Traian Ungureanu

Marți 12 aprilile 2011, după-amaiaza, pe holurile Parlamentului European, o scenă de represiune directă dar discretă, de igienă impecabilă și legalism blindat. O scenă de o scabrozitate aproape elegantă, o aberație circulară, un coșmar parafat și impus fără recurs. La un loc: o demonstrație de cinism care transformă metodele sîngeroase ale comunismului clasic într-o amintire duioasă. Atunci, în epoca dubelor și a agenților analfabeți dar buni mînuitori ai vînei de bou, lucrurile erau clare: cineva nu voia împotrivire și obținea tăcerea prin violență. Acum, după atîta progres democratic, stat de drept, literatură legalistă și discursuri solare despre Europa, ne-am schimbat: tăcerea e la fel de importantă dar sarcina reprimării revine gazdei, celui ce e bănuit de curaj sau, măcar, de bune intenții.

Totul a pornit de la o mică și bine întocmită expoziție comemorativă. Parlamentari și europarlamentari polonezi de dreapta au organizat o expoziție de fotografii, sub titlul „Memorie și Adevăr”, pentru a comemora trecerea unui an de la tragedia de la Smolensk. Atît și nimic mai mult. Cele cîteva zeci de fotogragii ale expoziției urmăresc emoția publică provocată, acum un an, în Polonia, de prăbușirea avionului prezidențial polonez, la Smolensk, în Rusia.

Istoria tragică a evenimentelor de la Smolensk e bine cunoscută. Președintele Lech Kacyznski și soția, alături de 94 de demnitari polonezi, au fost uciși în explozia provocată de prăbușirea avionului, la aterizare, pe aerodromul Smolensk. Delegația poloneză era în drum spre Katyn, unde urma să se desfășoare ceremonia de comemeorare a 70 de ani de la asasinatul în masă comis de statul sovietic. 14000 de prizonieri polonezi, în majoritate ofițeri, au fost executați și îngropați în pădurea Katyn și în împrejurimi, de forțe speciale ale NKVD-ului, la ordinul direct al Kremlinului.

Aniversarea a fost la rîndul ei aruncată în aer de a doua tragedie de la Katyn. Crima de la Katyn a fost răscolită și reaprinsă de nefericirea unui nou deces în masă. Cascada tragică a continuat, punînd la încercare spiritul și sufletul polonez cu o cruzime incomparabilă. După gropile comune de la Katyn, după mormanul de cadavre dezmembrate și fumegînde de la Smolensk, a urmat un an de negocieri, hărțuieli și rea credință.

Autoritățile ruse, care abia încheiaseră aria cooperării și a reconcilierii ruso-polone, au condus partea de anchetă care le revenea într-o manieră bizară, dacă nu umilitoare. Între altele, anchetatorii oficiali ruși au dezmembrat corpul avionului, încălcînd astfel standardele internaționale de investigație a catastrofelor aviatice, au refuzat să pună la dispoziție cutia neagră a avionului, au blocat accesul anchetatorilor polonezi la martori și documente și au publicat un Raport convenabil care pune accidentul în culpa piloților polonezi, omițînd documentele care probează comportamentul iresponsabil al controlorilor de trafic ruși de pe aeroportul Smolensk.

În mai puțin de un an, pe măsură ce ancheta comună ruso-poloneză era, în mod vizibil obstrucționată de partea rusă, încrederea autorităților poloneze a dispărut. Odată cu ea, s-a evaporat și atitudinea inițial pozitivă care promitea să facă din nenorocirea de la Smolensk punctul de relansare al cooperării ruso-polone. Guvernul Premierului polonez Tusk a pornit convins de șansa unei recalibrări care urma să șteargă ostilitatea istorică reciprocă și să deschidă, în limbajul obosit al comunicatelor oficiale, o „nouă eră” în relațiile ruso-polone.

După doar cîteva luni, în fața probelor masive de rea credință ale autorităților ruse și sub presiunea opiniei publice polone, guvernul Tusk a fost nevoit să reacționeze și să solicite energic explicații părții ruse. Autoritățile ruse au continuat să ignore argumentele polnezilor și au perseverat - surpinzător pentru idealiști, deloc surprinzător pentru realiști - insultînd memoria victimelor. Apogeul a fost atins chiar în preajma aniversării unui an de la catastrofa de pe aerodromul Smolensk.

