Traian Ungureanu

Viitorul Europei a fost rescris neglijent, luni 30 mai, în condiții dictate de calcule interne germane. Cancelarul Angela Merkel a făcut un viraj derutant și a anunțat debranșarea nucelară totală a Germaniei. Planul prevede închiderea centralelor nucleare, pînă în 2022. Germania renunță, astfel, voluntar, la 28% din producția curentă de energie.

Cum va fi acoperit golul? Microprofeții ecologiști fac, deja, coadă la declarații-aberații și descriu cu convingere utopii în care tot felul de instalații, cocteiluri și raționalizări vor furniza energia pierdută, împingînd Germania pe drumul preacurat al energiilor alternative. În afara imaginației febrile, toate aceste enunțuri radicale nu pot prezenta vreo altă sursă de energie. O realitate nesuferită și sistematic ignorată spune că nu există sat, comună sau oraș alimentate cu energie alternativă. Deocamdată! - spun ecologiștii. Într-adevăr, deocamdată.

Ca orice bună utopie, viziunea alternativă a ecologiștilor are enormul avantaj de a negocia și vinde viitorul la infinit. Cîndva, energia alternativă va înlocui energia clasică și energia nucleară iar acest cîndva se rostogolește la nesfîrșit, protejat de șantaj: cine nu crede se opune progresului și e eliminat din discuție. Ceea ce nu ne face mai puternici sau mai siguri în fața realității, în primul rînd a realității politice.

Întrebarea care rămîne în urma deciziei uluitoare a Cancelarului Merkel nu e cum va fi umplut golul de energie. În lipsa unor variante clare de producție, întrebarea e: cine va umple golul de energie. Aici, răspunsul e clar și inevitabil: Gazprom. Germania importă, deja, din Rusia gazul cu care acoperă 30% din consumul intern. După decizia Cancelarului Merkel, nevoia de energie importată din Rusia va trece pragul de 50% și se va transforma, astfel, în dependență. În dependență energetică, urmată, logic, de dependență politică.

Un concurs de împrejurări administrat dezastruos de Germania, pune capăt echilbrului strategic relativ înregistrat, în ultimii cîțiva ani, și relansează capacitatea de influență și intervenție a Rusiei la nivel european. Pînă la anunțul din 30 mai, jocul european de putere și putere evolua spre reducerea progresivă a atuurilor rusești.

Scutul antinuclear american și decizia anterioară prin care Cancelarului Merkel prelungea licențele nucleare germane pînă în 2036 fixaseră o platformă strategică stabilă și echilibraseră avantajul politico-energetic rus în Europa. În septembrie 2010, Cancelarul Merkel decisese, cu un gest curajos într-o țară foarte sensibilă la cultul ecologic, să prelungească funcționarea centralelor nucleare germane pînă în 2036. Ce s-a întîmplat, între timp?

Pe 11 martie 2011, un cutremur și un tsunami au lovit Japonia. Unul din cele 55 de reactoare nucleare japoneze a fost grav avariat de șoc. Presa a speculat frenetic pe tema unui accident nuclear masiv și iminent. Pericolul a fost blocat cu eforturi extraordinare de autoritățile japoneze dar tema a penetrat adînc opinia publică, propagată de obsesia anti-nucleară și anti-occidentală a mediilor de informare.

Opinia publică germană, deja reeducată după zeci de ani de propagandă ecologistă, a suferit un puseu de panică protestatară. La două săptămîni, după avaria nucleară japoneză, alegătorii germani au reacționat cu o vehemență rară. Creștin Democrații Cancelarului Merkel au fost învinși de ecologiști în landul Baden-Wurtenberg, pe care îl cîștigaseră neîntrerupt în ultimii 58 de ani. Verzii (ecologiștii germani) au înregistrat succese substanțiale peste tot în alegerile locale dar umilința extraordinară din Baden-Wurtenberg a zdrobit bazele politice ale coaliției conduse de Cancelarul Merkel. Valul de panică populară s-a revărsat, de la urne, spre Guvern și a testat capacitatea de rezistență a Creștin Democraților.

Ca mai toate partidele clasice ale dreptei europene, Creștin-Democrații, slăbiți de o lungă coabitare cu consensul public stîngist, au cedat. Cancelarul Merkel a anunțat imediat suspendarea pe trei luni a deciziei de prelungire a licențelor nucleare. Acum, la capătul celor trei luni de reflexie, Cancelarul s-a lansat într-un salt neverosimil: de la prelungirea pînă în 2036, la suprimarea centralelor nucleare pînă în 2022. Diferența e colosală. Nu numai în ordine economică și strategică dar și în calitatea actului politic.

