Traian Ungureanu

În exact o săptămînă, referendumul britanic a umplut o bibliotecă. Important e să nu golească mințile. Referendumul britanic e un eveniment istoric și a avut, de la bun început, soarta evenimentelor istorice: un șoc a dat peste cap mersul lucrurilor, toate mințile și condeiele s-au repezit să explice și, în consecință, aproape nimic nu mai e clar. Mai mult, pădurea de păreri și analize a pus în mișcare cîteva teme și idei care se sprijină pe referendumul britanic dar promovează idei mai mult decît discutabile. Așadar, după 7 zile de șoc, reacții și și consecințe, nu strică să revenim la faptele și ideile de bază.

Mai întîi, ce s-a întîmplat? Guvernul conservator al Marii Britanii a organizat un referendum cu întrebăîrile: credeți că Marea Britanie trebuie să rămînă în Uniunea Europeană? și credeți că Marea Britanie trebuie să părăsească Uniunea Europeană? Referendumul a fost promis de Partidul Conservator al Primului Ministru David Cameron în programul prezentat la alegerile din 2015. Conservatorii au făcut această promisiune din două motive. Politic - pentru că partidul Conservator e împărțit în facțiuni pro- și anti-UE iar Primul Ministru a încercat să mențină unit Partidul. Național și istoric - pentru că Marea Brtianie nu s-a simțit niciodată bine în UE. Britanicii au fost admiși în UE tot după un referendum organizat în 1973. Atunci, marea Britanie a intrat în Comunitatea Europeană, adică într-o organizație de state naționale suverane care au căzut de acord să coopereze, în primul rînd, economic. Între timp, Comunitatea Europeană a adoptat mai multe Tratate, adică un fel de Constituții. Rînd pe rînd, Tratatele de la Nisa, Amsterdam și Lisabona au transformat Comunitatea într-o Uniune, adică într-o oragnizație care nu mai e doar suma statelor naționale suverane ci tinde să devină un superstat cu reguli politice, economice, comerciale și juridice identice și valabile pentru toți membrii.

Marea Britanie e o națiune cu o extraordinară tradiție de suveranitate democratică și a privit cu mari rezerve transformarea fostei Comunități într-o Uniune cu pretenții de Superstat. Încă de la sfîrșitul anilor ’80, Marea Britanie a dat semnale din ce în ce mai energice că nu acceptă controlul UE și că e foarte iritată de creșterea ponderii deciziilor și legislației UE în defavoarea suveranității Parlamentului și Justiției britanice. Această poziție de principiu vine din tradiția și autonomia istorică extrem de puternică a instituțiilor și democrației britanice. Ei i s-a adăogat în ultimii 10 ani o nervozitate, nu neapărat generală dar influentă, provocată de migrație. Pe de o parte, după 1995, mai multe guverne laburiste au adoptat o politică de migrație foarte relaxată. Apoi, în intervalul 2007-2014, odată cu eliminarea ultimilor restricții de intrare pe piața muncii, convenite cu UE, sute de mii de polonezi, lituanieni, români, bulgari și alți est-europeni au sosit în Marea Bitanie unde au început să lucreze pe salarii mici și în slujbe de multe ori refuzate de britanici. În august, 2015, a intervenit faimosul anunț prin care Cancelarul german Angela Merkel a declarat deschise granițele Germaniei. Un milion de migranți din Orientul Mijlociu, Africa și Asia au intrat în Germania. Acestea sînt faptele și condițiile de la care a început votul în dimineața zilei de 23 iunie 2016.

