Pe măsura decăderii influenței otomane la sfârșitul secolului XVIII-începutul secolului XIX, Țările Române se plasează în epicentrul Problemei Orientale, prin pretențiile puterilor regionale (Austria și Rusia) de a-și impune dominația asupra lor. În urma războiului ruso-turc din 1768-1774, în cursul căruia Imperiul Rus a ocupat şi Țările Române, Imperiul Habsburgic, prin presiuni asupra turcilor şi ca preț al intervenției sale diplomatice, a obținut de la Poartă anexarea părţii de nord a Moldovei, denumită Bucovina (Țara Fagilor).

La rândul său, Rusia Țaristă, după un lung şi sângeros război cu Imperiul otoman (1787-1791), care s-a desfășurat iarăși în mare parte pe teritoriul Moldovei şi al Ţării Românești, impunea prin pacea de la Iași (1792) recunoașterea noilor cuceririle teritoriale – a pământurilor dintre Bugul de Sud şi Nistru, situate mai jos de Podolia poloneză, care alcătuiau „Olatul Oceacovului”. Prin urmare, Rusia obţinea țărmul nordic al Marii Negre, inclusiv Crimeea (încorporată încă la 1783). Partea din stânga Nistrului situată la nord de râul Iagorlâc va fi ocupată de Rusia în 1793, ca rezultat a celei de-a doua împărțiri a Poloniei, și va fi reorganizată în anul 1795 în gubernia Kameneț - Podolsk (Podolia).

Îndată după încheierea păcii de la Iaşi, conform ucazului Ecaterinei II, de la 26 ianuarie 1792, „teritoriile de curând cucerite de la turci, situate între râurile Bug şi Nistru” au fost incluse în componenţa guberniei Ekaterinoslav. Pe parcursul anilor următori au mai avut loc numeroase reorganizări teritorial-administrative. Inițial, în 1795, va fi creată gubernia Voznesensk, iar după doi ani, în 1797, gubernia este reorganizată și creată o nouă gubernie numită „Novorossia”. În 1802 gubernia Novorossia se diviza în trei noi gubernii: Nikolaev, Ekaterinoslav şi Taurida (Tavria).

Politicile de colonizare. Pentru consolidarea statalității ruse în regiunile de la Nistru și exploatarea economică a teritoriului, dar și pentru proiecția ulteioară a intereselor de mare putere, autoritățile țariste au promovat o intensă politică de colonizarea a Novorossiei, mai ales a regiunii dintre Bug și Nistru. Către sfârşitul sec. XVIII şi pe parcursul sec. XIX, popularea spontană a acestui ţinut a fost înlocuită printr-o politică de colonizare intensivă (mai ales cu populaţia din stânga Niprului), promovată consecvent de guvernul ţarist.

Rezultatele nu s-au lăsat mult aşteptate, căci doar în olatul Oceakovului în perioada anilor 1792-1795 numărul ţăranilor dependenţi, mai ales a celor ucraineni, a crescut de la 2 906 până la 10 037 oameni (cu 345,4%).

În general, regiunea Oceakovului serveşte drept exemplu elocvent al acestui proces intensiv de colonizare ucraineană a „oblastei” noi formate, deoarece, dacă până la 1792 raportul dintre moldoveni şi ucraineni era aproximativ egal (50,92% de ucraineni şi 49,08% de moldoveni), apoi doar peste un singur an – la 1793, din cauza acestei colonizări răsăritene, ponderea moldovenilor a scăzut până la 47,95%, iar către 1795 – până la 41,57%, atingând la 1799 cota de doar 39,12%, această tendinţă de diminuare păstrându-se şi în continuare.

Printr-un șir de edicte emise în această perioadă (1793, 1812, 1824, 1843) a fost instituit un sistem stimulativ de strămutare a țăranilor de stat, cărora li se ofereau diferite înlesniri. Moșierii, funcționarii, ofițerii ruși și moldoveni, cărora li s-a oferit pentru servicii imperiale mai multe proprietăți în regiune, vor aduce mii de locuitori odată cu strămutarea lor aici. Spre exemplu, numai în perioada 1836-1857 în județul Tiraspol au fost strămutate peste 19 mii de persoane din diferite gubernii ale Imperiului Rus, în majoritate ucraineni.

