Traian Ungureanu

A reapărut, la timp, teoria divergenței. Pentru mulți, din ce în ce mai mulți, oameni bine instruiți în politică și istorie rusă, fisura din zidul Kremlinului e vizibilă și crește pe zi ce trece. Conflictul real sau potențial între Primul Ministru Putin și Președintele Medvedev e subiect serios de discuție la nivel înalt.

Un diplomat occidental vorbea recent la o cină selectă despre „ruptura istorică” Putin-Medvedev. Un șef de stat bun cunoscător al limbii și realității ruse vorbea, tot în cadru restrîns, de prezentul care se desface și anunță două variante distincte de viitor pentru Rusia: autoritarismul lui Putin și liberalismul lui Medvedev.

Singura și marea problemă a acestei teorii e caracterul ei real și, simultan, ireal. Paradoxul e plenar. Există destule semne că Putin și Medvedev nu se înțeleg, că nu (mai) au poziții și planuri comune. Recenta ciocnire pe tema conflictului din Libia a fost revelatoare, ca o ușă deschisă într-o casă vînturată de scandal. La Moscova - spun cercurile diplomatice - lumea „bine”, burghezia liberală, oamenii cu bani din clasa de mijloc și, în genere, elita culturală s-au grupat în jurul lui Medvedev.

Evident, oligarhia de joasă extracție, veterenaii administrației și naționaliștii s-au adunat la curtea lui Putin. Diferența de plasament e credibilă și semnalează curente într-adevăr divergente. Asemenea deplasări nu pot fi respinse sau eliminate, în baza concluziilor generale despre comedia propagandistică rusă. Vrînd-nevrînd, Putin a trebuit să joace după regula mandatului limitat și a pus la cale schema care îl reține un timp pe poziția de Prim Ministru, pentru a-l readuce în fața a două mandate prezidențiale proaspete.

Medvedev, succesorul desemnat, a intrat în scenă ca marionetă dar a avut destul timp să încerce primele mișcări pe propriile picioare și, normal, a prins gust pentru plimbări mai lungi. Toate astea înseamnă, în cele din urmă, rivalitate și competiție. Desigur, nu concurs deschis și cursă democratică ci, mai degrabă, conflict intern.

Cugetarea memorabilă a lui Churchill după care politica internă sovietică e totuna cu o luptă de cîini purtată sub covor trebuie schimbată întrucîtva. Covorul sau măcar colțul covorului a fost ridicat. Pînă aici, despre realitatea divergenței Putin-Medvedev. Conflictul există. Însă nu toate conflictele duc la treansformări generale. Există conflicte care se exercită fără să schimbe raporturile principale și decorul încomjurător. Cu alte cuvinte, lupta de cîini descrisă de Churchill e vizibilă, covorul e ridicat dar ușile camerei sînt bine încuiate.

Nici Putin, nici Medvedev nu au dorința sau puterea de a schimba alcătuirea lumii ruse, în momentul în care alcătuirea lumii e în mișcare și cere tocmai așa ceva. Un articol, ca de obicei, pătrunzător și simplu al Yuliei Latynina descrie cu oarecare resemnare situația și, mai ales, lipsa de realitate efectivă a confictului Putin-Medvedev. La ce bun încordare fără transformare? Răspunsul e evident și mai puțin important. Cu adevărat însemnată rămîne condiționarea de fier care menține Rusia în interiorul acestor alternative fără alternative.

În aprilie 1984 cînd făcea declarația prin care aproba programul libian de asasinate în Marea Britanie, Moussa Koussa nu vorbea pentru a epata presa. Mousa Kouusa era unul din controlorii acțiunilor criminale ale regimului Gaddafi. Cu cîteva zile înainte de faimoasa declarație, persoane din ambasada libiană, persoane pe care Moussa Koussa trebuie să le fi cunoscut bine, au deschis focul asupra unei demonstrații a opoziției. Focurile de armă pornite din Ambasada Libiei au ucis-o pe Yvonne Fletcher, ofițer britnic de poliție, care asigura ordinea în fața Ambasadei. Toate eforturile poliției și ale guvernului britanic s-au lovit, în ultimii 27 de ani, de refuzul de cooperare al autorităților libiene: cazul Fletcher rămîne nerezolvat. Moussa Koussa cunoaște în detaliu împrejurările crimei, pentru că se afla în Ambasadă. Dealtfel, autoritățile brianice l-au expulzat neîntîrziat. Dar dosarul Koussa nu se oprește aici.

