Prezentare punctului de vedere „moldovenist” în contextul apariției RASSM nu este lipsită de importanță, mai ales că aceste teorii vor reapare de curând și în Basarabia după anexarea ei în anul 1940, dar ele vor fi constant vehiculate de arhitecții lui Homo Moldovanus Sovietic până în anul 1991 și după aceasta.

Dezbaterile privind limba și identitatea moldovenilor din stânga Nistrului au apărut inițial chiar în sânul Comisiei organizatorice a RASSM, Gr. Starîi, adeptul liniei de „românizare” fiind contrat de A. Grinștein și I. Badeev, care susțineau cursul spre „moldovenizare”. În raportul prezentat pe 22 august 1924 în cadrul Comisiei, I. Badeev prezintă una din primele versiuni ale teoriei „moldovenismului primitiv”, care ulterior va căpăta aderență printre liderii comuniști ucraineni și sovietici. Acesta susținea în pledoaria sa că „Moldovenii, cu excepția unui grupuleț de politicaștri cumpărați de români, nu se consideră români și nu manifestă dragoste față de patria română. Moldoveanul se consideră moldovean și numai atât”. Badeev se arăta nedumerit de ce „cuvintele franceze românizate de intelectualitatea română trebuie impuse cu orice preț maselor populare moldovenești care au moldovenizat aceleași cuvinte, preluând rădăcinile rusești”. El era împotriva latinizării, pe motiv că „limba moldovenească folosește alfabetul rusesc de 500-600 de ani”, iar românizarea limbii moldoveniști putea fi acceptată doar atunci când „vom adopta punctul de vedere potrivit căruia moldovenii nu există ca naționalitate aparte”.

La rândul său, A. Grinștein se solidariza cu Badeev împotriva lui Starîi, și invoca argumentul că „întrucât moldovenii vorbesc o limbă aparte și au particularitățile lor de trai este absolut firesc că aceste stări sufletești și-au găsit expresie în cerințele privind delimitarea lor în cadrul unei republici autonome”.

Observând impasul în problema identității RASSM dintre linia „românistă” a emigranților comuniști români, susținuți de Gr. Starîi pe de o parte și linia „moldovenistă” promovată de Grinștein și Badeev, F. Korniușin, secretarul comitetului Gubernial Odessa, adresa la 22 august o scrisoare către Gr. Petrovski, secretarul CC al PCU, în care constata mai multe dificultăți în organizarea noi republici: panglica îngustă de teritoriu pe care se întinde populația moldovenească de-a lungul Nistrului; intersectarea acestei linii cu localitățile ruse, ucrainene, bulgare și germane; prezența orașelor Grigoriopol, Tiraspol, Dubăsari cu o populație mic-burgheză predominant evreiască; populația amestecată, în care o jumătate de populație este rusă, iar alta moldovenească, fapt ce determină existența a două soviete sătești (se invoca cazul satului Slobozia); izolarea unor sate moldovenești din districtul Balta pe panglica de-a lungul Nistrului de către satele germane, ucrainești și rusești: lipsa unei industrii anume și a unor organisme independente economice; numărul moldovenilor se micșorează din cauza împrăștierii și încadrării unor sate aparte în masa generală a satelor guberniale; lipsa aproape cu desăvârșire a forțelor culturale moldovenești; pătura subțire a comuniștilor moldoveni și slaba cunoaștere a limbii în care vorbește populația moldovenească. Prin urmare, se observă pe de o parte că decizia privind crearea noii republici era în contradicție cu realitățile din teren, iar raționamentele propagandistice și interesele imperiale au prevalat asupra situației din teritoriu, unde încropirea unei identități statale s-a dovedit o adevărată provocare pentru comuniștii ucraineni.

Pentru a pune capăt polemicilor din jurul problemei limbii și identității viitoarei republici, la 19 septembrie 1924 Biroul Politic al PCU adopta o hotărâre în care decidea tranșant că „la promovarea politicii naționale în RSSM să se ia cursul spre dezvoltarea limbii populare moldovenești în baza alfabetului rusesc (chirilic)”. Această decizie a puterii comuniste de la Harkov va fi contestată de Grupul de Inițiativă de la Moldova, reprezentat de emigranții români cominterniști, fapt ce a născut o dispută aprigă din conducerea de vârf a Partidului Comunist din România și a celui din Ucraina Sovietică.

