Traian Ungureanu

Figura Regelui Mihai al României a dispărut în istorie, dar nu așa cum o fac eroii timpurilor trecute. Stingerea tîrzie a Regelui Mihai e un fapt istoric derutant, amar și, din păcate, prea puțin înțeles. Cortegiul de comentarii prilejuite de dispariția Regelui nu a făcut nimic sau aproape nimic pentru a pune capăt acestei anomalii. De fapt, e mai complicat.

Comentariile și omagiile aduse Regelui sînt corecte pînă la automatism dar, de cele mai multe ori, fac parte, fără voia lor, din problemă. Miezul absurd și mizer, tragic și nerușinat al trecerii Regelui Mihai prin lume rămîne, în continuare neatins. Culmea, sentimentalismul și omagiul joacă, în acest, caz rolul de paravan sau, mai bine, zis, de blocaj autoimpus în fața istoriei.

Ce ar fi fost și mai e, încă, de spus, acum la stingerea din viață a Regelui Mihai? Nimic savant sau nebănuit. Înșirate de-a lungul a mai mult de 70 de istorie românească și europeană, faptele sînt bine cunoscute: o domnie scurtă, forțată, în copilărie, de turbulențele tatălui, Carol al II-lea, o a doua domnie impusă de eșecul aceluiași Carol și de marea criză a statului național, arestarea Generalului Antonescu, ruperea alianței cu Germania, apoi, după încă doi ani, abdicarea impusă de ocupația sovietică, un exil de 40 de ani, încercări zădărnicite de reîntoarcere în țară și, în sfîrșit, revenirea pentru ultimii 20 de ani de viață. Așa arată faptele. În spatele lor, stau, însă, lecții severe, pe care emoția sinceră sau strict ocazională le evită sau nu vrea să le cunoască. Așadar, ce e de spus despre lunga trecere prin viață și istorie a Regelui Mihai?

Mai întîi, că Regele a murit foarte tîrziu. Asta nu înseamnă că, pur și simplu, Mihai a trăit mult (96 de ani) ci, mai important, că a supraviețuit îndelung epocii istorice și regimului politic în care s-a născut și a domnit. Mai departe, această împrejurare biografică s-a transformat într-o despărțire nu mai puțin lungă și ireversibilă. Dacă Regele Mihai ar fi fost un Rege apus, urmat de o epocă de continuitate istorică, probabil că locul lui în istorie ar fi fost mărunt, dar confortabil. Un simplu detaliu de istorie monarhică.

Îndepărtarea Regelui Mihai a fost, însă, tot una cu lovitura care a instalat un regim fără seamăn în istoria României. Lumea de dinainte de Mihai și lumea de după Mihai au fost separate total de o ruptură violentă, lungă și extraordinar de bogată în efecte. Curînd, sub presiunea feroce a comunștilor, România a devenit altceva: alt stat, altă societate, în tipare consolidate cu fiecare generație.

Cu mult înainte ca acest proces să se fi încheiat prin căderea comunismului, rezultaele erau formidabile. Nu numai că Regele Mihai era, istoricește, suprimat prin desfigurare propagandistică dar lumea, educația și mentalitățile generale ale României pre-1945 erau definitiv pierdute. Transformate într-o amintire firavă și, adesea, deformată, bazele acelei lumi au devenit o bizarerie, un episod atestat, dar greu explicabil și, în definitiv, un univers străin pentru lumea nouă, construită sub comunism.

Într-un fel sau altul, toți cei ce scriu, astăzi, în 2017, despre figura dispărută a Regelui Mihai sînt produsul lumii care l-a transformat, încă din tinerețte, pe Mihai într-o stafie dinastică și istorică. Asta nu vrea să spună că oamgiile aduse Regelui Mihai sînt scrise de o mînă comunistă sau de complici la tragedia care i-a dat lui Mihai 70 de ani de pustiu și României un destin istoric dur. Înseamnă, însă, că aproape nimeni din cei ce scriu nu mai are cum să înțeleagă lumea din care vine cel despre care scrie. Nu pentru că a fost demult, ci pentru că legăturile noastre cu acea lume sînt cel mult omagiale și nu mai au cum să treacă peste redefinirea impusă de comunism.