Românii și noua organizare politică. Românii de la est de Nistru (denumiți moldoveni), au ocupat în perioada de după 1791 mai multe regiuni ale Imperiului Rus, în special guvernămintele Podoliei, Ekaternoslavului și Crimeii. Regiunile în care se așezaseră în mare număr formau un fel de triunghi a cărui bază o forma râul Nistru, mărginit la nord de Moghilev (Movilău) și la sud de Ovidiopol. Vârful acestui triunghi mergea până dincolo de Bug, până la Nipru, pe măsura descreșterii densității populației transnistrene românești.

Arealul de răspândire a românilor de peste Nistru poate fi împărțit în două regiuni: prima dintre Nistru și Bug, cu extremitățile Movilău și Ovidiopol; a doua între Bug și Nistru, grupând grosul populației românești în jurul fostei localități Socola, fondată de români în sec. XVI, devenită ulterior Voznesensk. Un alt grup de localități românești se găsea în jurul orașului Elisavetgrad (ulterior Kirovograd), creat de împărăteasa Elisaveta cu ajutorul românilor transnistreni. Anume în legătură cu această din urmă regiune apare și prima statistică a românilor de peste Nistru (trecuți la națiunea volohă - voloșcinatii), care la 1773 numărau 2 471 persoane.

Putem constata că sporirea naturală a populaţiei şi conservarea tradiţiilor populare pe parcursul următoarelor secole nu mai putea concura cu politica de colonizare intensă, promovată de autorităţile ţariste în aceste ţinuturi, şi de aceea ponderea procentuală a elementului românesc din spaţiul Bugo-Nistrean la sfârşitul sec. XVIII – începutul sec. XX scade simțitor. Însă numărul absolut al moldovenilor, chiar conform datelor statistice ruse, era în continuă creştere (cifrele statisticii ruse conform Reviziilor (recensămintelor) din anii 1763, 1782, 1795 estimau populaţia română din Novorossia respectiv la – 106.200, 154.700, 189.800 de oameni).

Clauzele tratatului de pace de la Iași prevedeau dreptul locuitorilor Principatului Moldova de a se strămuta pe parcursul a 14 luni în Rusia, autoritățile țariste desfășurând o vastă activitate de recrutare a moldovenilor pentru a-i strămuta în stânga Nistrului. Prin urmare, mai mulţi boieri moldoveni, printre care Ion și Nicolae Cantacuzino,T. Roseti, Ilie Catargi, Scarlat Sturdza, Matei Cantacuzino, Deleanu Cantacuzino, Emanuil Balș și alții au primit circa 138 000 ha în spațiul bugo-nistrean. După unele date, în anii 1792-1793 din Moldova în Rusia s-au strămutat 48 de boieri, care au adus cu ei circa 1 000 români. După alte date, cei 3 969 de români care au plecat după pacea de la Iași în regiunea transnistrean au fondat 20 sate, politica de ademenire a populaţiei Principatelor în pământurile bugo-nistrene şi Crimeea fiind promovată de către diplomaţia rusă şi la începutul sec. XIX.

Statistica oficială rusă din 1834 este mai amplă și arată numărul total al românilor transnistreni: în gubernia Herson – 75 mii; în gubernia Ekaterinoslav – 9 858; în gubernia Podolia 7 429. În total 92 287.

Realitatea demografică de care s-a lovit în aceasta zonă administraţia rusă a generat chiar în cercurile guvernamentale țariste ideea de a crea acolo un „principat” sub numele de „Moldova-Nouă”. Se vorbea şi despre aşezarea fostului principe al Moldovei – Alexandru Mavrocordat – în scaunul noului principat.

Recensământul imperial din 1897 arată că la sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX în gubernia Herson erau 164 267 moldoveni; în gubernia Ecaterinoslav – 8 453; în gubernia Taurida (Crimeea) – 2 895; gubernia Podolia – 26 764. În total în regiunea din stânga Nistrului locuiau 202 369 români.

