Traian Ungureanu

În fiecare decembrie, cineva, de regulă un specialist în recapitulări dramatice, face bilanțul ultimelor 12 luni și conchide solemn că anul care a trecut e ieșit din comun. De aici, problema lui 2016. Ce ne facem cînd anul încheiat e, într-adevăr și incontestabil, ieșit din comun? Singura consolare e că, după toate semnele, 2017 va fi un an și mai nervos. De fapt, prima observație de făcut la sfîrșitul lui 2016 e că anul care se încheie nu se încheie cu adevărat ci deschide o epocă imprevizibilă. E de crezut că, de acum încolo, vom avea parte de destui ani problematici și tulburați.

Caracterul excepțional al anului 2016 poate fi descris destul de exact într-o singură propoziție: a fost anul rupturilor. În primul rînd, pentru că 2016 a făcut inevitabilă despărțirea de ordinea internațională a ultimilor aproape 30 de ani. Ordinea instituită imediat după prăbușirea comunismului și alinierea unei arii geografice și statale uriașe la așa numitul consens Washington se clatină. Cu alte cuvinte, multe din miturile și instiuțiile centrale ale ordinii de inspirație liberală și-au încheiat fascinația și suferă din greu. Unele sînt avariate iar altele au căzut. Oricum feeria de la începutul anilor ’90 s-a încheiat. Consensul și optimismul au lăsat loc divergențelor și anxietății. Două șocuri au adus anului 2016 titlul de an al rupurii.

Mai întîi, despărțirea Marii Britanii de Uniunea Europeană - așa numitul Brexit. Referendumul organizat pe 23 iunie s-a încheiat cu un rezultat clar, care a surprins toate părțile nepregătite. Alegătorii au decis că locul Marii Britanii nu mai e în Uniunea Europeană și că experiența de 43 de ani în interiorul Uniunii nu trebuie continuată. Guvernul britanic a jucat pe o campanie în favoarea UE și a fost învins. UE a trăit, de la bun început, cu convingerea că despărțirea e imposibilă și s-a trezit, a doua zi după referendum, infirmată și umilită. Cineva a îndrăznit să spulbere vraja și să înfăptuiască neverosimilul. Cineva a îndrăznit, adică, să declare și să decidă că Uniunea Europeană e o realitate ca toate realitățile și nu o realitate superioară, intangibilă și inevitabilă. Consecințele acestui șoc sînt încă active. Și UE și Marea Britanie se străduiesc, nu foarte convingător, să iasă din derută și să organizeze ceva ce poate semăna a divorț rezonabil. Procesul birocratic e abia la început și va înghiți, probabil, cel puțin încă doi ani. În ciuda aparențelor, problema și consecința de fond a despărțirii britanice de UE nu e o complicație pentru Marea Britanie, ci o criză fără precedent pentru Uniunea Europeană. Asta înseamnă, pentru cine are curajul să privească lucrurile în față, că UE a pierdut, deja, mult mai mult decît are sau va avea de pierdut Marea Britanie. Pînă la urmă, pagubele britanice sînt calculabile și, măcar parțial, reversibile. Pentru britanici, există viață și după UE, dată fiind experiența istorică și poziția geografică a acestei națiuni insulare care n-a încetat vreodată să fie ancorată în așa numita anglo-sferă - în lumea extraeuropeană a Americii și a conglomeratului din Pacific. Pentru UE lucrurile stau cu totul altfel. Pierderea Marii Britanii înseamnă, dincolo de orice altceva, o formidabilă lovitură negativă de imagine. Impresia sau, mai degrabă, iluzia după care UE e un dat imuabil nu mai stă în picioare. UE devine o variantă și nu e realitate unică. Poziția europeană față de celelalte blocuri și puteri e slăbită.

Șocul britanic a fost un semnal și nimeni nu se poate plînge că n-a fost avertizat. Cu toate astea, cînd al doilea mare șoc s-a produs, pe 8 noiembrie, în Statele Unite, surpriza și descumpănirea au fost, din nou generale. Donald Trump, un om de afaceri cu o carieră recentă de vedetă TV, a cîștigat alegerile prezidențiale din Statele Unite, pe o platformă de populism agresiv. Trump a măturat tot establishmentul politic și mediatic american. Fabula lui Trump sună neverosimil: un personaj fără experiență politică învinge Partidul Republican, Partidul Democrat și supraviețuiește tratamentului ostil aplicat de frontul unit al mass media. Victoria lui Trump are aproape totul în comun cu semnalul trimis de britanici prin referendumul din iunie. E vorba de aceeași furie anti-establishment, de revenirea la cuvintele și ideile tabu, suprimate sau înfierate de morala oficială, de reacția la imigrația scăpată de sub control și de naționalismul economic ca răspuns la efectele galopante ale globalizării. Victoria lui Trump e, clar, o ruptură cu obișnuințele trecutului. Totul e în renegociere sau renovare: și relațiile cu China, și rețeta internă NATO, și direcția economiei, și înțelesul ultim al democrației.