Ca să coborîm de pe platoul principiilor nobile, în lumea reală, povestea cotelor de migranți conține un detaliu niciodată amintit de UE. Da, statele est-europene se împotrivesc importului de migranți și, da, UE a ajuns la ideea că această poziție trebuie pedepsită cu tăierea fondurilor. Numai că statele est-eruoepene ar urma să fie pedepsite pentru un refuz pe care victima nu îl reclamă, ba chiar îl aprobă. Mai clar, migranții intră în Europa și pornesc numai și numai spre Vest, unde caută un nivel de viață și asistență socială ridicat. În enorma lor majoritate, migranții refuză să se gîndească, măcar, la viața într-un stat est-european.

Autoritățile vest-europene care pregătesc sancțiuni pentru Est se fac foarte bine că nu știu sau nu au auzit de această situație și se poartă ca și cum migranții nu visează altceva decît să ajungă în Est. Și farsa continuă. Liderii vest-europeni simulează indignarea față de lipsa de recunoștință a esticilor, iar esticii acceptă muntele de hîrtii și amenințări, cu speranța, nu tocmai deplasată, că totul e un spectacol de care nu se va alege nimic. S-ar prea putea ca scandalul cotelor și amenințarea cu tăierea fondurilor să treacă, așa cum au mai trecut atîtea, și să se piardă fără urmă în labirintul birocratic UE. Asta nu înseamnă, însă, că actualele tensiuni nu vor lăsa urme.

Amenințările venite din partea vestică a UE sînt mai puțin importante prin posibila vătămare financiară și mult mai însemnate prin efectele morale și politice. Chiar faptul că am ajuns să vorbim de tabără vestică e regretabil și nu face bine manierelor măcar aparent înalte ale UE. Dar cu adevărat gravă e abia vulgaritatea acestor amenințări. Alegînd sancțiunea cu tăierea fondurilor, UE nu face decît să semnaleze că vede în Est o rudă săracă, sensibilă doar la bani și capabilă să înțeleagă din Europa numai ce ține de profit. Estul e pus într-o postură pre-cerebrală, ba chiar condamnat la starea de jumătate inferioară și primitivă a Europei. Iar cu asemenea oameni nu poți vorbi decît în termeni de tejghea: acceptul sau banii! Și nu e numai asta.

Într-un fel, ideea sancțiunilor bănești spune că Estul a fost acceptat și rămîne în UE ca adaos tîrziu și nenatrural. Ca obligație și nu ca rezultat al reîntregirii europene. Evident, Estul a mai sărac, mai puțin dezvoltat și, deseori, mai reticient la norme și standarde liberale dar asta era clar de la bun început. Statele Vestice dau impresia că au descoperit acest lucru și că s-au lovit de el abia acum. Așa ceva nu poate fi adevărat. În schimb, e mult mai de crezut că divergențele provocate de valul de migranți scot la iveală resentimente și compelxe de superioritate mult mai vechi. E o situație periculoasă.

Pe de o parte, Estul a început să adune dovezi de ostilitate sau chiar dispreț vest european. Așa de pildă, refuzul de a aduce o Agenție Europeană în Est, după ce Marea Britanie a plecat din UE. Agențiile care lucrau la Londra au fost înșfăcate de Paris și Amsterdam. Încercările Estului au fost respinse și, în urmă, a rămas sentimentul că estici nu vor primi niciodată lucruri pe care vestul a pus, deja, ochii. Apoi, campania care face din Polonia și Ungaria promotori ai fascismului și rasismului a trecut deja într-o cruciadă care irită, în tot Estul, oameni care au doar vina de a fi estici, cu simțăminte, tradiții și cu un specific național demult apuse în Vest. Ciudat, mania Vestică pentru diversitate și specific local nu mai lucrează în acest caz. Problema pe care aceste divergențe o amplifică poate trece în divorț oficial sau subînțeles Vest-Est. Nimic nu spune că viteza evenimentelor și numărul viitoarelor crize europene se vor reduce. În aceste condiții, fractura ar putea deveni o realitate. Culmea, e exact punctul central de agenda Rusiei. Situație în care Vestul s-ar putea să constate că lipsa de tact și înțelegere au dat o mînă de ajutor Rusiei.