Traian Ungureanu

Putin și Medvedev, cu tot cu conflictul lor, rămîn parte a aceluiași mecanism. Disputa privește controlul asupra și nu schimbarea sistemului. Orice altă situație ar fi, dealtfel, ilogică. Ameliorarea sistemului pe care pare să o propună Medvedev sub tema ”modernizării” nu e atît o promisiune cît o dorință, poate sinceră dar lipsită de realitate politică și socială. Cu alte cuvinte, dezideratul lui Medvedev e un proiect fără sprijin. De sus, nu presează o forță politică îndeajuns de puternică pentru a dicta reforma. Putin și Medvedev rămîn prin excelență, persoane conducătoare ale unui sistem care îi include. De jos nu vine nici un semnal, nici o împotrivire îndeajuns de notabilă pentru a alarma sau obliga sistemul la mișcări de apărare. Forfota lumii ”bune” de la Moscova e corectă și impotentă. Discuția despre ingredientele revoluției a rămas acolo unde o știam. Rusia nu poate fi silită să se schimbe decît de o minoritate disciplinată, dogmatică și violentă (așa cum au fost bolșevicii) sau de o clasă socială care își promovează politic interesele (așa cum nu a fost niciodată cazul în Rusia). Iluzia noii clase de mijloc e atît de exorbitantă încît nu e luată în seamă nici măcar de cei mai bine dispuși observatori. Tabloul e cu atît mai interesant și mai trist cu cît schimbările sociale zgîlțîie societățile din jur. China e exemplul major. Imobilismul rus e adevărata definiție a stării de fapt. Duelul Putin-Medvedev nu e nimic mai mult decît o contradicție minoră într-un spațiu adjudecat.

Rusia a ratat de cîteva ori în ultimii 30 de ani șansa de a se relansa pe o direcție istorică pozitivă. Tentativa Gorbaciov a dezorganizat aparatul de partid, silindu-l să se redefinească, ulterior, în termenii ”democrației” și ai ”pieței”. A fost prima restructurare goală. Nu și ultima. Șocul adus de anii de început ai administrației Yeltsin a fost absorbit de societate în condiții dramatice și speculat de noua nomenclatură cu beneficii decisive. Stabilizarea verticală impusă de Putin a fixat raporturile care garantează stagnarea. Noua stagnare, mult mai puțin calmă decît brejnevismul dar incredibil de fructuoasă pentru cercurile de sus. În tot acest timp, Rusia a continuat să subziste devalizîndu-și resursele și irosind cîștigurile. Economia a ratat racordarea la tehnologia și gîndirea contemporană. Societatea a rămas o paranteză spartă de ascensiunea oligarhiei și îngroșată de pasivitate, alcoolism sau corupție. Problema națională moștenită de la Imperiu a fost re-sovietizată de o politică externă transformată în politică internă: Caucazul, Ucraina și Asia Centrală sînt, în acest cadru contradictoriu, obsesiile care produc conflict. Sau, altfel spus, expansionismul inept e plătit prin înapoiere internă. Direcția istorică a Rusiei e fixată de o lipsă extraordinară de noutate și mișcare. Atît de bine fixată încît schimbările sînt de neconceput iar declinul e garantat.

A reapărut, la timp, teoria divergenței. Pentru mulți, din ce în ce mai mulți, oameni bine instruiți în politică și istorie rusă, fisura din zidul Kremlinului e vizibilă și crește pe zi ce trece. Conflictul real sau potențial între Primul Ministru Putin și Președintele Medvedev e subiect serios de discuție la nivel înalt.

Un diplomat occidental vorbea recent la o cină selectă despre „ruptura istorică” Putin-Medvedev. Un șef de stat bun cunoscător al limbii și realității ruse vorbea, tot în cadru restrîns, de prezentul care se desface și anunță două variante distincte de viitor pentru Rusia: autoritarismul lui Putin și liberalismul lui Medvedev.

Singura și marea problemă a acestei teorii e caracterul ei real și, simultan, ireal. Paradoxul e plenar. Există destule semne că Putin și Medvedev nu se înțeleg, că nu (mai) au poziții și planuri comune. Recenta ciocnire pe tema conflictului din Libia a fost revelatoare, ca o ușă deschisă într-o casă vînturată de scandal. La Moscova - spun cercurile diplomatice - lumea „bine”, burghezia liberală, oamenii cu bani din clasa de mijloc și, în genere, elita culturală s-au grupat în jurul lui Medvedev.

Evident, oligarhia de joasă extracție, veterenaii administrației și naționaliștii s-au adunat la curtea lui Putin. Diferența de plasament e credibilă și semnalează curente într-adevăr divergente. Asemenea deplasări nu pot fi respinse sau eliminate, în baza concluziilor generale despre comedia propagandistică rusă. Vrînd-nevrînd, Putin a trebuit să joace după regula mandatului limitat și a pus la cale schema care îl reține un timp pe poziția de Prim Ministru, pentru a-l readuce în fața a două mandate prezidențiale proaspete.

Medvedev, succesorul desemnat, a intrat în scenă ca marionetă dar a avut destul timp să încerce primele mișcări pe propriile picioare și, normal, a prins gust pentru plimbări mai lungi. Toate astea înseamnă, în cele din urmă, rivalitate și competiție. Desigur, nu concurs deschis și cursă democratică ci, mai degrabă, conflict intern.

Cugetarea memorabilă a lui Churchill după care politica internă sovietică e totuna cu o luptă de cîini purtată sub covor trebuie schimbată întrucîtva. Covorul sau măcar colțul covorului a fost ridicat. Pînă aici, despre realitatea divergenței Putin-Medvedev. Conflictul există. Însă nu toate conflictele duc la treansformări generale. Există conflicte care se exercită fără să schimbe raporturile principale și decorul încomjurător. Cu alte cuvinte, lupta de cîini descrisă de Churchill e vizibilă, covorul e ridicat dar ușile camerei sînt bine încuiate.

Nici Putin, nici Medvedev nu au dorința sau puterea de a schimba alcătuirea lumii ruse, în momentul în care alcătuirea lumii e în mișcare și cere tocmai așa ceva. Un articol, ca de obicei, pătrunzător și simplu al Yuliei Latynina descrie cu oarecare resemnare situația și, mai ales, lipsa de realitate efectivă a confictului Putin-Medvedev. La ce bun încordare fără transformare? Răspunsul e evident și mai puțin important. Cu adevărat însemnată rămîne condiționarea de fier care menține Rusia în interiorul acestor alternative fără alternative.