Traian Ungureanu

De multe ori, cînd sînt uimiţi de mersul lucrurilor şi nu găsesc alt comentariu, oamenii spun: a înebunit lumea! Vorba e o exagerare voită, mărturiseşte o îngrijorare încă sub control şi, cu timpul, s-a tocit, după prea o prea deasă folosire pe teme mici: coafura femeilor, culoarea pantalonilor purtaţi de tineri, mersul pe sîrmă între doi zgîrie-nori şi alte năzbîtii imprevizibile. Din păcate, vremurile în care această vorbă mare era un moft s-au încheiat. Vorba care spune că „a înebunit lumea” spune chiar asta.

Semnele şi dovezile sînt peste tot, apar în fiecare zi şi se măsoară în frici, delir verbal şi masacre. Violenţa publică şi anxietatea au rolul conducător în societate, mai bine zis, în felul în care mase mari de oameni nu mai suportă locurile, relaţiile şi situaţiile care însemnau, pînă de curînd, convieţuire automată şi siguranţă garantată. Primul efect al avalanşei de ştiri tragice şi bizare care dau fundalul de fiecare zi al vieţii îm mari oraşe şi state vest-europene e pervers: lumea înţelege că se întîmplă ceva şi că i se întîmplă ceva, dar nu mai reuşeşte să distingă între cauze şi efect, între ce e posibil şi ce e imposibil.

Iată,de pildă, disputa furioasă între autorităţi şi societate pe tema răspunderii şi a siguranţei publice. Aceleaşi replici au apărut şi s-au derulat furios, fără excepţie, în fiecare stat occidental lovit de terorism. Părţile nu se mai înţeleg şi nici nu pot urmări logica elementară a situaţiei. Mai întîi, reprezentanţi ai publicului cer socoteală statului, poliţiei şi serviciilor secrte. Acuzaţia spune că lumea plăteşte servicii şi funcţionari care nu reuşesc să apere oamenii de atacuri teroriste. Deasemnea, că autorităţile n-au depistat din timp organizarea unui atentat sau n-au avut habar de existenţa celor ce au săvîrşit cel mai recent masacru. Statul răspunde, de pildă prin vocea Ministrului de Interne german sau francez, că nu are cum să asigure protecţia totală. Tot statul merge mai departe şi înştiinţează populaţia că va trebui să trăiască, de acum înainte, cu riscul atacurilor teroriste. Mai mult, reprezentanţi de vîrf ai statului precizează nervos, cu un reproş abia mascat, că securitatea totală şi democraţia nu sînt compatibile. Sîntem deja în mijlocul unei dispute care nu degenerează în răcnete, dar şi-a pierdut logica şi cultivă, mai departe, neîncrederea şi nesiguranţa.

Cel mai uimitor şi semnificativ detaliu al disputei stat incapabil de protecţie – societatea neprotejată e absurditatea comună. Pe de o parte, publicul are pretenţia extremă la securitate totală, în condiţii de deschidere totală, adică doreşte, fără să-şi dea seama, şi limitarea libertăţii şi menţinerea ei. Pe de altă parte, statul tratează valul de violenţă teroristă în manieră penală, ca suită masivă de infracţiuni atipice dar, nu mai puţin, infracţiuni. Ambele părţi sînt departe de problema unei lumi confruntate cu un tip de schimbare fără precedent în istorie şi, deci, de netratat atîta vreme cît marea schimbare nu e recunoscută şi luată ca punct de plecare.

Cine vrea să rămînă cu picioarele pe pămînt și să nu se lase purtat de suflul evenimentleor, trebuie să pornească, pur și simplu, cu începutul. Asta înseamnă să știe că nu asistă la lucruri imposibile sau nemaivăzute. Așadar:

1) valul de evenimente și răsturnări al ultimelor luni nu e o premieră. Ultima mare răsturnare de acest s-a petrecut în anii 1989/91, a provocat aceeași confuzie și a părut la fel de aberant.

2) asta a însemnat, atunci, și înseamnă, acum, că lumea se reașează pe un contur nou, bun sau rău, dar cerut de o sumedenie de alte lucruri: crize nerezolvate și, din această pricină, mult agravate sau apariția unor puteri active și declinul unor puteri mult obosite.

3) nu există politică, istorie și societăți raționale sau sută la sută raționale. Oamenii nu s-au schimbat și participă la facerea și desfacerea lumii, mînați de pasiuni și convingeri extreme și greu sau imposibil de contracarat.

4­) ceva nu merge. Mai precis, ceva nu mai merge în sînul lumii care a dat cursul istoriei în ultimii 50 de ani și al civilizației care a dat valorile societăților moderne în ultimii 200 de ani. În ambele cazuri, e vorba de forme de declin ale Occidentului.

5) nesiguranța fiecărei zile e dată de asaltul forțelor care știu, simt sau înțeleg că Occidentul e slăbit sau e incapabil să riposteze.

6) nici o formă de organizare politică sau națională nu e lipsită de recurs. Nici un stat și nici o organizație nu se pot considera de neatins și de neschimbat. Patriotismul e, adesea, o virtute care își înșeală purtătorii, așa cum cineva se poate lăsa înșelat de o prognoză meteo care anunță vreme stabilă pe veci. Prin urmare, o societate sau un stat pot fi schimbate dinăuntru sau din afară, iar o organizație își poate pierde rapid importanța.

7) valorile sacre imprimate într-o societate de religie, tradiție sau izbînda educației nu sînt garantate și neschimbătoare. Ele pot fi înlăturate sau puse pe fugă de mari curente de idei care nu trebuie să fie neapărat sprijinite de majorități ci doar impuse de voința fără egal a unei minorități. Prin urmare, nu tot ce e neconvenabil, adevărat sau în aparență convenabil și adevărat e dat și asigurat. Ce nu ne place sau nu ne convine se poate întîmpla, în timp, după o regulă pe care nu o putem întotdeauna influența.

În cele din urmă, toate aceste puncte spun un singur lucru: istoria e în mișcare. Nu pentru că, pînă acum, ar fi dormit ci pentru că, în anumite momente, mișcările din mașinărie devin vizibile și ating direct pe oricine. S-ar zice că, odată dumirit, omul de rînd nu mai are altceva de făcut decît să se dea la o parte și să asiste pasiv la mersul fericit sau nefericit al istoriei. Nu e așa, pentru că mersul istoriei e dat de suma acțiunilor și contracțiunilor umane. Orice gest și cuvînt contează. Adevărat, nu ca la un seminar impecabil organizat ci, mai degrabă, ca pe stadion sau într-o arenă plină de zgomot în care mulțimea acoperă glasurile individuale. Dar mulțimile și pasiunile trec. Uneori repede, de cele mai multe ori după ce confiscă o epocă și o duc la faliment. Asta nu avem cum să știm. Important, în aceste condiții, e să ne păstrăm mintea limpede. sau, cît de cît limpede.

Așadar, valul de informații și evenimente care se năpustesc în fiecare zi asupra noastră nu trebuie declarat mai important decît e. În fond, omul de rînd are tot dreptul să declare larma informațională parte a confuziei și nu cale de ieșit la liman. Atîția oameni care se simt dezarmați pentru că nu mai pot înțelege nimic, ar trebui să înțeleagă că, de fapt, nu sînt datori să înțeleagă fiecare detaliu și fiecare secundă. E mult mai important să priceapă ce se întîmplă în mare. Adică să ignore detaliile și să rămînă cu ochii pe principiile mari. Așa vor înțelege puțin și vor pricepe mult.