Traian Ungureanu

Ceva se întîmplă în Estul Europei şi nimeni nu ştie cum să-i spună: dictatură democratică, democraţie de forţă, autoritarism cu internet? Cert e că noutatea şi dificultatea vin tocmai din amestecul de tendinţe contrare. Unul şi acelaşi regim de stat preia mijloacele clasice ale democraţiei (alegeri, justiţie, piaţă economică, acces la informaţie) şi le foloseşte ca instrumente de dominaţie şi control. Şirul statelor care au pus la punct acest mecanism e mai mare decît s-ar crede.

În vară, România a fost la un pas de anarhie, după ce guvernul socialist a folosit instituţii democratice pentru a impune un regim fraudulos şi ilegal.

Alegerile organizate pe 23 septembrie în Belarus au respectat tot dichisul democratic şi au condus la un Parlament în care totate locurile au fost cîştigate de partizani declaraţi sau mascaţi ai preşedintelui Lukașenka.

Peste o lună, alegerile parlamentare din Ucraina promit un spectacol foarte asemănător. Fostul lider al opoziţiei, Iulia Timoșenko, rămîne în închisoare, după un proces grotesc, denunţat de o parte a societăţii ucrainiene şi de Occident dar susţinut, cu o satisfacţie profund resentimentară, de cealaltă parte a societăţii ucrainiene. Monopolul de putere al preşedintelui ianukovici e sistematizat şi pare ireversibil. Metodele de control ale procesului electoral sînt deja evidente. Un aparat aparent democratic, în frunte cu Comisia Electorală Centrală filtrează candidaţii, respingînd în masă aspiranţii cei mai neconvenabili ai opoziţiei. Ministerul de Interne şi Ministerul Justiţiei fac restul, blocînd sau sufocînd campania candidaţilor nesupuşi iar mediile de informare principale lucrează permanent în regim de campanie anti-opoziţie.

Pe 1 octombrie, alegerile din Georgia nu vor fi fundamental diferite. Preşedintele Saakașvili e încolţit de demonstraţii de protest, după ce televiziuni controlate de opoziţie au difuzat imagini şocante din închisori georgiene, inclusiv secvenţe prelungite de tortură, abuz psihic şi viol. Protestele sînt justificate dar au fost preluate de facţiunea politică pro-rusă finanţată de miliardarul Bidzina Ivanișvili. Confruntat cu perspectiva unei răsturnări de regim care ar promova agenda Rusiei, Preşedintele Saakașvili va juca alegerile din 1 octombrie într-o manieră forte. Schimburile de acuzaţii şi contra-acutzaţii vor continua în Georgia dar un lucru e clar: nimeni nu are interesul să facă politică realmente democratică, atît în timpul alegerilor cît şi după, indiferent de cîştigător.

Din păcate, rezultatul previzibil al alegerilor care vin în Est va fi fortificarea opţiunii autoritare, fie ea pro-rusă, ca în Ucraina, fie naţionalist-anti-rusă, ca în Georgia. Pseudo-democraţia utilizată ca paravan pentru regimuri de forţă a devenit o practică sau o tentaţie într-un număr îngrijorător de state est-europene şi într-un moment aparent surprinzător. De ce, acum, după 20 de ani de viaţă fără comunism şi de ce tocmai pe flancul estic extrem al Europei?

Mai întîi o observaţie care continuă vechea discuţie despre geneza democraţeiei. Valul revoluţionar din 1989 şi, mai ales, suita de intervenţii occidentale în lumea arabă au acreditat ideea după care înlăturarea tiraniei duce la democraţie. Această premiză optimistă şi grăbită e, astăzi, privită cu tot mai multă reţinere.

Situaţia creată în România lărgeşte formula. Înlăturarea tiraniei duce sau nu duce la instalarea democraţiei. În schimb, e clar că înlăturarea sau limitarea democraţiei duce la abuz şi control ilegal. Cu alte cuvinte, nu ştim prea bine dacă înlăturarea tiraniilor aduce libertatea, dar ştim că înlăturarea democraţiei distruge libertatea.

Problema centrală a acestor observaţii e definiţia libertăţii. Astfel, căderea tiraniilor poate aduce libertăţi fără a aduce libertatea prorpiu-zisă. În acelaşi fel, căderea democraţiilor poate permite supravieţuirea unor libertăţi dar pune capăt libertăţii propriu-zise. În consecinţă, lecţiile combinate ale ultimilor 22 de ani de expansiune democratică spun, în principal, că libertatea nu e flexibilă.

Libertatea e integrală sau nu e deloc. Alternativa la libertate nu poate fi o libertate redusă ci o formă sau alta de control autoritar.

Tot experienţa recentă a României ridică întrebarea: cine apără democraţia în caz de pericol? Asta, mai ales cînd pericolul vine dinăuntru, de la una din forţele politice legitime şi aparent pro-democratice (cazul socialiştilor români).

Răspunsul e incomod. Aşa cum am văzut în iulie-august la Bucureşti, teoria democratică (legi, justiţie, ordine în stat) nu se poate apăra singură şi nici nu poate conta pe mişcări populare. Protestul sau acţiunea în masă apar doar în situaţia în care democraţia e ameninţată odată cu statul naţional. În rest, democraţia e apărată de minorităţi active - de partide şi instituţii minoritare ca şi de o parte la fel de minoritară a presei. Însă intervenţia cea mai importantă vine din afară, aşa cum a fost cazul cu acţiunea pro-democratică a Uniunii Europene în cursul evenimentelor din România. Concluzia e că democraţia se apără singură dar se foloseşte de exponenţii ei consolidaţi. Aşadar, democraţia e apărată de puterile democratice, de regulă state şi uniuni de state libere cu mare influenţă politică, militară şi economică.

Ne întoarcem astfel la discuţia despre intervenţia pro-democratică în zone aflate sub tiranie sau sub asediul forţelor anti-democratice. Aşadar, intervenţia pro-democratică are sens, chiar dacă rezultatele ei nu sînt peste tot garantate.

În sfîrşit, întrebarea cea mai tulburătoare poate fi formulată astfel: de ce în România, stat membru al Uniunii Europene? Răspunsul trimite la o altă întrebare: de ce într-un stat membru UE din Estul Europei? Asta înseamnă că am ajuns la constatarea, multă vreme negată sau evitată, după care destule din democraţiile est-europene dezvoltate după 1989 au fost negociate şi nu impuse popular-revoluţionar. Dezavantajul unei asemenea tip de aranjament e evident: o structură negociată poate fi renegociată. Adevărat, o strucutură negociată poate, la fel de bine, supravieţui şi evolua dar această formulă cere foarte mult timp şi e fragilă.

Ultima constatare duce, mai degrabă, la un avertisment filozofic îndelung ignorat: democraţia nu elimină problema naturii umane. Societăţile agreează sau nu democraţia, o folosesc ipocrit sau o apără sincer dar asta nu înseamnă că se înstrăinează de datele profunde ale caracterului uman. Societăţile sînt capabile să asculte, în orice moment al istoriei lor, şi discursul democratic şi discursul demagogic.

Diferenţa e că puterea discursului democratic trimite la raţiune şi moderaţie, fără să producă satisfacţii imediate şi pasiuni profunde. În acelaşi timp, demagogia e complet iraţională, dar satisface instantaneu nevoi şi instincte formidabile. Democraţia modelează în timp. Demagogia transformă radical, chiar dacă, de multe ori, asta înseamnă orbire.