Traian Ungureanu

Nu e prima oară că oamenii care nu fac politică și dau majoritatea unei societăți ridică din umeri și spun scurt dar îngrijorați: nu mai înțeleg nimic! Probabil, multă lume își mai aduce aminte că a spus același lucru în 1989 și, apoi, în 1991 - anii în care vechiul regim comunist a căzut într-o aglomerare copleșitoare și nemaivăzută de evenimente. Tot ce părea de neconceput pînă atunci s-a petrecut de-a valma, în cîteva ore sau zile. Un val uriaș de informații, zvonuri și păreri a năvălit,atunci, din toate direcțiile asupra unui public buimăcit.

Trăim, azi, un moment asemănător. Știrile și schimbările se succed cu o viteză aproape ridicolă. În fiecare zi, un torent de informații curge spre un public dezorientat care e, mai degrabă, victimă decît beneficiar. Aproape oricine încearcă să se lămurească asupra mersului lucrurilor va fi izbit și respins de un zid de teorii, interpretări și analize care acoperă orice pagină de ziar, de net sau ecran tv.

Lucrurile erau în mișcare încă de acum cîțiva ani. Lumea a înregistrat măcar un lucru clar: ceva grav se întîmplă în Orientul Mijlociu. Apoi, după un an sau doi, totul a accelerat și a devenit de neînțeles. Recapitulînd, în doar cîteva săptămîni:

Marea Britanie iese din Uniunea Europeană, la capătul unui referendum,

la Nisa, în Franța, 85 de oameni sînt omorîți cu un camion condus de un terorist,

Ministrul de Interne e huiduit de mulțime la comemorarea victimelor,

tot în Franța, sondajele spun că partidul radical condus de Marine Le Pen e pe prima poziție,

în Turcia o lovitură de stat militară eșuează și e urmată de o contra-lovitură condusă de Președintele Erdogan care duce la arestarea sau demiterea a aporape 50000 de persoane,

Donald Trump cîștigă la pas competiția pentru candidatura la Președinția Statelor Unite și dă peste cap un cor uriaș de contestații,

tot în Statele Unite, tensiunile între populația de culoare și poliție ating un nivel critic și, opt polițiști sînt uciși ca răzbunare la moartea a trei persoane de culoare împușcate de poliție,

Comitetul Internațional Olimpic e pe punctul de a exclude Rusia de la apropiatele Jocuri Olimpice de la Rio, după ce descoperă o fraudă uriașă condusă de statul rus, care participă la programe de dopaj sistematic,

China se fixează în Pacificul de Sud și anunță că va construi instalații militare în ciuda protestelor statelor din jur.

Și dacă ar fi numai atît. Filmul se derulează atît de rapid și derutant încît evenimente majore recente, de pildă mult contestatul acord americano-iranian, sînt, pur și simplu, uitate sau puse în planul doi. Acțiunea militară camuflată prin care Rusia a anexat Crimeeea e un alt exemplu.

Pentru fiecare din aceste evenimente s-a scris, în fiecare zi, o bibliotecă. Și în fiecare zi, omul obișnuit, destinatarul presupus al acestei literaturi, s-a trezit cu aceeași uimire îngrijorată și cu aceeași întrebare pe buze: ce naiba se întîmplă?

Adevărul e că nimeni nu știe. Mai clar: nimeni nu poate știi, dar poate, în schimb, emite păreri și observații. Ceea ce nu înseamnă că publicul larg e condamnat la neștiință. Mai degrabă, publicul larg e ademenit într-o direcție sau alta, tocmai pentru că percepția și concluziile societății sînt importante și fac parte din joc. În fața acestei presiuni extreme, publicul are totuși cîteva căi de ieșire. Prima și cea mai importantă e bunul simț. Nu e o cale ușoară, pentru că bunul simț nu e o atitudine la îndemîna oricui. Bunul simț cere un efort cu totul special, o detașare de impulsurile imediate și o capacitate de a pune în balanță experiența trecută, inclusiv erorile celui ce încearcă să se dumirească. Există. totuși, cîteva puncte fixe în iureșul care împinge o lume întreagă spre derută.