Arbitrul suprem în această dispută a fost Comitetul Executiv al Internaționalei Comuniste, care convoca două ședințe ale „Comisiei Basarabene” la 3 aprilie 1925, unde urmau să se discute mai multe chestiuni legate de viitorul RASSM, Basarabiei și României. Dezbaterile din aceste ședințe au scos la iveală două puncte diametral opuse. Emigrația română, reprezentată de Al. Bădulescu, dar având ca ideolog principal pe Dic Dicescu, refuza recunoașterea existenței limbii și a poporului moldovenesc, pledând pentru românizarea RASSM, încadrarea Basarabiei în lupta comunistă din România și folosirea RASSM pentru acest scop. Pe de altă parte, liderii comuniști ucraineni considerau că în Basarabia există două popoare și două limbi – moldovenească și română, că moldovenii nu doresc să fie parte a României, prin urmare pleda pentru „moldovenizarea” RASSM, ruperea Basarabiei de la România și alipirea ei la republica moldovenească.

Deși sugerau ideea diferenței dintre moldoveni și români și pledau pentru „dreptul Basarabiei la autodeterminare până la secesiune”, comuniștii ucraineni erau în același timp susținătorii unei idei pan-ucrainene, de unitate a tuturor ucrainenilor din statele vecine RSS Ucrainene. Astfel, în rezoluția Congresului al V-lea Mondial al Internaționalei Comuniste „Problemele naționale ale Europei Centrale și ale Balcanilor” stipula la capitolul „Chestiunea ucraineană” necesitatea „proclamării de către partidele comuniste din Polonia, Cehoslovacia și România a lozincii unirii regiunilor ucrainene, rupte în bucăți de către imperialism, în cadrul unei republici sovietice muncitorești-țărănești”. Pe de altă parte, Congresul aproba „afișarea de către partidul comunist din România a lozincii separării de stat a Transilvaniei și Dobrogei din cadrul României într-o regiune independentă”.

Rolul principal în susținerea tezei „moldoveniste” l-a jucat N. Skrîpnik, Comisarul ucrainean pentru educație, care a propus tranșant drept primă chestiune pentru ordinea de zi a Comisiei problema „moldovenizării” sau „românizării” muncii de partid în Basarabia și implicit în RASSM. Premisa de la care pornea Skrîpnik era că „țăranii moldoveni își consideră limba ca ceva aparte (de română)...trebuie să luăm limba care este și să facem propagandă în această limbă”. Oficialul ucrainean considera că „poporul moldovenesc atât din Basarabia, cât și din România se consideră un popor aparte , cu o limbă aparte și care duce o luptă energică împotriva oligarhiei române”. În cea de-a doua sesiune, Skrîpnik sugera comuniștilor români următoarele lozinci de acțiune: să susțină prin toate mijloacele mișcarea național-revoluționară a moldovenilor din Basarabia, care se consideră un popor aparte, care are o limbă aparte; dezlipirea Basarabiei de la România; Basarabia sovietică; Republică Sovietică Moldovenească unică. În același context, „în raport cu România, Bucovina trebuie tratată la fel ca Basarabia”, conchidea oficialul de la Harkov.

I. Badeev, Secretarul Regional de Partid din RASSM, a susținut punctul de vedere privind „moldovenizarea”, sugerând că „în ciuda a opt ani de ocupație a României și Basarabiei, cultura basarabeană, economia și altele rămân în afara influenței economiei și culturii române. Țărănimea basarabeană și lucrătorii sunt tipul de populație care este și în RASSM. Aproximativ 47 % sunt moldoveni, o mare parte ucraineni. În RASSM populația până în prezent nu înțelege limba română. Națiunea română s-a constituit atunci când Basarabia trăia sub puterea țarului rus”. Pentru a deveni și mai explicit în chestiunea limbii ca ingredient de modelare a moldovenilor sovietici, Badeev consideră că „limba este un instrument de luptă, un focar unde se concentrează idealurile unei clase sau alteia. În lupta pentru emancipare chiar și un dialect capătă o importanță uriașă”.

