celelalte canale iar cealaltă parte prezintă numai știri fără Brexit. La baza acestei decizii tîrzii dar normale stă un sondaj care confirmă o stare de spirit previzibilă. 70% din spectatori declară că refuză să mai urmărească programele de știri pentru că nu mai suportă informațiile despre Brexit. 60% din spectatori spun că evoluțiile de neînțeles și fără sfîrșit ale Brexitului îi fac să se simtă rău sau, cu o vorbă mai simplă, îi scot din minți. 40% se declară frustrați și covîrșiți de o senzație de neputință în fața unui șir de decizii pe care nu au cum să le influențeze. Nu trebuie trecut peste faptul că Brexitul continuă să anime intens oameni de tot felul care se contrazic acasă sau pe stradă și își susțin cauza la manifestații publice. Însă mare majoritate a oamenilor și, probabil fără știința lor, pînă și cei ce susțin că înțeleg ce se întîmplă, sînt prizonierii unei nevroze de claustrare. Certitudinea împietrită a celui ce nu mai poate găsi ieșirea și rămîne închis în ciuda promisiunilor repetate de eliberare e dominantă și rîde în fața celor ce nu sînt actori politici sau juridici ai Brexitului. Dincolo de tabere și convingeri, Brexitul a ajuns o anomalie uriașă și o sfidare stridentă. Normalitatea general consimțită de care are nevoie orice societate a fost alungată și înlocuită de pretențiile cinice ale unei formule de viață publică și oficială care a concediat logica și onestitatea.