Traian Ungureanu

După despărțirea de Marea Britanie, a venit despărțirea de bun simț. Nu o dată ci de nenumărate ori. Aproape n-a trecut zi după referendumul care a scos, pe 23 iunie, Marea Britanie din UE fără o trăznaie lansată, de bună voie, de politicieni sau ziariști, fie ei partizani ai despărțirii, fie ai revenirii în Uniunea Europeană.

Așa de pildă, cîțiva politicieni s-au trezit cu ideea după care referendumul nu contează și că decizia finală aparține Parlamentului. Tehnic, e adevărat, dar politic și moral e imposibil ca Parlamentul să ignore voința celor ce au ales Parlamentul. Ideea a fost suprimată rapid.

Altă teorie, încurajată pe net, a produs o petiție semnată de milioane de persoane care cer repetarea referendumului. Parlamentul a analizat petiția și a răspuns cît se poate de previzibil și legal: dat fiind faptul că referendumul a respectat toate condițiile legale, nu există motiv pentru repetarea lui. Răspunsul Parlamentului a comunicat, deasemenea, celor ce au invocat diferența de doar 4% între voturile celor două părți că și 1 vot diferență ar fi fost de ajuns, întrucît referendumul nu a fost organizat cu prag de valabilitate. Altfel, spus referendumul nu a fost organizat cu regula care spune că, pentru a fi valabil, votul cîștigător trebuie să atingă un anumit procent sau o anumită diferență.

În sfîrșit, un alt refren preluat de presă și de net e observația asupra limitelor oricărui referendum. Ideea a mai fost auzită în alte state și în alte situații dar, în mare, spune unul și același lucru: că nu orice decizie poate fi tranșată prin consultare populară. De pildă, problema relațiilor Marii Britanii cu Uniunea Europeană e atît de complicată încît nu poate fi judecată de alegătorii de rînd, care nu cunosc și nu sînt obligați să cunoască nenumăratele detalii legale, juridice, economice și politice ale acestei relații. Ideea pleacă de la o premiză incontestabilă. Multe din problemele politice mari ale unui stat, și, în primul rînd, chestiunea relațiilor cu UE, nu pot fi bine cunoscute omului de rînd. Însă asta nu poate scoate din joc formele de consultare populară. De ce?

Mai întîi, dintr-un motiv care pune sub semnul întrebării onestitatea celor ce spun acum că o decizie atît de complexă nu trebuia dată pe mîna mulțimii. Cei ce susțin această idee uită că și decizia de aderare a Marii Britanii la Uniunea Europeană a fost luată tot prin referendum. Nimeni n-a spus atunci și nu spune acum că și admiterea în UE e o chestiune complicată și că, din acest motiv, includerea Marii Britanii în UE, pe baza unui referendum, e dubioasă.

Însă observația de fond e altundeva. Un referendum e o decizie populară pe o temă națională și atît. De fapt, alegătorii nu sînt consultați asupra tuturor chestiunilor pe care le comportă admiterea în sau desprinderea Marii Britanii de UE. Asta e treaba politicienlor și a experților.

Alegătorii sînt chemați să o decizie de principiu, așa cum o arată și întrebarea de pe buletinul de vot: da sau nu, înăuntru sau afară? Asta înseamnă, mai departe, că alegătorilor li se cere să cîntărească un lucru pe care îl pot judeca și pe care, în cele din urmă, numai ei îl pot decide: dacă statul lor trebuie sau nu să se schimbe și să cedeze o parte din suveranitate. Aici e înțelesul grav și fundamental al unui referendum și, în primul rînd, al referendumului organizat în Marea Britanie.

Deciziile asupra suveranității sînt, nu numai în Marea Britanie dar și în numeroase alte mari democrații, o chestiune pe care statul politic, adică guvernul, nu are dreptul să o tranșeze singur ci numai consultînd națiunea. Prin urmare, cei ce invocă gradul de complexitate al urmărilor unei decizii luate prin referendum, nu iau în seamă înțelesul legal și necesitatea democratică a unui referendum. Tocmai situații complexe cum ar fi relațiile cu UE presupun decizii prin referendum, pentru că ele antrenează o chestiune mult mai gravă decît orice detaliu: suveranitatea. Pînă și Uniunea Europeană recunoaște această realitate și acceptă că decizii privitoare la apartenența la UE sau la moneda euro trebuie luate prin referendum. Că UE nu a respectat unele din aceste decizii, cerînd repetarea referendumurilor în Irlanda și Danemarca, e altă poveste. Problema obiecțiilor extinse și cumulate la referendumul britanic e însă o chestiune mult mai importantă decît politica națională sau disputele legale. Insistența și inventivitatea acestor remarci critice e, mai degrabă, un semn al vremurilor ce vin, un indiciu de nerăbdare și neîncredere ostilă în democrație.