Modul de viață și tradițiile. Istoricul și demograful rus V. Kabuzan constata că în noile teritorii achiziționate după 1792, sporul natural al moldovenilor nu era inferior rușilor sau ucrainenilor, dar scăderea numărului acestora, care de altfel nu și-au uitat limba, s-a datorat intenselor politici de colonizare care au avantajat elementul slav. Mai mult decât atât, în zona adiacentă Nistrului se atestă discrepanțe importante la nivelul raportului dintre urban și rural, fiind remarcată implicarea scăzută a moldovenilor în procesul de urbanizare. Spre exemplu, în localitățile Tiraspol, Dubăsari și Grigoriopol erau înregistrați doar 9 % din numărul moldovenilor ce locuiau în regiune. Este adevărat că nicio etnie conlocuitoare nu alcătuia majoritatea în mediul urban, acesta fiind alcătuit din evrei (28 %), armeni (26 %), ucraineni (24 %), moldoveni (15 %) și ruși (6 %). Pe de altă parte, în mediul rural constatăm o dominație categorică a moldovenilor (63, 6 %), urmați de ucraineni (16 %), germani (14 %), ruși (3 %) și bulgari (3 %).

În a doua jumătate a sec. XIX, ca rezultat al procesului de migrare și colonizare, a celui de asimilare și a diversității ritmurilor de creștere a etniilor conlocuitoare, structura etnică a populației din regiunea transnistreană s-a modificat, fiind atestată reducerea constantă și consistentă a ponderii populației românești.

Cu toate acestea, prezența numeroasă a românilor în regiuni întinse din stânga Nistrului, care în pofida distanțelor, a izolării îndelungate de marea poporului român, a proceselor intense de asimilare, și-au păstrat atașamentul față de identitatea etnică și culturală românească, a început să devină domeniu de interes istoric pentru cercetătorii ruși și cei români. Nicolai Ignatiev constata că populația moldovenească din Novorossia nu s-a asimilat cu poporul rusesc: „Părăsind puritatea limbii, în contact cu rușii, totuși moldovenii sunt departe de a se fi asimilat cu ei, prin moravurile, obiceiurile și chiar portul lor”.

Folcloristul român Theodor T. Burada, care a călătorit în repetate rânduri în aceste regiuni la cumpăna secolelor XIX-XX, constata în primul rând vechimea acestor români: „Convorbind cu mai mulți bătrâni despre vechimea acestor sate, mi-au spus că ei nu știu de când s-ar fi aflând prin aceste locuri, dar că ei au apucat povestindu-se că din neam în neam au fost locuite totdeauna de moldoveni”.

Aceleași mărturii privind caracterul organic al românismului de pe ambele maluri ale Nistrului sunt relatate de sociologii Dumitru Drăghicescu și Gheorghe Murgoci, care ne arată: „Aceleași obiceiuri cu ocazia nașterii, a înmormântării, a căsătoriei, aceleași tradiții de Crăciun și Anul Nou, ca și în toate celelalte circumstanțe solemne ale vieții. Aceleași credințe superstițioase, aceleași povești cu dragoni zburători, aceiași Feți-Frumoși cu bucle aurii, aceleași cântece populare și doine, aceleași dansuri (hora, brâul, etc.). Ei au păstrat până și sistemul de măsuri și greutăți ale căror denumiri corespund celor folosite în România: oca, dimirlie, baniță, mierlie”.

Din punct de vedere social, organizarea administrativă a românilor transnistreni era bazată pe un puternic simțământ de comunitate și tradiții. Legile erau cutume, moștenite și perpetuate potrivit cu evoluția socială a mediului. Caracteristica gospodăriei administrative în mediul rural al acestor români era conservatismul obiceiului național al pământului. Băștinașii unei comune formau o unitate administrativă, numită obște țărănească. În această obște părăsirea satului și primirea străinilor se făceau cu mari greutăți, ceea ce explică conservarea graiului și puritatea satelor românești transnistrene. Treburile obștii erau conduse de Adunarea Obștească, care se compunea din țăranii cei mai aleși și care aveau dreptul de vot. Aceștia au trăit continuu o viață comună cu românii de dincoace de Nistru, iar dovezile istorice, alături de cele lingvistice și toponimice, nu lasă nicio îndoială că slavii, mai ales ucrainenii, au venit aici mai tardiv în contact cu românii.

Chiar dacă prin anexarea Basarabiei, Imperiul Rus făcut ca Nistrul să nu mai fie un râu de hotar pentru români, tocmai prin dispariția graniței de la Nistru după 1812 s-a permis românilor transnistreni să intre în relații mai apropiate cu românii din Basarabia, alături de care au împărtășit experiențele comune ale secolului de dominație țaristă. Tocmai acest fapt explică comuniunea de acțiuni ale românilor din Basarabia și Transnistria în tumultul anilor 1917-1918, când Primul Război Mondial și Revoluția rusă au condus la destrămarea Imperiului Rus și la tendințele de emancipare a românilor din Basarabia.

