Traian Ungureanu

Valul generat de mutațiile seismice înregistrate în Marea Britanie și Statele Unite (Brexit + Trump) a produs rapid consecințe în cele mai diverse spații. A apărut, chiar, impresia că națiuni și societăți de tot felul așteptau demult ocazia și s-au pus în mișcare de îndată ce aceasta a apărut. Cum s-ar spune, alegătorii s-au așezat la coadă pentru a lovi sisteme și uzanțe instalate și fortificate de multă vreme.

În Franța, cursa pentru prezidențialele de anul viitor a fost complet relansată de victoria unui conservator atipic pentru sistemul politic și mentalitatea franceză. François Fillon, adept declarat al familiei tradiționale, competiției economice și adversar al migrației automate, pornește cu șanse mari la cîștigarea șefiei statului.

În Italia, un referndum greu de explicat și înțeles a fost folosit de alegători pentru a umili figura premierului Renzi, identificat cu sistemul politic și cu scleroza vieții publice. În Austria, candidatul dreptei radicale a pierdut prezidențialele, dar partidul din care face parte a ajuns pe prima poziție în țară. În Olanda, partidul lui Geert Wilders, liderul curentului anti-sistem, e pe primul loc în sondaje și ar putea cîștiga alegerile de anul viitor.

Doar Germania pare stabilă, dar aparențele trebuie cercetate atent. Angela Merkel a cîștigat sprijin de partid pentru un al patrulea mandat de Cancelar. În același timp, e de observat că Merkel s-a dezis de propria linie cu o detașare nu prea onorabilă. Cancelarul și-a amintit de decizia care a adus 1 milion de refugiați în Germania și a comentat-o negativ, ca și cum ar fi fost luată de altcineva. E de discutat dacă acest joc poate garanta viitorul politic al Cancelarului, chiar în cazul destul de probabil al unei victorii în alegerile de anul viitor.

În Est, victoria stîngii a contrazis situația din Vestul Europei unde socialiștii sînt în retragere pe toată linia. Moldova și Bulgaria au președinți de stînga, iar România ar putea da votul tot unei majorități socialiste, dar asta nu e neapărat un semn de putere a socialiștilor ci, mai degrabă, consecința unui alt eșec vest-european. Fiasco-ul politicii externe UE în Georgia și, mai ales, în Ucraina, apoi repetiția unor mesaje obosite în Moldova au întors o mare parte a alegătorilor spre soluții vechi.

Rusia va profita, fără îndoială, dar asta nu înseamnă că statele Estice sînt într-un pericol mortal. Rusia e activă și cîștigă teren în fața ezitărilor și a lipsei de viziune europeană, dar nu își poate permite să transforme în fapt tot ce susține. Ascensiunea Rusiei e un fenomen contradictoriu. Poziția agresivă a lui Vladimir Putin e, în mare măsură, un fel de a specula lipsa de direcție și convingere a politicii UE și americane în zonă. Însă, în ciuda accelerației retorice și a cîștigurilor de imagine, Rusia nu a remontat nimic din declinul intern. Economia pierde teren, rămîne dependentă de exportul de energie și nu poate oferi fostelor state sovietice o alternativă la asocierea cu UE.

Mai puțin discutată, dar extem de sensibilă e deplasarea de influențe și putere în Asia de Sud Est. China continuă un program agresiv de extindere militară în insulele, aflate în litigiu, ale Mării Chinei de Sud. Încă mai semnificativ, Președintele filipinez Duterte a lansat un semnal extrem de important după ce a decis decuplarea de Statele Unite și apropierea de China.

Însumînd, șocurile și ecourile șocurilor lui 2016 sînt pe punctul de a înlocui ceritudinile vechii ordini. Alianțele și echilibrul de forțe se schimbă în Atlantic și în Pacific, în vreme ce Europa pierde teren și relevanță. Credința necondiționată în democrația de coloratură liberală e, pentru prima oară, pusă la îndoială și contrată de valuri succesive de populism care cer recuperarea omului de rînd, uitat în spatele importanței și, uneori, aroganței sistemelor elitare. Prăpastia între societatea uitată și elitele conducătoare se adîncește cu fiecare nou rînd de alegeri. Aproape tot ce ține de lumea oficială e discreditat. Sondajele de opinie au fost infirmate de atîtea surpize electorale încît puțină lume le mai ia în serios. Presa e concurată acerb de vocea imprevizibilă și deseori înșelătoare a internetului. Pactul nesemnat care apropie media de elita politică a înstrăinat un public larg și a micșorat masiv credibilitatea jurnalismului. Tot mai multe guverne și ONG-uri au reacționat cu propuneri de limitare sau chiar cenzurare a activității pe net. E greu de crezut că ne aflăm în fața unei soluții reale. În genere, așa numitele elite politice tind să reaționeze prea des la marile provocări cu care se confruntă repetînd sau intensificînd răspunsuri vechi. Adică exact răspunsurile care au creeat, în mare parte, criza și seismele anului 2016. Iată de ce e foarte probabil ca opera cu totul ieșită din comun a lui 2016 să se mute și să continue în 2017.

