Pe 23 august 1939, Uniunea Sovietică și Germania Nazistă au semnat la Moscova un pact de neagresiune care conținea un protocol adițional imperialist secret, cu hărți privind sfere de influență, pe care erau trasate linii de demarcație în Europa Răsăriteană, frontiera zonelor de interes ale celor două puteri. Pe această bază, o săptămână mai târziu, la 1 septembrie, Germania a declanșat cel de-al Doilea Război Mondial, prin invadarea Poloniei dinspre vest. La 17 septembrie, Uniunea Sovietică ataca Polonia dinspre est, astfel că din data de 28 septembrie 1939, Polonia a încetat să mai existe ca stat independent. Basarabia s-a numărat printre regiunile pe care sovieticii și naziștii și le-au împărțit prin pactul din 23 august 1939. Prin articolul III al Protocolului secret se stabilea: „În privința Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste teritorii”.

Acest fapt a devenit posibil ca rezultat al prăbușirii sistemului internațional constituit după Primul Război Mondial la Conferința de Pace de la Paris și care garanta securitatea colectivă europeană atât timp cât Franța și Marea Britanie urmau să joace rolul principal în protejarea sa. Odată cu ascensiunea Germaniei naziste are loc bascularea acestui sistem, iar pactul Hitler-Stalin, prin care cele două puteri totalitare practic împărțeau sferele de influență în Europa de Est, va deschide calea celui de-al Doilea Război Mondial. Rând pe rând, Polonia, Finlanda, statele Europei Occidentale, apoi Țările Baltice vor deveni parte a unui sau altui stat totalitar, pentru ca în vara-toamna anului 1940 să vină rândul României să piardă Basarabia, Nordul Transilvaniei și Cadrilaterul în favoarea URSS, Ungariei și Bulgariei.

Pe 26 iunie 1940, România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice, prin care se cerea evacuarea administrației civile și a armatei române de pe teritoriul dintre Prut și Nistru, cunoscut ca Basarabia, și din partea nordică a regiunii Bucovina. În cazul în care retragerea nu s-ar fi făcut în termenul impus de patru zile, România era amenințată cu războiul. Textul ultimatumului din 26 iunie afirma, în mod incorect, că Basarabia era populată, în principal, cu ucraineni: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”. Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care „ ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.”

Ultimatumul mai adăuga: „Acum, când slăbiciunea militară a URSS a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice”.

Guvernul românesc a răspuns, sugerând că este de acord cu „negocieri imediate asupra unei largi categorii de probleme” și „în dorința de a păstra raporturi pașnice cu URSS cere ca guvernul sovietic să fixeze locul și data unde ar putea să aibă loc întâlnirea delegațiilor ambelor guverne pentru a lua în discuție Nota Sovietică”.

Al doilea ultimatum sovietic din 27 iunie a cerut evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în patru zile. Decizia de acceptare a ultimatului sovietic și de executare a unei „retrageri” (s-a evitat folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940, în care 6 voturi au fost pentru respingerea ultimatumului, 20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului și o abținere.

Evacuarea Basarabiei și ocupația sovietică

În 28 iunie 1940, la ora 9:00, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului de evacuare a armatei și a administrației pe malul drept al Prutului. În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00. Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.

La operațiunea de „eliberare” a Basarabiei a participat aproape întreg efectivul districtelor militare Kiev şi Odessa, adică 32 divizii de infanterie, 2 divizii de infanterie motorizată, 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri, 3 brigăzi de avioane, 16 regimente de artilerie grea şi alte unități auxiliare. Moscova a încercat să acrediteze oficial ideea că intrarea trupelor sale în provinciile estice ale României era determinată de nevoia de „eliberare și reunirii poporului moldovenesc într-un stat sovietic unic”.

Din mai multe motive, o anumită parte a populației Basarabiei și Bucovinei a întâmpinat anexarea sovietică cu sentiment pozitiv, în timp ce peste 200 000 de basarabeni au decis să se refugieze în grabă în România. În zilele următoare, în localitățile mai importante și în unele din gările unde se adunau refugiații pentru evacuare au avut loc incidente antiromânești și prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizați au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoți, intelectuali, soldați români separați de unitate, persoane civile în curs de evacuare. Felul în care aceste grupuri au acționat, inclusiv coordonarea lor cu armata sovietică de ocupație a lăsat să se întrevadă clar eșecul administrației românești de a ține sub control activitățile comuniste și prosovietice în perioada imediat precedentă ocupației.