Atestați istoric din cele mai vechi timpuri în teritoriile de peste Nistru, cu mult înaintea unor popoare care au stăpânit sau stăpânesc actualmente regiunea, românii au devenit o prezență numeroasă în Transnistria în rezultatul mai multor procese: a. diversele etape de strămutare și migrațiune din spațiul românesc; b. donațiile și extensiunile domnești peste Nistru; c. implicări în diferite bătălii și operațiuni militare; d. exercitarea administrației asupra Ucrainei în perioada lui Duca Vodă; e. contribuției la activitatea culturală și religioasă din regiune.

Potrivit lui Ion Nistor, prezența elementului românesc dincolo de Nistru, în epocile medievală și modernă, se datorează unui „descălecat al cetelor de emigranți români de dincoace de Nistru, care mânați de diferite nevoi, își căutau o patrie nouă în meleagurile podolice și în stepele Oceacovului”. Anume pe calea unei colonizări latente, malul stâng al Nistrului și al afluenților săi, s-a populat de-a lungul timpului cu așezări moldovenești „după chipul și asemănarea așezărilor de acasă din vechea Moldovă”.

Migrații și colonizări

Această prezență românească peste Nistru a permis Țării Moldovei să pretindă o anumită influență asupra regiunii în rivalitate cu lituanieinii și polonezii încă de la sfârșitul sec. XIV - începutul sec. XV, iar ulterior și în disputele cu tătarii și chiar turcii. Evoluția toponimiei localităților din stânga Nistrului, unde regăsim denumirile Delacău, Carasu, Sucleia, Tașlâc, constituie o mărturie certă, că localitățile românești au continuat să existe și pe timpul dominației turanice, menținând o linie de continuitate cu restul spațiului românesc.

Alături de moldoveni, un număr important de ardeleni au colonizat regiunile de peste Nistru, majoritatea oieri de prin regiunea Sibiului (mărgineni) sau Săcele Brașovului (mocani), atrași de nesfârșitul stepelor pontice dintre Nistru și Nipru. Ca mărturie a acestei migrații s-au păstrat mai multe denumiri de sate românești: Stâna, Brașoveanca, Ciobănea, Târla, Săliștia, Odaia, Nădlac, Tălmaciu (ultimele patru localități de peste Bug).

Nicolae Iorga numește acest fenomen de strămutare „un lung proces secular”, prin care s-a creat viața românească de peste Nistru, care a făcut ca în secolul XV Nistru să fie „nu doar un hotar moldovenesc, ci un râu românesc”.

Migrația românilor peste Nistru a fost un proces istoric continuu. La sfârșitul secolului XVI unele surse istorice atestă la cursul de mijloc al râului Nipru apariția unui grup de țărani din Dobrogea, care au refuzat să plătească domnitorului Țării Moldovei impozite pentru aratul pământului și pășunat. Mai mulți moldoveni și dobrogeni (denumiți ciutaci) s-au mutat în stânga Nistrului ca rezultat al fiscalității excesive din perioada domniei lui Iancu Sasu (1579-1582).

Colonizările românești în regiune au continuat mai ales în perioada lui Duca-Vodă, care pentru o scurtă perioadă a exercitat domnie asupra Ucrainei, aspect asupra căruia vom reveni mai târziu. Printre colonizările care au sporit expansiunea transnistreană a fost colonizarea lui Dimitrie Cantemir, împreună cu refugiați români, după înfrângerea de la Stănilești. Această colonizare s-a făcut în regiunea Harkovului și Iziumului, în apropierea satelor autohtone românești.

După 1774 teritoriul dintre Bug și Nipru va fi anexat de Imperiul Rus, care l-a consolidat ca o zonă de apărare împotriva tătarilor, turcilor și cazacilor. Românii din regiune au jucat un rol important în construcția întăriturilor și cetăților, dar aceștia, de asemenea, au făcut parte din armata rusă. Această armată a fost întărită prin recrutări de români din toate provinciile românești și se colonizează pe malul drept al Niprului, în districtele Olviopol și Novomirgorod. Românii au participat la construcția cetății Elisaveta (Elisavetgrad, ulterior Kirovograd) și au format palanca (unitate militară) Gardului de la Bug.

