Traian Ungureanu

Sigur, se poate obiecta. Frecvența temelor legate de sex și rasă în mediile de informare e legată de existența reală a problemelor legate de sex și rasă în lumea reală. Asta nu explică, însă, de ce știrile și temele sînt fixe și prezente, practic, în fiecare zi în mediile de informare. E, pur și simplu, prea mult. Echilibrul și bunul simț au fost abandonate. Tonul acuzator și aroganța celor ce poartă mesajul spun că avem în față o campanie. Mediile de informare urmăresc să impună punctele de vedere și valorile care ar trebui să conducă în societate. Presiunea vine de sus în jos, aureolată de prestigiul instituțiilor de presă și legitimată moral de celebrități artistice sau vîrfuri academice. Punctele de vedere diferite sau opuse sînt pomenite doar pentru a dovedi că rasismul și exploatarea sexuală sînt reale, au caracter de masă și nu se dau bătute. Ceea ce, desigur, legitimează campanai neîncetată de pe platformele media. Așa zisa reflectare de presă pornește de la premiza după care vinovăția e totuna cu lipsa de adeziune la noile obligații ideologice. În modul cel mai bizar cu putință, campania mediatică a obișnuit, încet-încet, onor publicul consumator cu ideea după care o vinovăție trebuie doar denunțată, nu și probată. Reflexul a devenit obligatoriu.

Schema se repetă aproape săptămînal după un tipic neștirbit: cineva lansează o acuzație de molestare sexuală, de aluzie rasială sau de așa zis „hate speech” după care angajatorul denunțatului își suspendă angajatul, fără să mai aștepte verificarea acuzațiilor. În plus, acuzatul e proscris public și trebuie să-și schimbe profesia sau să se retragă în anonimat. Actori, sportivi, scriitori, cercetători, profesori, ziariști, oameni de rînd cu păreri pe facebook, politicieni, medici ba chiar și figuri istorice demult dispărute au fost înfierate și apoi excluse din viața și conștiința publică. Din nou, e prea mult! E imposibil să susții sau să accepți că lumea trebuie împărțită în două și că una din părți trebuie reeducată sau redusă la tăcere de partea care decide ce e bine și ce nu e deloc bine. Oricît de înalte idealurile și oricît de groaznice abuzurile, așa ceva nu e normal. Am mai trecut prin asemenea epoci și ar trebui să luăm aminte.

Urgia care mătură umanitatea în numele purității morale n-a fost niciodată întemeiată și nu s-a terminat niciodată cu bine. Există o limită. Iar dacă limita e depășită critica și revendicarea devin abuz. Și cine stabilște care e limita? Bunul simț. În caz că asta nu e suficient, avem la dispoziție legea. Ea ar trebui să fie suficientă. Măcar în democrații și în statul de drept, egalitatea cetățenilor în fața legii e un fapt stabilit. Dacă legea rămîne singurul arbitru, atunci ea trebuie să fie, cu adevărat, singurul arbitru. Fără campanii și presiuni, spectacole de reeducare și demonstrații de virtute nesolicitate. Toate exercițiile de pedagogie mediatică la care asistăm mărturisesc, de fapt, o neîncredere și, chiar, un dispreț adînc față de lege și de capacitatea unei societăți de a se autoguverna prin mecanisme democratice. Gimnastica puritană la modă astăzi împinge în față grupuri sociale care își fortifică statutul elitar și dreptul la dominație în societate. Nu pentru că au fost investite cu aceste puteri de lege sau de alegători, ci tocmai pentru că vor să le ocolească pentru că nu vor să-și mai vadă superioritatea pusă la îndoială. Pe acest drum, libertatea și echilibrul societăților nu mai au mult de trăit. Bunele intenții puse la treabă în slujba ideii fixe sau strunite de setea de putere trec rapid în dogmatism și intoleranță. Și parcă nu asta și-a dorit lumea după 1990, cînd a crezut că se desparte de fanatism.