Punctul de vedere al comuniștilor români a fost prezentat de A. Bădulescu și E. Arbore-Rally. Ultima, într-un discurs care ar fi putut cu ușurință intra în orice manual de istorie a românilor, considera că poporul moldovenesc prea puțin se deosebește de poporul român, pentru ca el să fie recunoscut științific drept o naționalitatea distinctă. „A existat poporul moldovenesc în teritoriul actual al României...a existat și limba moldovenească care a avut literatura sa cu alfabetul slavei vechi. Din acest alfabet ulterior s-a dezvoltat limba literară română. Limba română se deosebește puțin de limba moldovenească. Chestiunea de substanță nu rezidă în limbă. Nu putem spune că exploatarea Basarabiei înseamnă exploatarea moldovenilor ca națiune. Noi recunoaștem mișcarea din Basarabia pentru alipirea la RASSM și pentru eliberarea de sub jugul imperialismului român ca o mișcare națională a Basarabiei, în ansamblu, și nu ca o mișcare națională a poporului moldovenesc”.

În luarea sa de cuvânt, Gheorghi Dmitrov, unul din principalii lideri ai Kominternului va susține ideea „moldovenizării” în Basarabia și RASSM, considerând că „în privința Moldovei, există națiunea moldovenească, aceasta nu este o chestiune de geografie, nici academică, aceasta este o chestiune politică, o chestiune a luptei de clasă. Națiunea moldovenească există și moldovenii au dreptul la autodeterminare națională, la unitate națională, la republica lor independentă”. În încheierea dezbaterilor, Comisia a cerut Partidului Comunist din România acceptarea rezoluției prin care să susțină „mișcarea național-revoluționară a moldovenilor din Basarabia, care se consideră un popor aparte cu o limbă aparte”, la care reprezentantul emigrației române Al. Bădulescu a replicat că „națiunea moldovenească nu există, nu există nici mișcarea național-revoluționară și noi nu putem susține ceea ce nu există”.

Grupul de Inițiativă și Memoriul pentru constituirea Republicii Autonome Moldovenești va fi susținut de Mihail Frunze, membru al CC al Partidului Comunist din Rusia (PCdR), care-l va prezenta în fața Biroului Politic al CC al PC din Ucraina la 18 februarie 1924. Mihail Frunze s-a născut la Bishkek (devenit ulterior Frunze) în anul 1885 și provenea dintr-o familie mixtă, tatăl fiind român din Gubernia Herson, paramedic militar, mama fiind de etnie rusă ce provenea dintr-o familie de țărani din Gubernia Voronej, Rusia.

În timpul Revoluției din Februarie, care a precedat revoluției bolșevice din octombrie (1917), Frunze conducea miliția civilă din Minsk înainte ca el să fie ales președinte al sovietului din Belarus. Mai târziu a venit la Moscova și a condus o forță armată a muncitorilor care ajutau la luptele pentru controlarea orașului. După preluarea puterii din Octombrie 1917, Frunze a devenit comisarul politic al provinciei Voznesensk din Ucraina

În primele zile ale Războiului civil din Rusia, a fost numit șef al Grupului de Armate Sud. După ce armata lui Frunze a învins armata albilor condusă de amiralul Aleksandr Kolceak în Omsk, Lev Troțki, conducătorul Armatei Roșii, i-a dat comanda Frontului de Est. Frunze a plecat să „elibereze” Turkestanul de insurgenții basmachi și de trupele albilor. A capturat Khiva în februarie și Buhara în septembrie.

În noiembrie 1920, Frunze a recucerit Crimeea și a reușit să împingă generalul albilor, Piotr Vranghel și trupele acestuia afară din Rusia. A condus de asemenea în calitate de comandant a frontului de sud, distrugerea mișcării anarhistului Nestor Mahno din Ucraina și a armatele ucrainene ale lui Simon Petliura.

În decembrie 1921, Frunze a vizitat, ca ambasador al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, Ankara în timpul Războiului de Independență al Turciei și a consolidat relațiile turco-sovietice. Mustafa Kemal Atatürk l-a considerat ca un aliat și prieten, pentru care și azi se află un monument ridicat lui Frunze în Istanbul, Piața Taksim. Tot în 1921 a fost ales în Comitetul Central al Partidului Rus Bolșevic, la 2 iunie 1924 a devenit membru candidat al Politburo, iar în ianuarie 1925 a devenit Președinte al Consiliului Militar Revoluționar.

