Grupul de Inițiativă și Memoriul pentru constituirea Republicii Autonome Moldovenești va fi susținut de Mihail Frunze, membru al CC al Partidului Comunist din Rusia (PCdR), care-l va prezenta în fața Biroului Politic al CC al PC din Ucraina la 18 februarie 1924. Mihail Frunze s-a născut la Bishkek (devenit ulterior Frunze) în anul 1885 și provenea dintr-o familie mixtă, tatăl fiind român din Gubernia Herson, paramedic militar, mama fiind de etnie rusă ce provenea dintr-o familie de țărani din Gubernia Voronej, Rusia.

În timpul Revoluției din Februarie, care a precedat revoluției bolșevice din octombrie (1917), Frunze conducea miliția civilă din Minsk înainte ca el să fie ales președinte al sovietului din Belarus. Mai târziu a venit la Moscova și a condus o forță armată a muncitorilor care ajutau la luptele pentru controlarea orașului. După preluarea puterii din Octombrie 1917, Frunze a devenit comisarul politic al provinciei Voznesensk din Ucraina

În primele zile ale Războiului civil din Rusia, a fost numit șef al Grupului de Armate Sud. După ce armata lui Frunze a învins armata albilor condusă de amiralul Aleksandr Kolceak în Omsk, Lev Troțki, conducătorul Armatei Roșii, i-a dat comanda Frontului de Est. Frunze a plecat să „elibereze” Turkestanul de insurgenții basmachi și de trupele albilor. A capturat Khiva în februarie și Buhara în septembrie.

În noiembrie 1920, Frunze a recucerit Crimeea și a reușit să împingă generalul albilor, Piotr Vranghel și trupele acestuia afară din Rusia. A condus de asemenea în calitate de comandant a frontului de sud, distrugerea mișcării anarhistului Nestor Mahno din Ucraina și a armatele ucrainene ale lui Simon Petliura.

În decembrie 1921, Frunze a vizitat, ca ambasador al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, Ankara în timpul Războiului de Independență al Turciei și a consolidat relațiile turco-sovietice. Mustafa Kemal Atatürk l-a considerat ca un aliat și prieten, pentru care și azi se află un monument ridicat lui Frunze în Istanbul, Piața Taksim. Tot în 1921 a fost ales în Comitetul Central al Partidului Rus Bolșevic, la 2 iunie 1924 a devenit membru candidat al Politburo, iar în ianuarie 1925 a devenit Președinte al Consiliului Militar Revoluționar.

Mihail Frunze era considerat drept un potențial succesor al lui Lenin, din cauza cunoștințelor sale atât în materie teoretică cât și în aplicarea lor practică, dar era apreciată și aparenta sa lipsă de ambiție personală care să fie divergentă față politica Partidului. Susținerea sa pentru constituirea RASS Moldovenească a fost un factor decisiv în luarea hotărârii la nivel central unional.

Constituirea RASSM (12 octombrie 1924)

Până atunci, Memoriul a fost făcut cunoscut membrilor BP al CC din PCbR, dar punctele de vedere asupra acestuia erau împărțite. Gh. Cicerin, Comisarul pentru Afaceri Externe, considera prematură formarea republicii, pe motivul că „va genera tendințe expansioniste ale șovinismului român. Descoperirea unui asemenea număr de moldoveni, adică români, în teritoriul ucrainean va fortifica poziția românilor în chestiunea Basarabiei”.

Alături de disputele existente în sânul partidului legate de viitorul acestui proiect identitar, o problemă în sine erau chiar moldovenii din regiune, numărul lor și repartizarea lor geografică. Cele trei comisii de stat organizate pentru identificare exactă a locațiilor și a numărului de moldoveni se băteau cap în cap asupra datelor statistice, „comisia Kotovski” identificând în regiune circa 300 mii moldoveni, iar cele două comisii ucrainene doar în jur de 150 mii. Se constata dispersarea lor geografică, lipsa potențialului industrial și economic, a căilor de transport și de comunicații necesare delimitării unei entități administrative aparte.