Mai întîi, în plan intern. Toți observatorii sînt de acord că micul și orgoliosul anunț al unui parlamentar englez obscur a provocat o criză constituțională. Adică: una din puterile în stat - Parlamentul - a încălcat atribuțiile unei alte puteri în stat - Justiția. Pare o glumă. Nu e nici o glumă. Tradiția judiciară britanică e construită pe bază de precedent. Adică, legea se construiește pe baza experiențelor și deciziilor anterioare.

Acțiunea parlamentarului a stabilit un precedent. Un precedent negativ dat tot precedent. Puterea unei decizii judecătorești - adică o prevedere cu caracter de lege - a fost limitată. Situația e cu atît mai gravă cu cît această restrîngere a fost provocată de Parlament. Ce se va întîmpla mai departe nu știe nimeni. va fi abrogat dreptul judecătorilor de a lua asemenea decizii? Va fi Parlamentul obligat să restrîngă așa numitul „privilegiu parlamentar”? E interesant dar nu mai e atît de important.

Adevărata consecință e tocmai trimiterea în irelevanță a sistemului judiciar și politic, a autorității democratice în societate. Ce înseamnă asta? Înseamnă că, după ce a născut, crescut și protejat libertatea de expresie, ordinea democratică a devenit victima ei. Cum s-a ajuns aici?
Mai întîi printr-o mutație tehnologică formidabilă, imprevizibilă și imbatabilă.

Apariția internetului și, apoi, a așa numitelor site-uri sociale a prins nepregătite atît legea cît și autoritatea politică. Acest lucru incredibil a devenit posibil, pur și simplu, pentru că platforme ca Facebook și Twitter nu sînt și nu pot fi reglementate, Așa cum nimeni nu poate reglementa gura lumii sau scrisul pe garduri. De fapt, ce n-a înțeles multă vreme lumea oficială e că gura lumii și scrisul pe garduri care erau, odinioară, atît și nimic mai mult s-au schimbat și au devenit o forță, ba chiar un monstru.

De cînd lumea, bîrfa, limbarița și scrisul anapoda pe pereți au avut o limită fatală: nu existau decît subteran, nu aveau oglindă și nici tribună. Netul și așa numitele site-uri sociale au schimbat totul. Au dat o lovitură colosală pe care nimeni n-a băgat-o în seamă: au oferit bîrfei o platformă inatacabilă. Tot ce era, înainte, șușoteală, defăimare, venin, reavoință, gelozie și resentiment a rămas tot asta dar s-a unificat și a primit o scenă comună. Tot ce colcăia și fumega pe la colțuri a devenit stabil și consultabil.

Problema acestei mutații e că bîrfa care e o ocupație privată foarte neonorabilă dar perfect legală nu recunoaște viața privată. Cineva care bîrfește nu admite că bîrfitul are drept la viață privată. Ceea ce nu e o nenorocire, atîta vreme cît bîrfa circulă și se pierde între neamuri sau prieteni. Din clipa în care urcă pe net și circulă de la un capăt la altul al lumii, bîrfa devine o forță colosală. Odată cu ea interdicția vieții private devine o forță colosală. Așa a ajuns gunoiul o valoare uamană universală. Iar această cucerire e apărată în numele libertății de expresie și pusă între cuceririle sacre ale presei libere.

Între altele, apariția acestui univers paralel și autonom înseamnă dispariția legii sau a capacității de a legifera în direcția bunului simț (adică a limitei care apără intimitatea). Cade și viața privată și, tot cu această ocazie, dispare, fără s-o știe, presa însăși. Căci desfințarea despărțirii între viață publică și privată anulează însăși noțiunea de interes public. Iar această transformare se întoarce împotriva presupusului beneficar al libertății de expresie: opinia publică. Dacă detaliile cele mai intime devin probleme de interes public, ce e atunci opinia publică? Suma reunită a curiozităților de soacră bolnavă? Și unde mai e diferneța între opinia publică și flecăreala de terasă?

Epoca în care intrăm odată cu această uriașă inundație verbală și personală duce într-o direcție mult mai periculoasă decît s-ar crede. Căci în joc nu sînt numai moravurile și buna creștere. Toate normele și limitele se clatină. Cine își mai aintește scandalul Wikileaks va înțelege de ce.