Chapecoense, clubul lovit de tragedia de la Medellin, are toate detale devenirii prin muncă. Fără blazon și vechime, fără vedete și glorie tabloidă, Chapecoense a fost înfințat în 1973. Asta înseamnă că nu avem de-a face cu vreunul din clasicii fotbalului brazilian ci, mai curînd, cu o apariție neașteptată. Mai toate cluburile de primă ligă braziliană au un pedigree venerabil. Chapocaense a apărut din pură ambiție. O mînă de oameni au crezut și au încercat. La început, au trecut prin ani de anonimat și eșec. Chapecoense a zăcut în subsolul fotbalului brazilian vreme de 36 de ani.

Apoi, între 2009 și 2014, pe parcursul a cinci ani ieșiți din comun, clubul a urcat, din divizia a patra, pe prima scenă. Chapecoense a devenit repede a doua echipă favorită a unui număr uriaș de brazilieni. Lumea a fost atrasă de micul miracol care a scos din anonimat această echipă și, mai ales, de modestia neobișnuită pentru campionatul brazilian, dominat de egouri, fapte de arme și vedete fără număr. Chapecoense a devenit mîndria și consolarea omului de rînd. Fără bani sau vedete, echipa s-a băzat pe disciplină, organizare și caracter. Și mai neobișnuit pentru Brazilia, echipa nu are aproape nimic în comun cu parada tehnică și strălucirea stilistică a fotbalului național. Chapecoense a fost mereu echipa unei străduințe fără stil și a hărniciei neobosite.

Echipa a mers din ce în ce mai bine în prima divizie a țării și a obținut dreptul de a juca în Cupa Sud-americană, a doua competiție internațională a continentului, echivalentul a Europa League. Ascensiunea a continuat. Meci cu meci, Chapecoense a urcat și a intrat în semifinale. Adversarul: o echipă galonată și de departe favorită. San Lorenzo, din Argentina. Încă din primul meci, jucat în Argentina, ceva a dat impresia că totul împinge Chapecoense spre succes. La 1-0 pentru gazde totul părea încheiat. A urmat un gol pe care azi, toți și l-ar fi dorit anulat. Arbitrul a trecut peste un fault și a lăsat avantaj pentru Chapocoense. Avantaj? Sună sinistru. Chapecoense a continuat faza și a marcat un gol vital. San Lorenzo a revenit și a presat din toate puterile. A apărut, atunci, figura lui Danilo, portarul lui Chapecoense care a avut cîteva intervenții uluitoare. Ultima din ele a împiedicat un gol imposibil de împiedicat. Danilo a apărat, astfel, drumul care ducea spre Medellin. În meciul al doilea, jucat acasă, Danilo a repetat seria de intervenții uluitoare care au protejat calificarea și drumul echipei spre meciul-finală care urma să aibă loc în Columbia. Chapecoense a ajuns acolo unde nimeni n-a crezut că poate ajunge o echipă atît de modestă: în finala unei mari competiții internaționale. Clubul, laolaltă cu restul orașului, s-au pregătit pentru marele meci. Dar Chapecoense n-a mai ajuns să joace în Columbia și, astăzi, știm sau ne închipuim un lucru: că soarta a lovit amarnic pe cei ce dovediseră că speranța și optimismul pot bate puterea și ierarhiile.

Povestea continuă cu istoria șocantă a jucătorilor care au rămas acasă. Nouă oameni nu au urcat în avion. Unii nu erau, pur și simplu, în formă. Alții erau, pur și simplu, jucători încă nedebutați. Un altul era accidentat și a fost lăsat de medici acasă, la recuperare. Altul, un tînăr de numai 21 de ani, fiu al antrenorului echipei, și-a pierdut sau uitat pașaportul și a ratat deplasarea. Încă unul, împlinea 32 de ani și a obținut permisiunea de a-și sărbători ziua de naștere, acasă, cu familia. În dimineața de după decolarea avionului, ei erau tot ce a mai rămas din clubul Chapecoense. Dar seria detaliilor nefirești a continuat. După cîteva, zile s-a aflat că pilotul avionului prăbușit la Medellin și-a pierdut tatăl, pilot, tot într-un accident aviatic. Poate că seria detaliilor șocante va continua sau poate se va opri aici. E deja prea mult. Atît de mult încît povestea clubului Chapecoense iese din sport și din domeniul nenorocului pentru a se apropia de bănuala unei lovituri bine țintite. Sigur, judecățile postfactum văd prea mult și prea tîrziu în fapte pe care le reinterpretează sub presiunea durerii.

Nu sîntem departe de teoria conspirației, în variantă sentimentală. Însă numărul coincidențelor și al consecințelor simbolice e neobișnuit de mare și de apăsător. Condiția umilă, munca, speranța, meritul, încrederea au fost batjocorite sălbatic, așa cum se poate doar într-o demonstrație de răutate și forță care cruță la întîmplare și în derîdere, lăsînd în urmă un singur și sumbru mesaj: jocul de fotbal nu trebuie să vă amăgească. Lumea și viața rămîn locuri strîmte și neiertătoare. Dacă vă făceați iluzii, o puteți afla și prin fotbal.