Contrar așteptărilor, primatul în organizarea și instituirea acestei republici a aparținut nu Grupului de Inițiativă de la Moscova, care a venit cu ideea apariției sale, ci Biroului Politic al Partidului Comunist din Ucraina, care la 12 august 1924 a decis formarea unei Comisii organizatorice pe lângă Comitetul Gubernial Odessa (alcătuită din A. Grinștein – președinte, I. Badeev și Gr. Starîi, membri). Aceasta urma să stabilească granițele viitoarei Republici Moldovenești, să desfășoare o campanie de mobilizare a populației moldovenești în vederea susținerii acestei inițiative și să identifice cadrele necesare pentru funcționarea instituțiilor. Sesiunea a III-a a Comitetului Executiv Central din toată Ucraina de legislatura a VIII-a a adoptat la 12 octombrie 1924 hotărârea cu privire la formarea RASS Moldovenești, care constata existența „unui popor moldovenesc pe ambele maluri ale Nistrului”, chiar dacă era lucru știut și recunoscut că majoritatea moldovenilor locuiau dincolo de râul Prut.

Capitala oficială a fost proclamat „orașul vremelnic ocupat Chișinău”, capitala executivă fiind până în 1929 orașul Balta și după această dată și până la desființare (1940), orașul Tiraspol. Inițial, RASSM a fost constituită din raioanele Camenca și Veliko-Kosnițki din cadrul guberniei Podolia; și raioanele Ananiev, Bârzula, Cruteni, Dubăsari, Grigoriopol, Râbnița, Slobozia, Stavrov și Tiraspol din gubernia Odessa, precum și dintr-o parte a raioanelor Valea-Hoțului și Balta (satele Pasițel, Ghidirim, Baital). La începutul lunii decembrie 1924 a fost adăugat și restul raionului Balta, cu orașul omonim și satele Grădinița și Iaschi. Republica avea o suprafața de 8.300 km² și includea 11 raioane din stânga fluviului Nistru. Ulterior, teritoriul s-a reorganizat în 14 raioane.

Conform recensământului sovietic din 1935, populația RASS Moldovenești era de 582.138 persoane, din care 184.046 moldoveni (31,6%), 265.193 ucraineni (45,5%), 56.592 ruși(9,7%), 45.620 evrei (7,8%), 12.711 germani (2,2%). Moldoveni care trăiau între granițele RASS Moldovenești constituiau 66,87% din totalul de 257,8 mii moldoveni câți locuiau atunci în Ucraina. În raioanele cedate ulterior RSS Moldovenești (astăzi Transnistria) proporția moldovenilor era de 44,1 %, pe când în cele nord-estice (astăzi în Regiunea Odessa) proporția moldovenilor era de numai 18,3 %.

Putem afirma că moldovenii sovietici au fost „concepuți” ideologic pe coridoarele Kominternului, încercați de a fi realizați în practică de cabinetele puterii de la Harkov (capitala Ucrainei sovietice până în 1933) şi Moscova, iar „etnogeneza” lor a fost asistată nemijlocit de I. Stalin, care în anul 1924 a dispus formarea RASS Moldovenească.

Controversa identitară dintre cominterniștii români și comuniștii ucraineni

Adoptarea liniei „moldoveniste” în RASSM a fost rezultatul unei confruntari între două grupuri adverse: „româniştii” şi „moldoveniştii”. Susţinătorii primului curent - I. Dic, Al. Bădulescu, E. Rally-Arbore şi G. Starîi – chiar dacă erau de origini diferite, invocau necesitatea dezvoltării „limbii moldoveneşti” pe baza limbii române şi a grafiei latine, dar cel mai important, nu considerau românii și moldovenii două popoare diferite. Într-un raport asupra limbii, elaborat de Gr. Starîi în calitate de membru al Comisiei Organizatorice la 22 august 1924, se constata că „limba română este limba moldovenească evoluată”; „limba moldovenească este săracă și rusificată, prin urmare un curs spre românizare este inevitabil”; „pentru limba moldovenească sunt mai firești literele latine, acest fapt fiind în legătură cu extinderea revoluției noastre peste Nistru”.