Nu e bine. Orice s-ar spune, se întîmplă prea multe lucruri deodată și toate împing în aceeași direcție: răsturnarea lumii așa cum o mai cunoaștem încă. Sau, poate, asistăm la efortul onest prin care cei mai luminați dintre noi încearcă să ajute victimele cruzimii și răutații umane. Din păcate, am trecut de această bănuială inocentă. Cine mai are puterea să noteze faptele va fi șocat de furia și dogmatismul acțiunilor care caută să îndrepte lumea. Practic și incontestabil, nu mai există scăpare și loc neatins de noua revoluție culturală pe teme de sex, rasă și exploatare umană. Nu mai există zi și post de televiziune, ziar, post de radio, site de știri sau de comentarii fără ceva, oricît de mare sau mic, cu și despre aceste referințe devenite obligatorii. Să luăm, la întîmplare, o zi. De pildă, intervalul de 24 de ore între seara zilei de luni 15 ianuarie și seara zilei de marți 16 ianuarie 2018.

Una din televiziunile BBC prezintă un interviu lung (40 de minute) și foarte amabil cu o actriță militantă care decretează în mod repetat pe tema bărbaților asupritori sexuali și a femeilor șantajate sau umilite în lumea filmului și, mai ales, la Hollywood. Pe altă televiziune BBC, știri despre inegalitatea salariilor plătite de chiar BBC angajatelor și angajaților. Cotidianul britanic The Guardian a informat că marele Open australian la tenis e marcat de scandalul provocat de Margaret Court. Fosta supercampioană australiană a făcut declarații în dezacord cu căsătoria homosexuală și, în consecință, mulți sportivi și comentatori au cerut schimbarea numelui (Margaret Court) principalei arene de tenis din Melbourne. În replică, sponsorii cîtorva mari tenismeni au decis să își trimită sponsorizații în teren, îmbrăcați în roz - culoarea care semnifică acordul cu mișcarea pentru drepturile homosexualilor. În ziarul canadian „Globe And Mail”, o scriitoare și-a exprimat îngrijorarea în legătură cu presiunile activiștilor care denunță rasismul și sexismul mediilor artistice. A doua zi, același ziar a publicat o intervenție care înfierează articolul de cu o zi mai devreme. Marele cotidian „New York Times” tipărește un editorial cu titlul „Trump e rasist. Punct!”. Tot în Statele Unite, CNN organizează, ca în fiecare zi, o dezbatere în care e vorba de rasismul Președintelui Trump și informează, în plus, despre ultimele cazuri de salarii și onorarii mizere pentru femei și gigantice pentru bărbați.

Și tot așa, zi de zi, pe toate canalele, platformele și în toate formatele: reportaj, interviu, știre, comentariu. Cine vrea să afle ce se întîmplă în lume folosește mediile de informare, iar cine folosește mediile de informare va trebui să asculte, să vadă sau să citească ultimele noutăți în materie de: sex, rasism, exploatare, schimbare climatică și perspective africane sau asiatice. Cine nu crede că e așa, trebuie doar să facă experiența următoare: să lase deschis televizorul sau radioul. După un minut sau o oră, va fi căutat de o știre pe una din temele amintite mai sus. Există desigur și știri pe alte teme. Însă regularitatea temelor fixe nu are rival. În vreme ce informația pe o temă sau alta poate lipsi, programele sau elementele de program pe temele fixe nu pot lipsi. Experiența e diferită de procedura mediilor de informare ale regimurilor comuniste. În detalii, nu în principiu. Fixația și dogmatismul sînt la lucru în ambele cazuri. Cu diferența că mediile occidentale au sau își dau voie să includă în agendă și știri pe alte teme. Oricît ar părea de absurd, la 30 de ani de la victoria asupra regimurilor cu ideologie unică, mediile de informare netezesc drumul spre o altă formă de îndoctrinare.