Traian Ungureanu

Intervievat miercuri de Realitatea TV, Președintele Băsescu a avut o ieșire aparent deplasată: „Ştiţi ce mă îngrozeşte: dacă se întoarce din nou criza? Dacă se întoarce?”

După această interogație anxioasă, aproape sumbră, cîteva explicații prezidențiale: „Mă uitam la o informaţie. (...) Portugalia are probleme majore, Irlanda trebuie să împrumute din nou bani, Grecia, împrumutată cu 110 miliarde, nu şi-a făcut veniturile în buget, Marea Britanie şi-a revizuit prognoza de creştere de la 2,2 la 1,7. Testul de stress făcut la băncile europene arată că statele membre trebuie să bage repede 250 de miliarde de euro în bănci. (...) Deşi părea că a trecut criza, se pare că încă avem mari probleme în UE. Ce se întâmplă în zona euro cu Grecia, Irlanda, Portugalia să nu credeţi că nu ne afectează”.

În aceași zi, Primul Ministru portughez Socrates demisiona, după ce Parlamentul respingea un nou pachet de austeritate (al patrulea, în ultimele 12 luni!). Portugalia e, de miercuri, în pragul unui așa numit „bail out”. Cu alte cuvinte, statul financiar portughez e în faliment iar falimentul va fi sau nu va fi cumpărat de creditori externi, în schimbul unui angajament de redresare consimțit politic de statul falit. Cum Portugalia e stat membru al zonei euro, falimentul nu lasă loc de opțiuni.

Portugalia trebuie salvată. Iar salvatorii vor fi, exact ca în cazul Greciei și al Irlandei, statele cheie ale zonei euro, în primul rînd Germania. În caz contrar, gripa portugheză - fosta gripă greacă fostă gripă irlandeză, se va extinde rapid și va ataca Spania, a patra economie a zonei euro. E clar de ce bail out-ul nu e opțional.

Însă problemele abia încep. Căci reapariția impasului, exact în clipa în care Uniunea Europeană se felicita pentru „depășirea crizei” pe baza unei rețete proprii, semnalează un adevăr grav: criza n-a dispărut. Și n-a dispărut pentru că nu a plecat niciodată. Aici își au locul și înțelesul remarcile Președintelui Băsescu.

Pentru multă lume și pentru prea mult timp, criza financiar-bancară europeană a fost o anomalie provocată de defecțiuni naționale. S-a spus, pe rînd, că problema din spatele falimentelor e o chestiune de comportament național: grecii sînt leneși și evazioniști, irlandezii sînt nechibzuiți iar, acum, portughezii s-au dovedit indolenți. Atîta vreme cît acest diagnostic va fi menținut, criza se va întoarce și reîntoarce drapată înșelător în culori naționale. Analiza trebuie reluată și condusă spre realitate. Criza nu e națională și nici măcar europeană. În locul definițiilor geografice, trebuie folosite criterii economice. Altfel spus, criza nu e locală sau temporară.

Criza e structurală. Problema nu sînt subansamblele naționale ci sistemul însuși. Asta nu înseamnă că statele membre trebuie scuzate sau felicitate. Fiecare a agravat, după putință și după obiceiul locului, o criză de sistem.

Nimic nu poate ajuta mai mult la înțelegerea crizei (dacă nu la rezolvarea ei) decît bunul simț. Numai că observațiile de bun simț presupun adevăruri grave, greu remontabile și, în orice caz, nedigerabile pentru națiunile Europei. Le-a înșirat, de curînd, cu o brutalitate salutară, Robert Samuelson, un economist care n-a învățat să-și rătăcească puterea de judecată prin pădurile terminologiei economice. Samuelson definește problema de bază, într-o propoziție de necombătut:
„The whole scheme is debtors lending to debtors.”

Dezvoltînd, toate statele membre ale zonei euro suferă de aceași boală. Gradul de îndatorare și intoxicare diferă dar jocul salvaționist se reduce, pînă la urmă, la situația unui spital în care bolnavii „mai sănătoși” se ocupă de bolnavii „mai puțin sănătoși”. Altfel, toată lumea trăiește cu prisosință pe datorie. Germania arată mai bine și are perspective mai optimiste dar boala e acolo. Statele membre, de la marile puteri în rol de doctor, la nefericții în rol de „pacient”, învîrt și sting datorii, alergînd pompieristic de la un incendiu la altul. Germania și Franța au recunoscut direct urgența situației creînd un fond de intervenție de 250 și, apoi, de 500 de miliarde. Numai că acest remediu rămîne indirect și riscă să fie epuizat curînd de evoluția unei crize aflată sub tratament greșit.