Prima dovadă e referința tot mai frecventă la temeiuri care ar avea întîietate față de ordinea dată de legile votate în Parlament de parlamentarii votați de alegători, adică de sistemul generat de democrație. Un număr mare de temeiuri socotite mai presus decît legea vine din așa numita politică a identității. Mai clar, e vorba de politica bazată pe identitaea etnică, lingvistică, rasială sau sexuală a unei persoane sau grup de persoane. Așa de pildă, împrejurarea în care un grup e de rasă africană sau de orientare homosexuală a ajuns să fie considerată suficientă pentru un statut aparte care bate sau adaugă la prevederile legale.

A doua sursă în tentativa de corecție a democrației e așa numita politică victimară. Asta înseamnă că un curent viguros de gîndire și presiune mediatică și politică stabilește grup după grup de victime: ale opresiunii trecute, ale discriminării etnice, lingvistice și sexuale, ale asistenței sociale. Laolaltă cu politica identitară, politica victimară tindă să impună un număr crescînd de drepturi speciale care sînt dfierite și, deobicei, superioare drepturilor comune asigurate, într-o democrație, prin lege și prin egalitatea în fața legii. Așa apar practici care scutesc de regimul legal grupuri defavorizate transformate în grupuri favorizate: întîietatea la educație, servicii de asistență socială, un statut juridic separat în fața unei instanțe de judecată și, chiar, restrîngerea dreptului la liberă exprimare pe teme care ar putea afecta imaginea acestor grupuri.

Însă marea furnizoare de dubii și contestații la modelul clasic al democrației e politica inspirată de monopolul progresului. E vorba de un curent politic prezent și la dreapta și (întotdeauna) la stînga și în formele de activism din afara sistemului politic. Ideea centrală e un decret prin care cutare forță sau organizație se autoinvestește în rolul de purtător și cunoscător unic al progresului. Tocmai din acest motiv, asemenea grupuri susțin că nu pot fi limitate sau blocate de mecanisme vechi, printre care și democrația. Una din întruchipările cele mai frecvente ale acestui curent e așa numita justiție socială, alta e egalitatea de șanse, o alta e solidaritatea automată cu orice cauză identificată de progresiști. Aici, domnia moralei și a presiunii morale, adică sindromul facerii de bine, mătură orice reținere sau limită fixată de lege și democrație.

Tipic pentru mișcările care folosesc monopolul progresului e argumentul auzit în Marea Britanie, unde rezultatul referendumului a fost respins în numele ideii după care britanicii nu trebuie să se lipsească de binele suprem și nu au de ce să se lase tîrîți înapoi de o populație care nu înțelege încotro merge istoria. Pentru susținătorii acestor argumente, democrația nu mai poate da singură răspunsuri și e o formă depășită de vremurile noi ale tehnologiei și puterii personale a cetățeanului/consumator de servicii. Democrația e riscantă tocmai pentru că bagă în seamă oameni care nu înțeleg ce e progresul. Semnificativ, partizanii acestor idei sînt și partizanii politicii de stradă, ai manifestațiilor și campaniilor mutate în spațiul pe net sau în artă și sport. Spațiul democratic e denunțat pentru rigiditate, iar clasa politică e tot timpul și fără excepție coruptă. Politica însăși e strîmtă și interesată. Faptul că și politica dictată de monopolul progresului e tot interesată și ține de voința unei minorități nu pare să intereseze. Pînă la urmă pariul acestui tip de politică e arbitrar și abuziv. E afirmația după care un grup e deasupra tuturor și, prin urmare, are dreptul să conducă, adică să îi conducă și pe ceilalți, în numele binelui și fără consimțămînt. Referendumul din Marea Britanie a decis desprinderea de UE. Același referendum a decis sau a arătat că mulți sînt gata să decidă și desprinderea de formele democratice de conducere ale societății.