Mihail Frunze era considerat drept un potențial succesor al lui Lenin, din cauza cunoștințelor sale atât în materie teoretică cât și în aplicarea lor practică, dar era apreciată și aparenta sa lipsă de ambiție personală care să fie divergentă față politica Partidului. Susținerea sa pentru constituirea RASS Moldovenească a fost un factor decisiv în luarea hotărârii la nivel central unional.

Constituirea RASSM (12 octombrie 1924)

Până atunci, Memoriul a fost făcut cunoscut membrilor BP al CC din PCbR, dar punctele de vedere asupra acestuia erau împărțite. Gh. Cicerin, Comisarul pentru Afaceri Externe, considera prematură formarea republicii, pe motivul că „va genera tendințe expansioniste ale șovinismului român. Descoperirea unui asemenea număr de moldoveni, adică români, în teritoriul ucrainean va fortifica poziția românilor în chestiunea Basarabiei”.

Alături de disputele existente în sânul partidului legate de viitorul acestui proiect identitar, o problemă în sine erau chiar moldovenii din regiune, numărul lor și repartizarea lor geografică. Cele trei comisii de stat organizate pentru identificare exactă a locațiilor și a numărului de moldoveni se băteau cap în cap asupra datelor statistice, „comisia Kotovski” identificând în regiune circa 300 mii moldoveni, iar cele două comisii ucrainene doar în jur de 150 mii. Se constata dispersarea lor geografică, lipsa potențialului industrial și economic, a căilor de transport și de comunicații necesare delimitării unei entități administrative aparte.

Contrar așteptărilor, primatul în organizarea și instituirea acestei republici a aparținut nu Grupului de Inițiativă de la Moscova, care a venit cu ideea apariției sale, ci Biroului Politic al Partidului Comunist din Ucraina, care la 12 august 1924 a decis formarea unei Comisii organizatorice pe lângă Comitetul Gubernial Odessa (alcătuită din A. Grinștein – președinte, I. Badeev și Gr. Starîi, membri). Aceasta urma să stabilească granițele viitoarei Republici Moldovenești, să desfășoare o campanie de mobilizare a populației moldovenești în vederea susținerii acestei inițiative și să identifice cadrele necesare pentru funcționarea instituțiilor. Sesiunea a III-a a Comitetului Executiv Central din toată Ucraina de legislatura a VIII-a a adoptat la 12 octombrie 1924 hotărârea cu privire la formarea RASS Moldovenești, care constata existența „unui popor moldovenesc pe ambele maluri ale Nistrului”, chiar dacă era lucru știut și recunoscut că majoritatea moldovenilor locuiau dincolo de râul Prut.

Capitala oficială a fost proclamat „orașul vremelnic ocupat Chișinău”, capitala executivă fiind până în 1929 orașul Balta și după această dată și până la desființare (1940), orașul Tiraspol. Inițial, RASSM a fost constituită din raioanele Camenca și Veliko-Kosnițki din cadrul guberniei Podolia; și raioanele Ananiev, Bârzula, Cruteni, Dubăsari, Grigoriopol, Râbnița, Slobozia, Stavrov și Tiraspol din gubernia Odessa, precum și dintr-o parte a raioanelor Valea-Hoțului și Balta (satele Pasițel, Ghidirim, Baital). La începutul lunii decembrie 1924 a fost adăugat și restul raionului Balta, cu orașul omonim și satele Grădinița și Iaschi. Republica avea o suprafața de 8.300 km² și includea 11 raioane din stânga fluviului Nistru. Ulterior, teritoriul s-a reorganizat în 14 raioane.

Conform recensământului sovietic din 1935, populația RASS Moldovenești era de 582.138 persoane, din care 184.046 moldoveni (31,6%), 265.193 ucraineni (45,5%), 56.592 ruși(9,7%), 45.620 evrei (7,8%), 12.711 germani (2,2%). Moldoveni care trăiau între granițele RASS Moldovenești constituiau 66,87% din totalul de 257,8 mii moldoveni câți locuiau atunci în Ucraina. În raioanele cedate ulterior RSS Moldovenești (astăzi Transnistria) proporția moldovenilor era de 44,1 %, pe când în cele nord-estice (astăzi în Regiunea Odessa) proporția moldovenilor era de numai 18,3 %.