Cauzele bolii europene comune (la rîndul ei, o variantă a bolii americane) sînt mult mai interesante decît toată discuția despre filozofia economică nimerită pentru impasul actual. Mult înainte de a decide dacă lanțul de falimente europene cere keynesiaism (injecții de cash plus proiecte publice și inflație premeditată) sau austeritate radicală (reduceri de cheltuieli publice, eliminarea deficitelor, micșorarea fiscalității) e de căutat răspunsul la întrebarea: cum a ajuns Europa în brațele unei crize de sistem?

Răspunsul schițat de Samuelson e, din nou, inevitabil și insuportabil:

„Europe has arrived at this dismal juncture driven by three forces:
(a) large welfare states that were too often financed with debt;
(b) the financial crisis that led to recession and has pushed some countries (Ireland, Spain) to aid their banks;
(c) the perverse side effects of the single currency, the euro.”

Să discutăm, punct cu punct.

Crizele nu sînt o noutate pentru lumea occidentală, Mai mult. crizele nu ies niciodată din istorie. Ipoteza după care sîntem împresurați fără avertisment de situații limită și turbulențe masive e valabilă numai și numai dacă decuplăm prezentul occidental de originile sale istorice. Iar acest gen de amenzie a devenit o posibilitae și, apoi, o realitate în timpul „păcii lungi” care a acoperit și anesteziat percepția occidentală între 1945 și 1989.

Acest interval neobișnuit, de calm istoric a fost, simultan, o epocă de productivitate, comfort și siguranță supremă pentru societăți care au uitat, treptat, și mai ales odată cu generațiile noi, că istoria este o succesiune de crize, că istoria nu poate fi altceva și că, spre deosebire de utopiile ideologice, realitatea istorică e conflictuală. Tocmai acest val de iluzii istorice a permis ascensiunea publică a presei ca antrenor de virtute. Miturile publice ale acestei perioade au insuflat societăților cîteva convigeri lipsite de substanță: pacea garantată, democrația universală și culpa perpetuă a autorităților în fața cetățeanului transformat în consumator de drepturi. Mediile academice au contribuit masiv la cimentarea iluziei livrînd o enormă literatură care a înlocuit realismul cu propaganda. Așa au apărut civismul orb și, acum, odată cu revenirea masivă a istoriei ca succesiune de crize, deruta conceptuală.

Sîntem în situația ironică în care, decuplați de continuitatea istorică, nu mai putem înțelege că epoca pe care o trăim e, în fond, dezvoltarea pozitivă și incontestabilă a crizelor istorice care au provocat războialele europene/mondiale ale anilor 1914-1945. Ce e nou cu adevărat în această succesiune pe care o confundăm, acum, cu un exces de crize, e viteza de propagare. Există o linie care duce direct de la 1989 la 2011 și mai departe, de la destructurarea vechiului echilibru Vest-Est, la apariția în scenă a foștilor actori secunzi ai Orientului Mijlociu și ai Asiei și, în cele din urmă, la reașezaea neînchiată a ordinii globale.

Biliardul istoric declanșat de schimbarea de echilibre din 1989 nu e însă nici o lovitură venită din senin, nici o defavoare rezervată în mod special epocii noastre. Nu istoria a luat-o razna ci noi sîntem nepregătiți pentru esența realității istorice. Destule voci au conchis că această nepotrivire panicată între societățile lumii „vechi” și ritmul istoriei „noi” semnalează Declinul Occientului - o noțiune vehiculată demult, încă de la începutul secolului XX, apoi repudiată cu destulă aroganță și reintegrată, acum, sub presiunea evenimentelor. Nu e nimic rușinos sau incorect în acest concept. Însă declinul societăților și al civilizațiilor e un fenomen mult mai complex și mai vast decît ideea brută pe care o agită, acum, mulți comentatori grăbiți.

Ce putem bănui cu oarecare temei e că norma politică a Occidentului, etalonul liberal-democratic, forjat de societățile nord-europene și desăvîrșit de națiunea americană, a devenit negociabil. Mitul democrației anglo-saxone perfect exportabile și automat importabile nu mai stă în picioare. Succesul agresiv al democrației economice dirijate în China, suita de tulburări care au implantat structurile democratice în Estul Europei și îndreaptă, acum, în aceiași direcție lumea arabo-islamică au relativizat modelul inițial.

E de crezut că frămîntările din Maghreb se vor încheia cu apariția unor formule para-democratice, de libertate sporită dar lacunară și că această tendință va îngloba tot mai multe din statele care încheie epoci lungi de regim autoritar. Norma democratică tradițională va fi înconjurată și influențată de o majoritate nu neapărat ostilă dar diferită și mult mai activă economic și demografic. Societățile vechi vor trebui să se adapteze.

Înseamnă asta declin? Poate. În orice caz, criza pe care o descoperim în avalanșă spune că avem șansa de a asista la nașterea unei lumi noi.