Pe de altă parte, într-o Notă către CC al PCdR și CC al PCU din 22 septembrie 1924, I. Dic și comuniștii români kominterniști recomandau „folosirea limbii române existente, cu atât mai mult că între limba română și graiul moldovenesc nu există nicio diferență”. Potrivit acestora, lupta urma să se dea nu între două limbi, ci între două sisteme politice, cel sovietic și cel burghezo-oligarhic. Într-un alt raport „Despre cultura moldovenilor din RASSM”, Dic recunoștea moldovenii de pe ambele maluri ale Nistrului drept parte componentă a poporului român și a supus criticii tentativele de a crea o nouă limbă literară moldovenească, aducând drept pildă mai multe exemple de limbaj defectuos de pe paginile gazetei „Plugarul Roșu”, care urma să devină oficiosul noii republici. Și alți comuniști basarabeni și români au susținut argumentele lui Dic. Al. Bădulescu și P. Tcacenco considerau că nu există un „popor moldovenesc asuprit, ci numai țărani basarabeni asupriți” (Tcacenco își va schimba ulterior părerea, aderând la tabăra „moldovenistă”); Ecaterina Rally-Arbore observa că „poporul moldovenesc, în ceea ce privește limba și etnicitatea sa, prea puțin se deosebește de poporul român, pentru ca el să fie recunoscut științific drept o naționalitate distinctă”;

Linia „moldovenistă” a fost în mare parte opera comuniștilor ucraineni, care au operat în mai multe direcții pentru impunerea acestui punct de vedere. În primul rând, purtătorii mesajului de „două popoare și două limbi diferite” erau membrii Comisiei pentru instituirea RASS, anume A. Grinștein și I. Badeev. Pe de altă parte, elita comunistă ucraineană s-a solidarizat împotriva Partidului Comunist din România în vederea impunerii punctului de vedere privind „existența poporului moldovenesc diferit de cel român”. Din acest punct de vedere, cei mai aprigi apărători ai acestui punct de vedere vor fi M. Skrîpnik (Comisarul Educației din Ucraina Sovietică) și N. Zatonski (membru al Biroului Politic), care vor pleda cauza „moldovenismului” atât în eșaloanele superioare de putere ale URSS, cât și în cadrul Kominternului. Anume presiunile venite din partea Kominternului, la sugestia comuniștilor ucraineni, va înclina definitiv balanța acestei dispute dintre comuniștii români și cei ucraineni în favoarea celor din urmă.

Revoluția rusă și mișcarea de renaștere națională din 1917, care a trezit vulcanul trăirilor panromânești, ținute în frâu timp de un secol de autoritățile țariste, a avut impact nu doar asupra moldovenilor din Basarabia, ci și asupra celor de peste Nistru. Românii din stânga Nistrului se organizează pe mai multe planuri, în mai multe grupări, urmărind diverse scopuri politice și militare. Pe de o parte, fruntașii românilor transnistreni se organizează alături de românii ardeleni aflați la Kiev dintre foștii prizonieri din Rusia, alături de alți români din Regatul României, intelectuali, soldați basarabeni din armata rusă, studenți români, preoți, etc. Ca rezultat al preocupărilor realizate de societatea românească „Deșteptarea” se recunoaște minorității române din Ucraina dreptul de a fi reprezentată în Rada Centrală de 8 deputați. Conform legislației, acest drept se acorda în urma unui sufragiu făcut în sânul minorității, în urmă căruia cel puțin o sută de mii de persoane declarate de o anumită etnie să declare în scris acest lucru şi să declare că vor drepturi naționale politice şi culturale, iar minoritățile mai mari puteau avea și un reprezentant în guvern. Strângerea de semnături a început printre românii transnistreni de pe teritoriul ucrainean, iar în acest timp au activat în Rada de la Kiev doi reprezentanți români, Ion Precul, preşedintele societăţii „Deşteptarea” şi I. Dumitrașcu.

De la tribuna Radei Centrale, la 9 ianuarie 1918, Ion Precul cere „drepturi pentru cei 800 000 de români ce viețuiesc la stânga Nistrului”, iar Dumitrașcu protestează la 20 aprilie 1918 contra pretențiilor teritoriale ale Ucrainei asupra Basarabiei.