În fiecare decembrie, cineva, de regulă un specialist în recapitulări dramatice, face bilanțul ultimelor 12 luni și conchide solemn că anul care a trecut e ieșit din comun. De aici, problema lui 2016. Ce ne facem cînd anul încheiat e, într-adevăr și incontestabil, ieșit din comun? Singura consolare e că, după toate semnele, 2017 va fi un an și mai nervos. De fapt, prima observație de făcut la sfîrșitul lui 2016 e că anul care se încheie nu se încheie cu adevărat ci deschide o epocă imprevizibilă. E de crezut că, de acum încolo, vom avea parte de destui ani problematici și tulburați.

Caracterul excepțional al anului 2016 poate fi descris destul de exact într-o singură propoziție: a fost anul rupturilor. În primul rînd, pentru că 2016 a făcut inevitabilă despărțirea de ordinea internațională a ultimilor aproape 30 de ani. Ordinea instituită imediat după prăbușirea comunismului și alinierea unei arii geografice și statale uriașe la așa numitul consens Washington se clatină. Cu alte cuvinte, multe din miturile și instiuțiile centrale ale ordinii de inspirație liberală și-au încheiat fascinația și suferă din greu. Unele sînt avariate iar altele au căzut. Oricum feeria de la începutul anilor ’90 s-a încheiat. Consensul și optimismul au lăsat loc divergențelor și anxietății. Două șocuri au adus anului 2016 titlul de an al rupurii.

Mai întîi, despărțirea Marii Britanii de Uniunea Europeană - așa numitul Brexit. Referendumul organizat pe 23 iunie s-a încheiat cu un rezultat clar, care a surprins toate părțile nepregătite. Alegătorii au decis că locul Marii Britanii nu mai e în Uniunea Europeană și că experiența de 43 de ani în interiorul Uniunii nu trebuie continuată. Guvernul britanic a jucat pe o campanie în favoarea UE și a fost învins. UE a trăit, de la bun început, cu convingerea că despărțirea e imposibilă și s-a trezit, a doua zi după referendum, infirmată și umilită. Cineva a îndrăznit să spulbere vraja și să înfăptuiască neverosimilul. Cineva a îndrăznit, adică, să declare și să decidă că Uniunea Europeană e o realitate ca toate realitățile și nu o realitate superioară, intangibilă și inevitabilă. Consecințele acestui șoc sînt încă active. Și UE și Marea Britanie se străduiesc, nu foarte convingător, să iasă din derută și să organizeze ceva ce poate semăna a divorț rezonabil. Procesul birocratic e abia la început și va înghiți, probabil, cel puțin încă doi ani. În ciuda aparențelor, problema și consecința de fond a despărțirii britanice de UE nu e o complicație pentru Marea Britanie, ci o criză fără precedent pentru Uniunea Europeană. Asta înseamnă, pentru cine are curajul să privească lucrurile în față, că UE a pierdut, deja, mult mai mult decît are sau va avea de pierdut Marea Britanie. Pînă la urmă, pagubele britanice sînt calculabile și, măcar parțial, reversibile. Pentru britanici, există viață și după UE, dată fiind experiența istorică și poziția geografică a acestei națiuni insulare care n-a încetat vreodată să fie ancorată în așa numita anglo-sferă - în lumea extraeuropeană a Americii și a conglomeratului din Pacific. Pentru UE lucrurile stau cu totul altfel. Pierderea Marii Britanii înseamnă, dincolo de orice altceva, o formidabilă lovitură negativă de imagine. Impresia sau, mai degrabă, iluzia după care UE e un dat imuabil nu mai stă în picioare. UE devine o variantă și nu e realitate unică. Poziția europeană față de celelalte blocuri și puteri e slăbită.

Șocul britanic a fost un semnal și nimeni nu se poate plînge că n-a fost avertizat. Cu toate astea, cînd al doilea mare șoc s-a produs, pe 8 noiembrie, în Statele Unite, surpriza și descumpănirea au fost, din nou generale. Donald Trump, un om de afaceri cu o carieră recentă de vedetă TV, a cîștigat alegerile prezidențiale din Statele Unite, pe o platformă de populism agresiv. Trump a măturat tot establishmentul politic și mediatic american. Fabula lui Trump sună neverosimil: un personaj fără experiență politică învinge Partidul Republican, Partidul Democrat și supraviețuiește tratamentului ostil aplicat de frontul unit al mass media. Victoria lui Trump are aproape totul în comun cu semnalul trimis de britanici prin referendumul din iunie. E vorba de aceeași furie anti-establishment, de revenirea la cuvintele și ideile tabu, suprimate sau înfierate de morala oficială, de reacția la imigrația scăpată de sub control și de naționalismul economic ca răspuns la efectele galopante ale globalizării. Victoria lui Trump e, clar, o ruptură cu obișnuințele trecutului. Totul e în renegociere sau renovare: și relațiile cu China, și rețeta internă NATO, și direcția economiei, și înțelesul ultim al democrației.