Putem afirma că moldovenii sovietici au fost „concepuți” ideologic pe coridoarele Kominternului, încercați de a fi realizați în practică de cabinetele puterii de la Harkov (capitala Ucrainei sovietice până în 1933) şi Moscova, iar „etnogeneza” lor a fost asistată nemijlocit de I. Stalin, care în anul 1924 a dispus formarea RASS Moldovenească.

Controversa identitară dintre cominterniștii români și comuniștii ucraineni

Adoptarea liniei „moldoveniste” în RASSM a fost rezultatul unei confruntari între două grupuri adverse: „româniştii” şi „moldoveniştii”. Susţinătorii primului curent - I. Dic, Al. Bădulescu, E. Rally-Arbore şi G. Starîi – chiar dacă erau de origini diferite, invocau necesitatea dezvoltării „limbii moldoveneşti” pe baza limbii române şi a grafiei latine, dar cel mai important, nu considerau românii și moldovenii două popoare diferite. Într-un raport asupra limbii, elaborat de Gr. Starîi în calitate de membru al Comisiei Organizatorice la 22 august 1924, se constata că „limba română este limba moldovenească evoluată”; „limba moldovenească este săracă și rusificată, prin urmare un curs spre românizare este inevitabil”; „pentru limba moldovenească sunt mai firești literele latine, acest fapt fiind în legătură cu extinderea revoluției noastre peste Nistru”.

Pe de altă parte, într-o Notă către CC al PCdR și CC al PCU din 22 septembrie 1924, I. Dic și comuniștii români kominterniști recomandau „folosirea limbii române existente, cu atât mai mult că între limba română și graiul moldovenesc nu există nicio diferență”. Potrivit acestora, lupta urma să se dea nu între două limbi, ci între două sisteme politice, cel sovietic și cel burghezo-oligarhic. Într-un alt raport „Despre cultura moldovenilor din RASSM”, Dic recunoștea moldovenii de pe ambele maluri ale Nistrului drept parte componentă a poporului român și a supus criticii tentativele de a crea o nouă limbă literară moldovenească, aducând drept pildă mai multe exemple de limbaj defectuos de pe paginile gazetei „Plugarul Roșu”, care urma să devină oficiosul noii republici. Și alți comuniști basarabeni și români au susținut argumentele lui Dic. Al. Bădulescu și P. Tcacenco considerau că nu există un „popor moldovenesc asuprit, ci numai țărani basarabeni asupriți” (Tcacenco își va schimba ulterior părerea, aderând la tabăra „moldovenistă”); Ecaterina Rally-Arbore observa că „poporul moldovenesc, în ceea ce privește limba și etnicitatea sa, prea puțin se deosebește de poporul român, pentru ca el să fie recunoscut științific drept o naționalitate distinctă”;

Linia „moldovenistă” a fost în mare parte opera comuniștilor ucraineni, care au operat în mai multe direcții pentru impunerea acestui punct de vedere. În primul rând, purtătorii mesajului de „două popoare și două limbi diferite” erau membrii Comisiei pentru instituirea RASS, anume A. Grinștein și I. Badeev. Pe de altă parte, elita comunistă ucraineană s-a solidarizat împotriva Partidului Comunist din România în vederea impunerii punctului de vedere privind „existența poporului moldovenesc diferit de cel român”. Din acest punct de vedere, cei mai aprigi apărători ai acestui punct de vedere vor fi M. Skrîpnik (Comisarul Educației din Ucraina Sovietică) și N. Zatonski (membru al Biroului Politic), care vor pleda cauza „moldovenismului” atât în eșaloanele superioare de putere ale URSS, cât și în cadrul Kominternului. Anume presiunile venite din partea Kominternului, la sugestia comuniștilor ucraineni, va înclina definitiv balanța acestei dispute dintre comuniștii români și cei ucraineni în favoarea celor din urmă.