Traian Ungureanu

Scandalurile de plagiat care au dezonorat Guvernul Socialist de la București, în frunte cu Primul Ministru Ponta, sînt concretizarea unui abuz vechi și răspîndit. Altfel spus, mai toată lumea care e cineva în politică, de la parlamentari la miniștri și lideri de partid, vrea să aibă titluri universitare și academice. Parlamentul și Guvernul gem de doctori în ce vrei și ce nu vrei și în profesori la Universități de care n-a auzit nimeni. Febra titlurilor a început acum cam 15 ani. Pînă atunci, majoritatea enormă a politicienilor nu avea titluri și calificări academice.

Apoi, în doar cîțiva ani, situația s-a schimbat și toată lumea s-a făcut doctor în ceva pe la o Universitate de undeva. Istoria acestei schimbări vine dintr-un complex vechi. Cei mai mulți politicieni vin din profesii și zone fără studii aprofundate și fără înclinație academică. Politicienii au ajuns la vîrful societății însoțiți de un enorm complex de inferioritate culturală. Sub comunism, acest complex era rezolvat de puterea extraordinară pe care o aveau membrii ierarhiei de partid.

După căderea comunismului această consolare a dispărut și politicienii s-au trezit așezați în comparație directă cu cei ce aveau studii aprofundate și autentice. De aici, rușinea care a lucrat și i-a împins pe mulți să își fabrice titluri și poziții academice. Pe de altă parte, după primii 5-6 ani de ezitări, noul regim post-comunist a căpătat siguranță și a pus la punct o rețea de Universități de carton care a împînzit România.

Nu există, azi, așezare mai mare decît o comună care să nu aibă cel puțin o Universitate. La început, schema a fost folosită pentru a da poziții aliaților și clientelei de partid care au făcut venituri uriașe din taxele plătite de studenții atrași de o diplomă obținută fără mare efort. Însă fabrica de diplome a devenit rapid și o fabrică de înobilări academice. Astfel, parlamentarii au devenit imediat laureați au universităților fantomă create în județul lor. Cine și-a dorit un doctorat sau o poziție de profesor universitar le-a obținut apoape pe loc. Titlul de doctor și poziția de Profesor au fost acordate rapid în baza unui doctorat furat de secretarii unui parlamentar sau ministru care află în ziua titularizării cum se cheamă lucrarea pe care o prezintă. Setea de proeminență a politicienilor s-a împlinit. Parvenirea și îmbogățirea au venit primele. Rămînea de rezolvat pretenția intelectuală. Noua clasă de îmbogățiți își dorea, după bunurile materiale, imaginea de elită intelctuală și a obținut-o, ca de obicei, falsificînd. De data asta, Universitățile.

Efectele nu îi pun în cauză doar pe beneficiarii furtului. Primul Ministru Ponta sau fostul Ministru al Educației s-au făcut de rîs și nu mai pot continua. Însă exemplul dat de ei și consolidat de atîția alți politicieni plagiatori continuă și distruge rapid bazele sistemului de educație în România. Cu un Prim Ministru autor de lucrări furate, toată lumea va înțelege că furtul e legitim. Competiția și meritul sînt cele mai disprețuite două lucruri pentru tînărul aspirant. În genere, ideea după care, dacă poți fura sau falsifica, e mai bine tinde să devină doctrină de stat. Pe acest drum, România va produce nu numai vagoane de diplome și armate de doctori dar și generețiile incompetente care o vor scoate din joc.

Cuvîntul „plagiarius" înseamnă, în latină, „răpitor" - cineva care răpește sau fură persoane sau bunuri. Termenul a dat mai departe cuvîntul „plagiat" care e folosit în epoca modernă pentru a descrie furtul intelectual. Mai precis, hoția unui autor care ia din alte cărți, pune în propria carte și se laudă că e autorul muncii altuia.

Plagiatul e cea mai mare rușine posibilă în lumea academică: Odată dovedit, plagiatul atrage excluderea din profesie și retragerea titlurilor universitare. Plagiatorul se bazează pe un singur lucru. El e convins că nimeni nu va căuta acolo de unde a furat el. Din acest motiv, plagiatorul caută lucrări necunoscute sau lucrări puțin cunoscute în țara lui.

Astfel, cine copiază dintr-un tratat de drept se bazează pe lipsa de interes a publicului general pentru lucrări de drept. Alții copiază din lucrări publicate cu mult timp în urmă în, de pildă, Norvegia și își fac socoteala că la București n-o să se prindă nimeni. În aceste condiții, palgiatul a făcut ravagii, fără riscuri.

Pînă acum aproximativ 10 ani. Atunci, odată cu generalizarea cercetării pe internet, s-a întîmplat ceva contradictoriu. Pe de o parte, plagiatorul s-a trezit că are acces la aproape orice lucrare publicată în lume, oricît de îndepărtată țara și oricît de necunoscută editura care a publicat cartea. Pe de altă parte, au apărut programe speciale, așa numitele soft-uri, setate să descopere porțiunile luate dintr-o lucrare și puse în alta. Aceste programe au deasemenea acces la orice lucrare publicată în lume. Prin urmare, șansa hoțului se reduce pînă aproape de zero. Din acel moment, războiul testelor de plagiat a devenit inevitabil. Lucrările elevilor sau ale studenților sînt trecute prin soft-ul care găsește hoția. La fel, tezele de doctorat. Rezultatele sînt dezastruoase.

Procentajul de hoție dovedită e constant ridicat. Persoane cu funcții publice înalte sînt puse într-o situație penibilă, după ce se dovedește că au lucrări de doctorat furate. România e un caz alarmant. Rata de copiat și furt la examene e în continuare ridicată. Bacalureatul e un examen de neconceput, astăzi, fără camere video de supraveghere. Demnitari de stat, un Ministru al Educației și chiar Primul Ministru al Guvernului, Victor Ponta, sînt dovediți negru pe alb ca plagiatori, adică autori de lucrări furate, în baza cărora au obținut titluri de Doctor.

De unde mania furtului intelectual în școlile și în mediile politice românești? În cazul elevilor și studenților, lucrurile sînt relativ simple. Elevii și studenții folosesc tehnologia de ultimă oră pentru a trece teste pentru care nu sînt pregătiți. Aceste procedee continuă vechea tehnică a copiatului, cu deosebirea că internetul oferă mijloace mult mai numeroase și mai rapide.

Efectul e catastrofal pentru sistemul de educație. Promisiunea distinctă a unui examen furat cu succes scoate din discuție pregătirea. Cine știe că are o șansă dacă fură, nu mai pune mîna pe carte. Școala se transformă într-o competiție strînsă între studenții care se perfecționează în arta furtului și Universitățile care au sau n-au mijloace de detecție suficient de puternice. În mare, rămînem, însă, la vechea problemă: o parte din elevi și studenți încearcă să trișeze. Partea care încearcă înșelăciunea e tot mai numeroasă dar va fi, de regulă, ajunsă din urmă de tehnologia anti-furt. În cazul politicienilor cu doctorate furate, povestea e mult mai complicată.