Provocările repetate ale Rusiei la frontierele alianței NATO, implicarea armată rusă în Siria, și despărțirea Marii Britanii de UE sînt un cumul de crize mai mare decît suma problemelor cu care NATO s-a confruntat în ultimele cîteva decenii. Primul efect e de observat într-o diferență naturală de atitudine care presează, însă, nefast din interiorul Alianței. Astfel, NATO e împărțit deja destul de clar între clasici și noi veniți. Nu în funcție de vechime, ci în funcție de interese. Pentru statele membre NATO din Est, de la frontiera cu Rusia, NATO înseamnă garanții teritoriale. Tema susținută constant de Polonia și statele baltice e prezența trupelor NATO pe teritoriul național.

Membrii clasici ai Alianței, în primul rînd Germania, Franța și, în mai mică măsură, Marea Britanie, au o percepție net diferită. Pentru clasici, alianța NATO e o valoare, nu o formă de acțiune. Prezența fizică la frontiera de Est nu e exclusă, dar nu e nici o prioritate. În plus, politica externă și militară a Germaniei e destul de evident dominată de vechea problemă a prudenței față de Rusia. Ministrul de externe german Steinmeier nu a ezitat să se pronunțe public împotriva manevrelor NATO în Polonia, pe motiv că agitația și zgomotul NATO ar putea deranja Rusia. Statele Unite, autoritate indiscutabilă în Alianță, sînt solicitate intens de tensiunile din Orientul Mijlociu și, mai ales, de agitația militară chineză în Pacific. Agenda strategică americană nu se mai restrînge la Europa și Rusia. Statele Unite nu au uitat Europa de Est, dar nu par decise să se implice major în zonă.

Criza declanșată de referendumul prin care Marea Britanie a decis să părăsească UE a complicat lucrurile, dar mult mai puțin decît ar fi de crezut. Marea Britanie rămîne în NATO, în Consiliul de Securitate, și continuă să fie o prezență pe flancul de Est al Alianței. În ultima vreme, a apărut ideea după care desprinderea Marii Britanii de UE e un mare cîștig pentru Rusia. Astfel, despărțirea Marea Britanie-UE ar slăbi capacitatea strategică a Europei și ar face, astfel, un serviciu major Rusiei. Ideea e atrăgătoare, dar nu are temeiuri. Despărțirea de UE nu scoate Marea Britanie din NATO și nu îi suspendă angajamentul pe flancul de Est. Situația s-ar putea deteriora numai dacă UE dorește sau reușește involuntar așa ceva. Un tratament ostil în viitoarele negocieri cu Marea Britanie ar putea provoca reacții adverse și, poate, chiar slăbi angajamentul britanic pe continent. Dar așa ceva e puțin probabil. UE știe că britanicii sînt, alături de Franța, singurele puteri militare autentice de pe continent. La Bruxelles trebuie, de asemenea, să fie evident că Marea Britanie e puntea de legătură a UE cu Statele Unite. Asta cu atît mai mult într-un moment în care în Statele Unite a reapărut tentația izolaționistă. Donald Trump vorbește deschis de suprimarea sau reducerea prezenței americane în NATO.

Rezumînd, summit-ul de la Varșovia începe într-un moment plin de dileme. Alianța NATO e confruntată de ascensiunea agresivă a Rusiei pe frontiera de Est. Însă Alianța nu dă, celui ce privește cu percepția omului de rînd, senzația de angajament major sau iminent. În plus, decalajul de obiective între clasici și estici e în continuare semnificativ. Cu alte cuvinte, Alianța are probleme interne de natură politică și morală. Deocamdată acest cumul de probleme e suportabil. Însă, curînd, Alianța va trebui să depășească dilemele, dacă va pusă în situația de a acționa. Sau nu. Dar asta ar însemna un recul și, posibil, devalorizarea masivă a Alianței NATO.