În anii 1750-1760 maiorul român Lupu se distinge prin extinse colonizări, făcute cu români din Moldova și Muntenia, așezați în jurul orașelor Krikov, Țîbulev, Krîlev, Beciul (actualmente Alexandrovka). Un al grup numeros de români s-au așezat în jurul orașului Ekaterinoslav (Dnepropetrovsk, actualmente Dnepr) și Nikolaev.

Ponderea şi rolul populației din Principatele Moldovei şi Ţării Românești în popularea şi valorificarea acestor pământuri transnistrene pe parcursul secolelor Evului Mediu a fost permanent considerabilă, moldovenii deținând în secolul XVIII primul loc dintre toți cei care au continuat să vină din partea Nistrului în cadrul procesului așa-numitei colonizări populare, spontane (alcătuind, de exemplu, la 1754 – 3 840 de persoane sau 78,05% din numărul coloniștilor militari, care au venit din sud-estul Europei în aşa-zisa Serbie Nouă – partea de nord a viitoarei gubernii Herson).

Extensiuni domnești peste Nistru

În Țara Moldovei exista de la începuturi o practică extinsă ca o serie de dregători și boieri de la curte, precum și țăranii remarcați în lupte, să primească pământuri în stânga Nistrului. Alexandru cel Bun s-a bazat pe alianța cu Polonia pentru a-și susține pretențiile asupra acestei regiuni contra lituanienilor, lucru pe care ulterior l-a făcut și Ștefan cel Mare. Domnitorul moldovean Ieremia Movilă (1595-1600/1600-1606), a avut proprietăți extinse pe malul stâng al Nistrului, unde la 1595 a fondat localitatea Mohilău (Moghilev-Podolsk actualmente), donată fiicei sale, căsătorită cu un descendent al familiei Potocki din nobilimea Poloniei. În a doua jumătate a sec. XVII, Mohilău a devenit unul din cele mai mari orașe ale Podoliei.

Influența românilor peste Nistru sporește în perioada de domnie a lui Vasile Lupu (1634-1653), care prin căsătoria fiicei sale Ruxanda cu Timuș, fiul hatmanului ucrainean Bogdan Hmelnițki, obține unele localități din stânga Nistrului, cu centrul la Rașcov, pe care le-a deținut timp de mai multe decenii, loc din care a făcut, potrivit lui Nicolae Iorga, „un centru de adevărată civilizație”.

Atestări românești politice, militare și culturale

Soarta românilor din stânga Nistrului a fost marcată de rivalitățile regionale intense, dintre Țara Moldovei, Lituania, Polonia, Hanatul Crimeii și Imperiul Otoman, iar ulterior Imperiul Rus, care în diferite perioade și pentru diferită durată de timp au exercitat asupra regiunii dominație. Românii vor juca un rol important în desfășurarea evenimentelor de peste Nistru, având o contribuție importantă la influențarea proceselor politice, militare, sociale și educaționale din acest spațiu. Aceștia au avut contribuție la organizarea căzăcimii ucrainene, organizată în Polonia de Ostafie Dașcovici pentru a opri năvălirea tătarilor. În 1570 apare ca hatman (comandant militar) al cazacilor Ioan (Nicoară) Potcoavă, care avea în subordonare un contingent covârșitor românesc.

Către această perioadă, datorită colonizărilor permanente, românii de peste Nistru erau atât de numeroși și de bine organizați, încât sunt atestați documentar în mai multe cronici ca părtași activi la diversele rivalități dintre puterile din regiune. Cea mai remarcabilă evidență a acestei implicări sunt cohortele așa-numiților „Daci Transnistreni”. Printre polcovnicii armatei lui Bogdan Hmelnițki figurau mai multe nume românești, printre care Toader Lobodă, polcovnic de Pereiaslav, Marin Pușcaru, polcovnic de Poltava, Burlă, polcovnic de Gdansk, Pavel Apostol, polcovnic de Mirgorod și Dumitrașcu Raice, care a colonizat pe teritoriul căzăcesc 500 de familii românești.