Soarta românilor transnistreni a fost de la începuturi în atenția liderilor basarabeni, care în în punctul 10 al programului Partidului Național Moldovenesc, au cerut explicit: „Moldovenilor de dincolo de Nistru să li se chezășuiască aceleași drepturi pe tărâm cultural, bisericesc, politic şi economic, pe care le vor avea în Basarabia locuitorii de alt neam”. Congresul Militarilor Moldoveni de la Chișinău reconfirma prin deciziile sale faptul că „Moldovenii de peste Nistru vor primi 10 locuri în Sfatul Țării” și cerea „recunoașterea drepturilor moldovenilor în Imperiul Rus așa cum se recunosc drepturile minorităților în Basarabia”. Primii deputați în Sfatul Țării din rândul moldovenilor din Transnistria vor fi Ștefan Bulat, Toma Jalbă și Lev Mojeicu, restul urmând să fie aleși ulterior de Adunarea Națională a Moldovenilor.

Cu adevărat memorabilă a fost cuvântarea lui Toma Jalbă la acest Congres, care rămâne o mostră a aspirațiilor românilor de peste Nistru de a fi partea a spațiului românesc: „Şi aşa, fraţilor, din cuvintele ce le-am auzit aici, văd că v-aţi hotărât cu toţii să vă luaţi ce vi se cuvine, drepturile şi autonomia. Dar eu acum vă întreb pe domniile voastre, fraţilor, fraţii mei şi neamurile mele, că noi suntem moldoveni dintr-un sânge, cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii? De ce suntem rupţi din coasta Moldovei şi trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca şoarecii în gura motanului? Frații noștri! Nu ne lăsați, nu ne lepădați şi nu ne uitaţi! Şi dacă ne veţi uita, noi malul Nistrului îl vom săpa şi vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!”.

În contextul dezbaterilor, cinci dintre participanții la Congres semnează o chemare către „frații moldoveni” pentru a se întâlni la Tiraspol pe data de 17 decembrie 1917. Chemarea cerea ca din fiecare sat moldovenesc de peste Nistru să vină la Tiraspol câte doi reprezentanți la „Întâiul Congres al Moldovenilor”. Prin această declarație se prefigurau și problemele care urmau a fi discutate: „școala, bibliotecile și rugăciunea în sfânta biserică să fie în limba norodului moldovenesc”; „judecătorii să fie curat moldoveni, iar judecata să fie înțeleaptă pentru moldovanul nostru”; „doctorii trebuie să fie cu știrea limbii moldovenești”, etc.

Blocul Moldovenesc, luând cunoștință cu această declarație venită din partea Comitetului de Organizare (alcătuit din militarii Ștefan Bulat, T. Jalbă, etc), a decis trimiterea unei delegații la acest Congres, care să transmită moldovenilor de peste Nistru urările și ajutorul Republicii Democrate Moldovenești. Din delegație făceau parte Pan Halippa, G. Mare, N. Gafencu și A. Crihan, la care s-a alăturat Onisifor Ghibu, redactorul ziarului „Ardealul”. Ajunsă la Tiraspol delegația a constatat că două zile înainte a fost convocat Congresul Învățătorilor, la care s-a decis ca naționalitățile din Ucraina să-și formeze școlile pe „temeiuri naționale”. S-a constata existența a circa 80 învățători moldoveni peste Nistru, din rândurile cărora se constituie o comisie școlară moldovenească, ce urma să organizeze la 28 decembrie un congres al învățătorilor de peste Nistru cu scopul naționalizării „cât mai grabnică a școlilor cu populație moldovenească din județul Tiraspol”.

Adunarea convocată la 17 decembrie la Tiraspol cuprindea delegații din satele moldovenești de peste Nistru și din Basarabia, la care s-au adăugat mulți români din Bucovina, Ardeal și din Vechiul Regat (în total vreo 60 de persoane). Ședința a fost deschisă de Ștefan Bulat, președintele Adunării, care anunța că înaintea acestei consfătuiri au fost organizate ședințe ale soldaților și țăranilor moldoveni de peste Nistru la 19 noiembrie, apoi la 21 noiembrie la Grigoriopol, la care au participat circa 40 de persoane. Comitetul alcătuit în rezultatul acestor adunări a stabilit un program al „Congresului” care prevedea câteva puncte de acțiune, printre care chestiunile despre școală, biserică, judecăți, spitale, pământ și politică. În luarea sa de cuvânt Pan Halippa nu doar accentua unitatea moldovenilor din Basarabia și de peste Nistru, dar și accentua rolul „de avangardă, de înaintași ai neamului moldovenesc” a acestora din urmă. „Dumneavoastră aveți să întăriți aceste pământuri pentru ca neamul nostru să poată merge înainte spre altele”, consemna vice-președintele Sfatului Țării, continuând prin a afirma că „noi suntem stăpâni pe acest pământ de peste patru sute de ani”.