În seara zilei de 21 decembrie 1988, un avion al companiei Panam s-a prăbușit în Scoția, după explozia unei bombe plasată la bord. Libia a fost bănuită de la bun început, deși operațiunea pare să includă deasemenea o pistă palestiniană și una iraniană. În orice caz, regimul Gaddafi și-a asumat, în cele din urmă, răspunderea, a plătit compensații familiilor victimelor și l-a predat autorităților scoțiene pe Abdelbaset Megrahi, un personaj implicat în crima de la Lockerbie. Megrahi a fost condamnat pe viață dar eliberat, după 8 ani, pe motivul că ar suferi de un cancer terminal. Medicii au stabilit că Megrahi mai avea de trăit cîteva luni. Asta se întîmpla în august 2009. Megrahi e în viață, acasă, la Tripoli.

Crima de la Lockerbie soldată cu asasinarea a 270 de persoane, e, în continuare, încărcată de mistere și lipsită de judecata legii. Koussa, pe atunci șeful opeațiilor secrete libiene, știe, cu siguranță, tot despre Lockerbie. Mai mult, e imposibil de crezut că acest act terorist a fost executat fără aprobarea lui Gaddafi și fără participarea operațională a lui Koussa.

Prin urmare, autoritățile britanice au ce să-l întrebe pe Koussa. Însă și autoritățile judiciare au motive mai mult decît suficiente pentru punerea sub acuzatre a lui Koussa. Adepții politicii externe etice dar și oamenii de rînd intervievați de numeroase emisiuni radio și tv pe acest subiect au reacționat aproape fără excepție, cerînd trimiterea în judecată a lui Moussa Kousa. Reacția e plină de bun simț. Și de spirit de echitate. Însă asta nu înseamnă, în lumea politică reală, că trimitrerea în judecată e soluția care va aduce beneficii Marii Britanii. Diferența între cerințele legii și cerințele relațiilor internaționale e cum nu se poate mai vizibil ilustrartă de cazul Moussa Koussa.

Un acuzat nu va mai oferi britanicilor informațiile vitale de care aliații occidentali au nevoie acum, cînd încearcă să forțeze militar căderea regimului Gaddafi. Dealtfel, e de presupus că apariția lui Moussa Koussa la Londra s-a produs după încheierea unei înțelegeri care prevedea tocmai garanții legate de libertatea lui Mousa. Era mai bine ca britanicii să refuze contactul cu Moussa Koussa și să aștepte căderea regimului Gaddafi pentru a-l aresta? Cu siguranță era mai corect. Dar mai bine, nu.

Colaborarea condiționată a lui Koussa blochează legea dar asigură, în același timp, scurtarea conflictului din Libia. Familiile victimelor de la Lockerbie se vor simți (din nou) trădate. Nu vor fi primele familii care vor căuta în van dreptate pentru victime nevinovate. Istoria e plină de asemenea nedreptăți oribile.

Rațiunile de stat bat, de regulă, legea și etica de principiu. Nu pentru că politicienii au interese personale în acest joc sau pentru că simpatizează criminalii dovediți. Politicienii țin cont de altceva: de poziția țării lor în lume, de costurile și avantajele pe care le aduce o poziție sau alta. Petrolul - s-a spus - a stabilit linia lașității în reațiile cu Libia. Poate. Dar care era alternativa? Petrol mai puțin și mai scump? Venituri și locuri de muncă în declin pentru industriile și companiile britanice? Dacă da, atunci e de remarcat că, puși în fața acestor variante, aceiași oameni care cer „dreptate”, ar fi protestat împotriva scăderii standardului de viață sau a scumpetei.

Asta nu înseamnă că orice e permis sau scuzabil în materie de politică externă. Înseamnă că relațiile între state sînt un pic altceva decît știu sau cred oamenii animați de idealuri pure, juriștii sau generoșii naivi.