Satul bihorean în care am ajuns e tot bihorean dar modificările sînt evidente: casele tind spre statutul de reşedinţă sau chiar vilă. Oamenii se întorc din Occident cu bani şi, primul lucru, de care se apucă e o casă care trebuie să ateste seriozitatea şi bunăstarea stăpînului. Casa veche e înlocuită sau renovată şi devine tot mai urbană. Anexe ca garajul, grădina de plăcere în locul grădinii de legume, masa de tenis, uneori pisina şi, întotdeauna, cuptoarele şi grătarele moderne, transformă gospodăria într-o bază de agrement. Oamenii devin, deasemenea, altcineva. Adulţii nu se schimbă prea mult. Toţi păstrează hărnicia şi cultul muncii învăţate de la părinţi. Tot de la părinţi vine consecvenţa lingvistică. Accentul şi lexicul regional de Bihor se revarsă imediat ce oamenii se simt acasă. Singura modificare e utilarea frenetică a gospodăriilor cu aparatură mare şi mică, de la puţuri de mare adîncime la roboţi de bucătărie.
Copiii devin, însă, altcineva. Instinctul lingvistic e deplasat spre limba ţării de adopţie şi, odată cu el, toate referinţele practice. Toţi se întorc, după ce bat mingea, la computerele pe care le-au adus în bagaje. Universul vedetelor de film şi muzică, titlurile cărţilor şi repertoriul şcolar al manulelor şi obiectelor de curs sînt franţuzeşti, italiene sau englezeşti. Locul în care se întorc pentru vacanţe e cunoscut dar devine, la rîndul lui, o referinţă exotică.
Deplasarea masivă a românilor a început în primii cîţiva ani după 1990. Spre deosebire de alte procese noi, aşa numita „plecare la muncă” a continuat an de an, indiferent de situaţia din Europa sau de frămîntările de acasă. La început, migraţia forţei de muncă a părut doar atît: un transfer de braţe de muncă, după toate aparenţele temporar ca orice mişcare socială de conjunctură. Cu timpul, migraţia s-a fixat într-un tipar unic. Pendulările s-au restrîns. Ritmul care îi aducea acasă pe cei plecaţi a scăzut. Mulţi au continuat să îşi recunoască punctul de plecare, investind aproape automat într-o casă cît mai arătoasă, construită în satul de obîrşie. Însă, casele au rămas, cel mai adesea, reşedinţe de vacanţă peste vară şi semne de prosperitate nelocuite sau locuite de rude mai îndepărtate, în restul anului.
Adevărata transformare a atins, însă, generaţia a doua: copiii muncitorilor români care au crescut în umbra părinţilor prinşi cu munca şi au absorbit instantaneu, în şcoli şi pe stradă, cultura noului lor loc de viaţă. Memoria acestor copii a fost redimensionată şi nimic nu a putut împiedica înlocuirea vieţii vechi cu formele noi. După doi-trei ani, copii care au plecat bihoreni s-au întors, fără să ştie, marseiezi, torinezi sau londonezi. Nu e nimic forţat sau nenatural în acest proces de asimilare culturală. Populaţiile se mişcă şi au o plasticitate culturală mult mai mare decît le place naţionaliştilor să creadă. Da, românul rămîne tot român şi la Paris şi la Barceolona, dar un român diferit. Iar copiii românului diferit vor fi curînd diferiţi de români. Cine regretă acest curent e, pînă la un punct, de înţeles. Dar regretul nu trebuie să devină absurd.
Reconvertirea naţională şi culturală a populaţiilor a făcut lumea occidentală să arate aşa cum e astăzi. Noutatea stă în rapiditatea şi amploarea transformării. Cîteva milioane de oameni au intrat într-un proces de preschimbare naţională în mai puţin de 20 de ani. Toate elementele de context au ajutat. Uşurinţa circulaţiei a simplificat strămutarea. Mijloacele de comunicare rapide şi accesibile au menţinut impresia sau iluzia că plecarea nu e de fapt plecare ci, mai degrabă, o detaşare temporară suplinită de contactul permanent cu cei de acasă. Familiaritatea cu normele şi valorile ţărilor de adopţie a făcut implantarea deosebit de lină. Sîntem, astfel, într-o situaţie net deosebită de experienţele migraţiei clasice, în primul rînd de marele val al muncitorilor plecaţi în America secolului trecut. Noua migraţie e derutantă. Ea oferă, de pildă, bihoreanului, senzaţia că n-a plecat cu totul, de vreme ce poate vorbi zilnic acasă şi ajunge în cîteva ore în satul de baştină. Ba, mai mult, poate construi o casă, în timp de munceşte în Spania sau Italia. Însă redefinirea culturală lucrează, chiar şi în condiţiile în care migrantul rămîne în contact cu ţara mamă. Copiii vor fi, după numai cîţiva ani, persoane culturale şi naţionale diferite pentru care satul de acasă nu mai e acasă. Reîntoarcerea va fi extrem de dificilă şi, în cele din urmă, imposibilă.
România cîştigă mult de pe urma milioanelor plecate la muncă. Calculul sumelor uriaşe de bani trimise sau investite în ţară e binecunoscut. Însă România pierde, cu siguranţă, mai mult decît cîştigă de pe urma marelui val de migranţi. Cîştigurile financiare sînt depăşite de pierderile sociale. Mai întîi, pentru că forţa de muncă plecată e, de regulă, excelent pregătită şi de neînlocuit acasă. Mai gravă e degradarea demografică şi socială. Copiilor care pleacă cu părinţii li se adaugă un număr mare de tineri care îşi părăsesc ţara pentru studii sau atraşi de o carieră profesională de succes. România pierde, în acest fel, baza socială pe care ar trebui să se sprijine dezvoltarea viitoare.
Rezultatul e inerţia şi rezistenţa la schimbare. Societatea se mişcă greu, pentru că nu simte presiunea generaţiilor care miros noul şi nu mai au răbdare să aştepte la rînd. Pierderea masivă de potenţial provocată de exportul de tineret explică în parte stabilitatea incompetenţei şi lipsa generală de competiţie în viaţa publică. Cu alte cuvinte, în urma celor plecaţi rămîne o populaţie tot mai în vîrstă şi obosită. Banii şi casele construite din banii celor plecaţi schimbă decorul, dar nu pot înlocui mai mult.