După Pan Halippa a vorbit Onisfor Ghibu, care a accentuat unitatea tuturor românilor, indiferent de locurile de unde vin, iar deputatul Sfatului Țării Gheorghe Mare a înmânat președintelui Adunării un drapel tricolor, cu exclamația că „din ridicarea acestui steag astăzi se bucură nu numai moldovenii, dar și frații noștri ardeleni, bucovineni și români”.

Deciziile luate în cadrul acestei Adunări sunt de-a dreptul impresionante, doar că timpurile și împrejurările Primului Război Mondial, apoi efectele revoluției ruse și a războiului civil n-au permis punerea lor în practică. Prima ședință decidea în privința învățământului ca acesta să fie gratuit de la șase ani; în toate școlile urma să se treacă la grafia latină; limba de predare în școlile începătoare urma să fie limba moldovenească; pentru pregătirea profesorilor urma să fie organizate cursuri de pregătire; cereau Sfatului Țării deschiderea cât mai rapidă a unei Universități Moldovenești pentru ca tinerii moldoveni de pe malul stâng al Nistrului să poată învăța; să se înființeze pentru moldoveni școli tehnice și de meserii, precum și școli de vierit și agricultură; în fiecare sat să se înființeze câte o bibliotecă, câte un cor național și bisericesc; să se trimită la țară conferențiari care să citească lecții pentru popor.

În ședința a doua s-a discutat chestiunea bisericească, care stabilea ca în satele moldovenești slujba să se facă în limba moldovenească; în seminarul duhovnicesc ucenicii să fie învățați în limba moldovenească; să fie desemnat un arhiereu moldovean. În problema justiției s-au luat următoarele decizii: în toate localitățile unde există populație moldovenească, judecățile să se facă în limba poporului; toate legile care se vor adopta în Ucraina să fie traduse și în limba moldovenească. În domeniul medicinii s-a hotărât ca în ținuturile moldovenești doctorii să fie moldoveni, pentru ca bolnavii „să se poată înțelege cu ei”; în spitalele moldovenești mai mari să fie „așezați felceri moldoveni”; să fie înființat un azil pentru invalizi și unul pentru orfani.

În problema agrară s-a decis că „tot pământul se va lua de la proprietari și de la țărani, și se va împărți frățește între cei care-l muncesc”. În chestiunea militară se aproba ca moldovenii „să nu mai fie duși la oaste afara din ținutul lor; ei să alcătuiască aici polcuri moldovenești conduse de ofițeri moldoveni”. Împuternicitul Comisarului de Război Ucrainean prezent la Congres a dat asigurări că această dorință va fi îndeplinită. Ștefan Bulat anunța că după înțelegerea cu Comandantul Garnizoanei din Tiraspol, în regimentul care urma să se înființeze, urmau să fie create două batalioane moldovenești.

La Adunare a fost ridicată și cea mai importantă problemă, a viitorului moldovenilor de peste Nistru - rămânerea în componența Ucrainei sau unirea cu Basarabia. Soluționarea acestei probleme a fost amânată pentru o nouă consfătuire care ar fi convocat la o Adunare Națională toți împuterniciții satelor moldovenești din gubernia Hersonului şi a Podoliei.

Chestiunea a mai revenit în discuție și după intrarea trupelor române în Basarabia, la începutul anului 1918, fiind planificat chiar și un Congres în privința luării aceste decizii. Dar retragerea forțelor aliate din Odessa, odată cu revenirea bolșevicilor și stabilirea „cordonului sanitar” anti-bolșevic pe Nistru a lăsat moldovenii în teritoriile sovietice. Anume această masă românească va fi instrumentalizată la scurt timp de bolșevici împotriva României și Europei, prin crearea la 12 octombrie 1924 a RASS Moldovenească.