Traian Ungureanu

O lume întreagă a întîmpinat cu uimire, ba chiar cu oroare, decizia Statelor Unite de a recunoaște Ierusalimul drept capitală a Israelului. Mediile de informare și academice, politicienii și experții în diverse lucruri au reacționat cu o unanimitate copleșitoare, deși nu au reușit să își argumenteze împotrivirea mai departe de „nu face bine zonei”. Blocul mediatic și politic ridicat împotriva Ierusalimului-capitală e atît de masiv încît omul obișnuit e nevoit să absoarbă această poziție drept adevăr general. Dacă socotim și lipsa de educație istorică și politică tot mai solidă a generațiilor noi, șansele unei concluzii bazate pe adevăr și bun simț sînt aproape nule.

Ce trebuie, totuși, spus e că valul care contestă statutul de capitală al Ierusalimului ignoră sau calcă în picioare toate argumentele istorice, politice și raționale cu putință. Situația în care opinia luminată a lumii occidentale acceptă să se plaseze într-o postură pe deplin anormală e un semn grav de refuz al realității și alunecare colectivă în propagandă. Înaintea oricărei pledoarii pro sau contra, la dispoziția tuturor stă bunul simț. Și cum umorul e cel mai bun conducător de bun simț, putem începe cu o glumă, dacă vreți de cea mai bună calitate evreiască. Astfel la întrebarea „e Ierusalimul capitala evreilor?”, răspunsul nu poate fi decît: dar unde altundeva?

E greu de imaginat un nonsens mai brutal decît ideea după care Ierusalimul nu e capitala evreilor. Probabil nu există pe lume o legătură mai strînsă între un centru istoric și un popor sau o națiune. Multe capitale pot fi puse în discuție sau contestate. Dar Ierusalimul? Asociază cineva Ierusalimul cu alt popor, altă națiune și alt stat?

Discuțiile înecate în politică și partizanat pe care toată lumea le absoarbe din media omit, în cele mai multe cazuri, orice context istoric. Ierusalimul pare, în aceste discuții, un oraș desigur vechi, dar așezat într-un vid la fel de vechi. Nimeni nu se obosește să noteze că Ierusalimul e marele centru al lumii evreiești de mai bine de 3000 de ani. Cu 1000 de ani înainte de Cristos și cu mai bine de 1500 de ani înainte de apariția Islamului, Regele David a făcut din Ierusalim capitala regatului evreu. De atunci încoace, contextul politic și demografic al zonei s-a schimbat, dar prezența evreiască în Ierusalim a rămas neatinsă.

Mai aproape de noi, lucrurile s-au complicat, dar nu pentru că elemente hotărîtoare au pus la îndoială identitatea evreiască a Ierusalimului. În 1948, evreii au fondat primul lor stat național, cu capitala la Ierusalim. Parlamentul, Curtea Supremă, Ministerele, Președintele și Primul Ministru israelian lucrează în Ierusalim. Partea de Est a orașului, loc al unei importante populații palestiniene, a fost anexată de Iordania pînă în 1967. În tot acest timp, Ierusalimul de Est a fost închis pentru evrei. În 1967, la capătul așa numitului Război de Șase Zile, Ierusalimul a fost reunificat. Argumentele istorice și chiar istoria politică recentă spun clar că Ierusalimul e capitala statului evreu. Și atunci? De unde împotrivirea la recunoașterea acestei realități elementare?

Dispariția Regelui Mihai e un fapt istoric bizar, aproape inexistent și neînțeles. Aproape inexistent pentru că Regele a murit, de fapt, mult înainte de 2017. Suprimarea lui Mihai a fost rapidă, a lăsat în urmă un munte de minciuni și o discreditare trainică. Neînțeles, pentru că măsurătoarea e prea grea.

Cum anume am putea calcula și recupera treptele care ne separă de lumea anilor 1945-47? În teorie, dar numai în teorie, vremurile noastre au reînodat legătura ruptă în 1945. Democrația a reapărut, după 1989, și, cu asta, a pus capăt unei despărțiri de 50 de ani. Dar e așa? După o peregrinare goală și prelungă, figura Regelui Mihai ne spune că ar trebui să fim mai atenți.

În fond, îndepărtarea lui Mihai a fost, din 1948, și îndepărtarea Monarhiei în România. Asta e, tot una, cu a rosti un adevăr neconvenabil. Și anume: Republica și republicanismul s-au născut, în România, prin forță și invazie militară, nu prin ideologie sau opțiune internă.

Problema e că, azi, după exact 70 de ani de la proclamarea Republicii (odată cu abdicarea lui Mihai în 30 decembrie 1947) sîntem cetățenii acestui tip de regim și, pe bună dreptate, nu concepem că am putea fi vreodată altceva. Exact 42 de ani de Republică și dictatură (1947-1989) au fixat mersul istoriei, mult dincolo de durata de viață a comunismului.

Fie că vorbim de faza națională, fie de istoria pre-națională, românii au cunoscut numai viața sub regim monarhic. Această instituție și formă de viață a fost complet distrusă și radiată la prima întîlnire cu formula republicană. Violența transformatoare a comunismului a învins, parțial, istoria și a creat un fapt pe care îl respectăm și astăzi. Din acest punct de vedere, Regele Mihai și timpurile lui sînt un capitol tragic. Sînt punctul în care istoria României și-a pierdut cursul și a virat într-o direcție, pînă atunci, necunoscută. Tot ce a urmat a fost negație sau, mai recent, evocare a lumii vechi.

Dar orice pretenție de revenire la cursul pierdut e iluzorie. Iată de ce pro-monarhismul anilor de după 1989 a fost o mișcare, de multe ori admirabilă, cel mai adesea respectabilă și, întotdeauna, în afara vremurilor. Un sentimentalism trist și fără noroc a animat gîndurile celor ce au văzut sau au sperat într-o revenire la monarhie. A fost un fel de a plăti, tîrziu, datoria morală față de Regele Mihai, fără posibilitatea unei reparații. Regele Mihai a fost beneficiarul dureros al șansei blestemate de a asista la propria înlăturare din istorie, în ralenti. Succesiunea lui a fost curmată pentru totdeauna. Faptul că o familie mult micșorată moral a adeverit lipsa de urmași demni a Regelui n-a făcut decît să adauge elemente meschine într-o dramă amplă.

Așadar, dacă e ceva de spus, dincolo de omagiile formale, la moartea Regelui Mihai, atunci e vorba de adevărul istoric fracturat și contradictoriu al istoriei românești. Nu sîntem singuri în această situație, dar nici n-avem resursele pentru o discuție și o înțelegere onestă a situației în care ne aflăm. Încheierea tristei treceri prin lume a Regelui Mihai, cîndva al României, era o ocazie bună pentru deschiderea acestei uși blocate. Data viitoare, această ocazie ar putea apărea în condiții mult mai dificile și prea tîrziu.