Unele documente militare și civile, produse în acea perioadă, indică participarea unor etnici evrei din Basarabia și nordul Bucovinei în aceste grupuri. Totuși, acești tineri fanatizați reprezentau o minoritate din comunitatea evreiască din Basarabia și Bucovina de nord, care totaliza circa 270 000 de oameni. Însă, aceste incidente au exacerbat sentimentul antisemit din România. Au fost numeroase cazuri de militari români, atacați de grupuri pro-sovietice în zilele evacuării, care după trecerea Prutului s-au dedat la acțiuni violente împotriva unor evrei nevinovați. În 1941, regimul lui Ion Antonescu a folosit aceste atacuri ca pretext pentru politica sa de evacuare a evreilor din Basarabia și Bucovina de nord care nu se refugiaseră în adâncul URSS, în ghettouri și lagăre de concentrare în Transnistria, unde majoritatea acestora au fost exterminați.

În lucrarea Fascismul în Ungaria și România, istoricul american Nicolas M. Nagy-Talavera susține că: „În haosul generat de retragerea română grăbită și neorganizată, s-au întâmplat multe lucruri care nu ar fi trebuit să se întâmple. Populația evreiască și ucraineană, în entuziasmul generat de plecarea autorităților române, care transformaseră această provincie în cea mai prost administrată parte a țării, i-au tratat pe românii care se retrăgeau într-un fel care avea să-i coste scump un an mai târziu. În afară de aceasta, ei aveau să facă cunoștință curând cu NKVD-ul și alte binecuvântări ale puterii sovietice”.

În noaptea spre 28 iunie a fost creat un comitet revoluționar provizoriu din Basarabia, al cărui președinte a fost ales ucraineanul S. D. Burlacenko, președintele comitetului regional al Partidului Comunist din România. Comitetul s-a adresat populației cu un apel la calm și a cerut respectarea ordinii publice. În dimineața zilei pretutindeni au început să fie create comisii temporare de lucru, echipe și unitățile de miliție populare. Dimineața devreme ele au preluat controlul asupra societății și alte obiective importante, acțiunea fiind facilitate de retragerea grăbită a armatei și administrației românești și avansarea rapidă a trupelor sovietice.

În ziua de 28 iunie 1940 urmat o adunare solemnă de „bun venit” cu pâine şi sare și o parade militară. Primul care a luat cuvântul a fost mareșalul Uniunii Sovietice, D. Timoşenko, originar din Basarabia, iar șeful paradei militare a fost G. Jukov, comandantul Grupului „Sud” al Armatei Roșii, care a condus operațiunea de ocupare a Basarabiei.

Sincopele operei de construire a RASSM în varianta „moldovenismului primitiv” au determinat autoritățile sovietice să se distanțeze de intenția de „moldovenizare” și să adopte politica de „latinizare” și revenirea la „românism”. Primele semnale au venit la începutul anilor 1930 prin atacurile asupra „moldoveniștilor”, observată după condamnarea publică a Comitetului Științific Moldovenesc și debarcarea lui P. Chior, care va fi înlocuit cu Ivan Ocinschi. Campania orchestrată de acesta împotriva lui Madan, Chior, Malai și alții a dus la stigmatizarea de „madanist” și „madanizare”, asociate cu totala artificialitate în politica culturală.

Lovitura de grație „moldoveniștilor” a aplicat-o decizia lui Stalin de trecere la alfabetul latin în construcția RASSM (operată și la nivel unional în mai multe republici), confirmată prin hotărârea Comitetului Regional Moldovenesc din 2 februarie 1932, văzută ca o posibilitate de a folosi această republică în interesele propagandistice și anexioniste împotriva Basarabiei și României.

Prin această schimbare, centrul de greutate al „moldovenismului” se deplasa în dreapta Nistrului, până la Carpați, iar mai mulți intelectuali și emigranți români comuniști din URSS au fost invitați să participe la „românizarea” RASSM. Prin decizia de „latinizare” consemnau liderii moldoveni locali „se păstrează legătura dintre limba moldovenilor din RASSM și aceea a moldovenilor de dincolo de Nistru și aceasta mărește influența Moldovei Sovietice Socialiste asupra celeilalte părți”.

Într-un mod absolut paradoxal, la fel cum doar câțiva ani în urma oficialii de la Harkov și Moscova criticau liderii din republică pentru insuccesele înregistrate în realizarea „moldovenizării”, acum conducerea moldovenească era apostrofată pentru „insuficiența cu care ducea la îndeplinire latinizarea alfabetului și românizarea limbii”. Ca și ulterior în cazul Basarabiei, mai multe lucrări din panteonul literaturii românești, printre care cele ale lui Eminescu, Alecsandri sau Creangă vor apărea în noile manuale școlare din RASSM pentru a da credibilitate noii linii de „latinizare”.