Aşadar, dincolo de supoziţii şi jumătăţi de adevăr, un lucru e clar: huliganii ruşi sînt susţinuţi deschis prin declaraţii publice, de figuri oficiale ale administraţiei ruse. Aşa ceva e nemai auzit. Grupurile de huligani occidentali au făcut destule rele pe lume, dar n-au fost niciodată susţinute sau apărate de figuri politice occidentale. Lucrurile se complică şi mai mult dacă ţinem seama că valul de adeziuni oficiale a fost curmat brusc, pentru a fi urmat de un val de declaraţii conciliante. Dintr-o dată, ministrul Mutko a vorbit de comportamentul intolerabil al huliganilor ruşi. Administraţia Prezidenţială rusă a declarat incidentele provocate de ruşi inacceptabile. La un semnal, discursul s-a schimbat şi tot ce era eroic a devenit reprobabil. Multă lume e uimită de aceste evoluţii şi găseşte explicaţia în bunul simţ final al conducerii de vîrf a Rusiei care, de bună seamă, e alcătuită din oameni civilizaţi, în fond cu nimic deosebiţi de politicienii şi normele occidentale. Oare? De fapt, nu e nimic nou în comportamentul oficialilor ruşi, iar cei ce se grăbesc acum, recunoscători, să salute noua poziţie rusă ar fi trebuit să aibă o memorie mai bună şi să își facă lecţiile la timp.

Schimbarea de direcţie a declaraţiilor ruse după incidentele de la Euro 2016 seamănă ca două picături de apă cu tactica aplicată de Rusia în cîmpul politico-militar. Mai întîi, acte de agresiune dură purtate de civili sau aşa zişi civili foarte bine pregătiţi. În această primă fază violenţa e susţinută şi justificată cu diverse argumente de autorităţi politice de vîrf. Ea e atribuită unor oameni obișnuiți, fără legătură cu structurile politice sau militare, dar animaţi de cel mai autentic patriotism. Situaţia e lăsată să evolueze pînă în clipa în care protestele din afară ating o cotă alarmantă. Exact în acel moment, înalţi oficial ruşi intervin şi deplîng excesele regretabile la care s-a ajuns. Lumea din afară descoperă, fără întîrziere, faţa rezonabilă a statului rus şi se grăbeşte să îi iasă în întîmpinare. În acelaşi timp, un segment notabil al opiniei publice occidentale găseşte admirabile virtuţile brutale, dar principial corecte ale sufletului rus: patriotismul, mîndria, curajul și, desigur, două trei palme care nu strică. Scenariul a fost văzut la lucru în Donbas, în Crimeea anexată şi în nenumărate acţiuni militare de provocare, la limita sau dincolo de limita teritorială a statelor membre NATO. Operaţiunea Euro 2016 are aceleaşi date. Manevra provocare- retragere-reconciliere a fost pusă, din nou, la lucru.

Fotbalul nu e o temă separată ci un capitol component al strategiei politico-propagandistice aplicate de Rusia la toate nivelele şi în toată Europa. Operaţia contează pe naivitatea sau ignoranţa publicului şi a mediilor de informare. Rezultatul urmărit e lărgirea breşei interne în mediile de opinie şi decizie europene care se împart tot mai dramatic în pro- şi anti-ruşi. O altă ţintă e acreditarea ideii după care Rusia e, într-un fel sau altul, neînţeleasă sau prost înţeleasă, dar are, în cele din urmă, măcar un dram de dreptate.

Dacă revenim la fotbal, operaţia va continua, foarte probabil, cu pasul trei. Violenţele de la Euro 2016 au loc la ultimul mare turneu înainte de Campionatele Mondiale din 2018. Iar ediţia 2018 va avea loc în Rusia, după un proces de atribuire contestat şi dubios. Aşadar, Cupa Mondială 2018 va începe la Moscova cu amintirea problemelor provocate de suporterii ruşi în 2016. Mulţi comentatori de presă se întreabă, deja, îngrijoraţi, ce vor face suporterii ruşi, acasă, la Moscova, după ce şi-au permis atîta violenţă în Franţa, la mii de kilometri distanță. Neliniştea provocată de suporterii ruşi se va transorma într-un cadou pentru autorităţile ruse care vor ordona, prin interpuşi controlaţi, cumințenie totală și exmplară la Mondialele din 2018. Mondialele se vor desfăşura impecabil şi toată lumea va conchide că Rusia e rezonabilă, în vreme ce reproşurile Occidentului sînt pripite şi excesive. Operaţie încheiată, obiectiv atins.