Unii dintre acești comandanți militari erau deopotrivă guvernatori civili și oameni politici. Potrivit mărturiilor documentare, la semnarea tratatului de la Pereiaslav dintre Ucraina lui Bogdan Hmelnițki și Rusia lui Alexei Mihailovici în anul 1654, au luat parte la tratative românii Pavel Apostol și Dumitrașcu Raice.

Cea mai spectaculoasă prezență românească este atestată în timpul campaniei din Rusia a regelui suedez Carol XII (1709), care, datorită alianței cu Ivan Mazepa, a beneficiat de susținerea moldovenilor transnistreni din zona Oceacovului contra armatei țarului Petru I. O personalitate românească de prim-rang al vremii a fost Dănilă Apostol, fiul polcovnicului Pavel Apostol, care la 1 octombrie 1727, la marea întrunire a cazacilor este ales hatman al Ucrainei. Apostol Dănilă a păstrat puternice relații familiale în Țara Moldovei, inclusiv la nivelul casei domnești, era bine cunoscut cu Ivan Mazepa, dar avea relații extinse și în Rusia, unde în 1728 a participat la încoronarea țarului Petru II, apoi la funeraliile sale în 1730.

Deosebit de importantă este activitatea religioasă, culturală și educațională a lui Petru Movilă, arhiepiscop și din 1633 mitropolit al Kievului, al Galiției și al întregii Rusii. Printre numeroasele sale realizări ca arhiereu se numără transformarea colegiului pe care îl înființase la Kiev în Academie, considerată cea mai veche instituție de învățământ superior la slavii ortodocși. P. Movilă a înființat tipografii la Kiev şi Lvov pentru a revigora cultura ortodoxă, se cunosc circa 50 de publicații, scoase de sub tipar cu îngrijirea directă a mitropolitului Petru Movilă, unele fiind lucrate de el însuși, altele de către ucenicii săi, dar toate purtând în prefață cuvântul său de binecuvântare.

Duca-Vodă – domn al Moldovei și Ucrainei (1681-1683)

Această perioadă scurtă de control al domnitorului Țării Moldovei asupra regiunii transnistrene, vine să înlăture încrederea puternic înrădăcinată în mentalul colectiv român, că acest spațiu al românității n-a făcut parte niciodată dintr-o formă de conducere sau statalitate românească, iar pe de alta să confirme linia de continuitate a intereselor pe care domnitorii Țării Moldovei le aveau asupra regiunii, pe care invariabil au privit-o dacă nu ca o parte integrantă a statului moldovenesc, atunci ca o zonă firească a prezenței românești.

Tradiție și continuitate românească după Nistru

Printre cele mai importante argumente ale legăturii organice dintre românii transnistreni și restul românilor sunt modul lor de viață și caracterul fluid al trecerii peste Nistru, care a fost o constantă pe parcursul istoriei. În primul rând, românii transnistreni au fost o perioadă îndelungată parte a regatului Poloniei, care întotdeauna a respectat dreptul românesc ca mod de administrare a comunităților din regiune. După unirea cu Rusia la 1654, românii pe baze de tratate, la care au participat în mod direct Pavel Apostol și Dumitrașcu Raice, au păstrat drepturile moștenite de la polonezi. Prin urmare, românii transnistreni au trăit de secole după obiceiurile lor tradiționale, pe care le-au transmis mai târziu coloniștilor. Mai mult decât atât, chiar dacă erau așezate după sistemul căzăcesc, comunitățile și-au păstrat specificul românesc, dreptul românesc căpătând o valoare și mai mare în timpul domniei lui Duca-Vodă.

În al doilea rând, comunitățile românești din stânga Nistrului erau legate direct de Țara Moldovei prin activitățile economice și sociale. Ocupațiile tradiționale erau agricultura, păstoritul și meșteșugăritul. Adeseori hotarele satelor din dreapta Nistrului treceau în stânga Nistrului, iar pășunile celor două maluri ale Nistrului erau folosite reciproc de românii din stânga și din dreapta fluviului. Același lucru era și cu pescăritul. Modelul caselor, construite din bârne și nuiele unse cu lut, era la fel ca și în alte părți din spațiul românesc. La piețele din Căușeni și Tighina se cumpărau și transportau peste Nistru mărfuri aduse din Iași, București, Rusciuc, Adrianopol, etc., care ulterior erau realizate la Dubăsari, Oceacov și alte localități de pe malul stâng al Nistrului.