O inscripție memorială așezată pe aeroport de rudele vicimelor a fost înlocuită, fără explicații, de autoritățile ruse. În locul ei a fost amplasată o altă inscripție care evocă tragedia dar, spre deosebire de inscripția poloneză, omite referința la destinația delegațeiei poloneze: comemorarea masacrului de la Katyn.

Toate aceste acțiuni concrete și decizii simbolice ale autorităților ruse sînt fapte documentate, nu reproșuri imaginare alimentate de paranoia polonă. Ele sînt atestate de probe directe, fie că e vorba de corespondența oficială între cele două guverne, fie că e vorba de fotografii care rețin evenimente și gesturi reale.

De aici a pornit expoziția organizată în Parlamentul European. Fotografiile expuse și comentate în texte scurte rezumă anul trecut de la catastofa de pe aerodromul Smolensk. Fotografiile ilustrează faptele: scenele de emoție populară de la funeraliile Președintelui Poloniei, contactele ruso-polone, mersul anchetei pe teren, gesturile omagiale ale ambelor părți. Nici una din fotografiile incluse în expoziție nu face excepție de la această regulă. Cu toate astea, imaginea fotografică a adevărului s-a dovedit insuportabilă și a fost curmată în modul cel mai înjositor cu putință.

Putin și Medvedev, cu tot cu conflictul lor, rămîn parte a aceluiași mecanism. Disputa privește controlul asupra și nu schimbarea sistemului. Orice altă situație ar fi, dealtfel, ilogică. Ameliorarea sistemului pe care pare să o propună Medvedev sub tema ”modernizării” nu e atît o promisiune cît o dorință, poate sinceră dar lipsită de realitate politică și socială. Cu alte cuvinte, dezideratul lui Medvedev e un proiect fără sprijin. De sus, nu presează o forță politică îndeajuns de puternică pentru a dicta reforma. Putin și Medvedev rămîn prin excelență, persoane conducătoare ale unui sistem care îi include. De jos nu vine nici un semnal, nici o împotrivire îndeajuns de notabilă pentru a alarma sau obliga sistemul la mișcări de apărare. Forfota lumii ”bune” de la Moscova e corectă și impotentă. Discuția despre ingredientele revoluției a rămas acolo unde o știam. Rusia nu poate fi silită să se schimbe decît de o minoritate disciplinată, dogmatică și violentă (așa cum au fost bolșevicii) sau de o clasă socială care își promovează politic interesele (așa cum nu a fost niciodată cazul în Rusia). Iluzia noii clase de mijloc e atît de exorbitantă încît nu e luată în seamă nici măcar de cei mai bine dispuși observatori. Tabloul e cu atît mai interesant și mai trist cu cît schimbările sociale zgîlțîie societățile din jur. China e exemplul major. Imobilismul rus e adevărata definiție a stării de fapt. Duelul Putin-Medvedev nu e nimic mai mult decît o contradicție minoră într-un spațiu adjudecat.

Rusia a ratat de cîteva ori în ultimii 30 de ani șansa de a se relansa pe o direcție istorică pozitivă. Tentativa Gorbaciov a dezorganizat aparatul de partid, silindu-l să se redefinească, ulterior, în termenii ”democrației” și ai ”pieței”. A fost prima restructurare goală. Nu și ultima. Șocul adus de anii de început ai administrației Yeltsin a fost absorbit de societate în condiții dramatice și speculat de noua nomenclatură cu beneficii decisive. Stabilizarea verticală impusă de Putin a fixat raporturile care garantează stagnarea. Noua stagnare, mult mai puțin calmă decît brejnevismul dar incredibil de fructuoasă pentru cercurile de sus. În tot acest timp, Rusia a continuat să subziste devalizîndu-și resursele și irosind cîștigurile. Economia a ratat racordarea la tehnologia și gîndirea contemporană. Societatea a rămas o paranteză spartă de ascensiunea oligarhiei și îngroșată de pasivitate, alcoolism sau corupție. Problema națională moștenită de la Imperiu a fost re-sovietizată de o politică externă transformată în politică internă: Caucazul, Ucraina și Asia Centrală sînt, în acest cadru contradictoriu, obsesiile care produc conflict. Sau, altfel spus, expansionismul inept e plătit prin înapoiere internă. Direcția istorică a Rusiei e fixată de o lipsă extraordinară de noutate și mișcare. Atît de bine fixată încît schimbările sînt de neconceput iar declinul e garantat.