Opera de „românizare” a republicii a fost curmată prin hotărârea Biroului Comitetului Regional al RASSM din 27 februarie 1938, confirmată la 19 mai 1938 de Conferința a XI- regională de partid, care restabilea folosirea alfabetului chirilic, denunța tentativele de latinizare și declanșa o „vânătoare de vrăjitoare” împotriva tuturor celor identificați cu tendința de „românizare”, considerați drept „dușmani ai poporului”.

O mostră a spiritului acestei inversări este articolul lui I. Ceban, unul din promotorii „moldovenismului transnistrean” până în anii 1980, unde se arăta că: „Dușmanii norodului propovăduie că nu-i așa norod – moldoveni, că moldovenii aiștea sunt rumâni, că moldovenii n-au limba lor, că limba moldovenească este numai un jargon al linghii române. O clevetire jalnică și zadarnică. Glorioasele organe ale NKVD au descoperit aiastă bandă de trădători și șpioni care a vrut să restabilească în țara noastră capitalismu”.

Preludiul acestui revers a fost declanșarea la 17 august 1937 a „operațiunii române”, una dintre cele zece „operațiuni naționale” organizate în URSS (poloneză, germană, letonă, lituaniană, finlandeză, grecească, turcă, japoneză și iraniană). Printre cei arestați inițial vor fi liderii RASSM asociați cu Gr. Starîi, fost președinte al Consiliului Comisarilor Poporului din RASSM, considerat „agent al Siguranței române din 1918”, învinuiți că ar fi făcut parte dintr-o „organizație naționalistă” ce făcea spionaj în favoarea României. În perioada 1 ianuarie – 1 august 1938 au fost reținute 3 374 persoane, dintre care etnici români proveniți de pe ambele maluri ale râului Nistru erau 1 309 persoane, ucraineni - 1 194, ruși – 444, evrei – 330, germani – 318, etc. În total în perioada 1 octombrie – 1 august au fost arestați pentru „spionaj în favoarea României” 6 188 persoane din toată RSS Ucraineană, dintre care 1 501 erau români/moldoveni. Circa 150 dintre aceștia vor fi executați de „troika” NKVD în baza unor sentințe sumare.

În concluzie putem spune că în evoluția proiectului „moldovenist” în RASSM putem distinge trei perioade:

1. 1. 1926-1931: perioada „inventării” şi „construcției” unei „limbi moldovenești” în baza grafiei chirilice, care avea drept scop principal cultivarea unei identități moldoveneștii distincte de cea română şi promovarea preferențială a moldovenilor în funcțiile de conducere.
   2. 1932-1938: perioada latinizării limbii „moldoveneștii”, prin decizia din 2 februarie 1932 privind trecerea la grafia latină, ceea ce a dus la un recul al procesului de „moldovenizare” şi la o diminuare a numărului de moldoveni în instituțiile de partid şi de stat. Dar în același timp atestăm un proces de „românizare” a „limbii moldoveneștii” prin cooptarea multor elemente românești din Komintern.
   3. 1938-1940: perioada trecerii „limbii moldoveneștii” de la grafia latină la cea rusă (decizia a fost adoptată la 27 februarie 1938). Este o etapă a politicii de represiuni, declanșate în iunie 1937, îndreptate împotriva „dușmanilor poporului” şi a spionilor „moldo-români”, care activau în organele de partid şi de stat, în redacții, edituri, posturi de radio, etc..

Politicile lingvistice şi culturale promovate în RASSM ne arată o mare incoerență din partea autorităților sovietice, ele nu urmăreau o logică sau un obiectiv propriu, ci variau în funcție de evoluția politicii interne şi externe la nivel central şi de raportul de forțe între grupurile de interese concurente la nivel unional, regional şi local. Din acest considerent putem conchide că în ciuda hotărârilor organelor de partid şi de stat în RASSM „moldovenizarea” a fost un proiect eșuat, dar util pentru a fi transferat ulterior asupra Basarabiei după crearea RSSM în anul 1940.

Teroarea și represiunile sovietice în Transnistria

Represiunile regimului sovietic au fost o constantă în RASSM, țintele acestei terori variind în funcție de politicile statului sovietic la nivel unional și republican. Putem identifica câteva etape şi trăsături în sistematizarea acestora:

1. Primul val al terorii poate fi atestat în contextul revoluţiei ruse şi a războiului civil. Cel mai elocvent este cazul revoltei din satul Parcani (19 noiembrie 1921), care s-a soldat cu condamnarea la moarte a 48 de oameni şi deportarea altor 120;
2. Foametea din anul 1921, care a cuprins regiuni extinse ale Rusiei şi Ucrainei, implicit Transnistria. Numai în regiunea Tiraspol au avut de suferit peste 60 de mii de ţărani;
3. Perioada „colectivizării” (1929-1932), care urma să ducă la instituirea totală a gospodăriilor colective de producţie (kolhozuri). Campania de teroare, confiscarea produselor şi a proprietăţilor a cuprins zeci de mii de ţărani, care au fost impuşi să intre în kolhozuri, judecaţi, au fost deportaţi sau chiar executaţi sumar;
4. Foametea din anii 1932-1933, care a condamnat la moarte milioane de oameni în Ucraina (Holodomor) şi a zeci de mii de oameni în RASSM. În timpul foametei, mii de locuitori au încercat să fugă peste Nistru, în România, în ciuda primejdiei de a fi împușcați de grăniceri. Pe 23 februarie 1932, numai din satul Olănești au fost împușcați 40 de fugari;
5. Represiunile politice staliniste din anii 1936-1938 îndreptate împotriva „duşmanilor poporului” şi a spionilor „moldo-români”. Victime ale represiunilor au devenit scriitorii F. Malai, D. Milev, N. Cabac, I. Corcinschi, omul de ştiinţă P. Chioru, etc. Teroarea a atins punctul culminant în anii 1937-1938, având ca ţintă conducerea RASSM – E. Voronovici, Gr. Starîi, D. Moroz, D. Sculiski, etc.;
6. „Operațiunea Română”: declanșarea la 17 august 1937 a „operațiunii române”, una dintre cele zece „operațiuni naționale” organizate în URSS. În perioada 1 ianuarie – 1 august 1938 au fost reținute 3 374 persoane, dintre care 1 309 erau etnici români proveniți de pe ambele maluri ale râului Nistru. În total în perioada 1 octombrie – 1 august au fost arestați pentru „spionaj în favoarea României” 6 188 persoane din toată RSS Ucraineană, dintre care 1 501 erau români/moldoveni. Circa 150 dintre aceștia vor fi executați de „troika” NKVD în baza unor sentințe sumare;
7. Represiunile etnicilor germani: Aceștia au fost condamnaţi să suporte toate consecinţele dramatice pe care le-a cunoscut întreaga populaţie — război civil, cu mii de victime inocente, foametea din perioada aşa-numitei politici a “comunismului de război”, deposedări de aproape toate bunurile în perioada aşa-numitei “deschiaburiri” şi colectivizări a agriculturii. Procesele-verbale ale „Troicăi” speciale de la Tiraspol, care expedia săptămânal, sute de persoane nevinovate în faţa plutoanelor de execuţie, conţin sute de nume de etnici nemţi din această regiune.

Formarea RASSM, într-o zonă care nu întrunea condiţiile necesare delimitării unei entităţi „moldoveneşti”, a fost o acţiune bazată exclusiv pe raţionamente politice şi expansioniste. Unul din aceste raţionamente era perspectiva globală a Cominternului, care avea nevoie de instrumentariul potrivit pentru extinderea spaţiului pretinsei revoluţii mondiale. Chiar dacă cercetările asupra naţionalităţilor sovietice susţin că, în general, principiul „piedmontist” nu a fost o motivaţie majoră pentru politicile sovietice de construcţie a naţiunilor, unii cercetători acceptă ideea că într-un caz excepţional – cel al RASS Moldoveneşti – acest principiu a fost principalul raţionament al edificării unei republici sovietice. Deoarece Uniunea Sovietică n-a acceptat unirea Basarabiei cu România, Moscova a exercitat o presiune enormă asupra statului român atât prin organizarea şi finanţarea unor acţiunii subversive în această provincie românească, cât şi prin specularea problemei basarabene pe arena internaţională. Formarea în 1924 a RASS Moldoveneşti în cadrul RSS Ucrainene, avea la bază intenţia de a crea „propriul nostru Piedmont”, conform declaraţiei lui V. Zatonsky, membru al Comitetului Central al PC (b) din Ucraina.

În ciuda dimensiunilor reduse şi a caracterului etnic moldovenesc confuz, nou formata republică sovietică autonomă reprezenta un instrument politic şi propagandistic multifuncţional în mâinile autorităţilor sovietice: a. pentru a accentua diferenţele la soluţionarea problemei naţionale de pe cele două maluri ale Nistrului şi între cele două sisteme politice – capitalist şi comunist, unul românesc, altul sovietic, evident în favoarea celui sovietic; b. pentru a păstra deschisă problema Basarabiei până la anexarea ei, o idee fixă a Moscovei de-a lungul perioadei interbelice, iar prin asta de a crea presiuni constante asupra statului român; c. în eventualitatea unor schimbări internaţionale majore, pentru a folosi RASSM ca un cap de pod spre Balcani. Aceste planuri ale Moscovei vor fi puse în aplicare în contextul declanșării celui de-al doilea război mondial.