Revoluția rusă și mișcarea de renaștere națională din 1917, care a trezit vulcanul trăirilor panromânești, ținute în frâu timp de un secol de autoritățile țariste, a avut impact nu doar asupra moldovenilor din Basarabia, ci și asupra celor de peste Nistru. Românii din stânga Nistrului se organizează pe mai multe planuri, în mai multe grupări, urmărind diverse scopuri politice și militare. Pe de o parte, fruntașii românilor transnistreni se organizează alături de românii ardeleni aflați la Kiev dintre foștii prizonieri din Rusia, alături de alți români din Regatul României, intelectuali, soldați basarabeni din armata rusă, studenți români, preoți, etc. Ca rezultat al preocupărilor realizate de societatea românească „Deșteptarea” se recunoaște minorității române din Ucraina dreptul de a fi reprezentată în Rada Centrală de 8 deputați. Conform legislației, acest drept se acorda în urma unui sufragiu făcut în sânul minorității, în urmă căruia cel puțin o sută de mii de persoane declarate de o anumită etnie să declare în scris acest lucru şi să declare că vor drepturi naționale politice şi culturale, iar minoritățile mai mari puteau avea și un reprezentant în guvern. Strângerea de semnături a început printre românii transnistreni de pe teritoriul ucrainean, iar în acest timp au activat în Rada de la Kiev doi reprezentanți români, Ion Precul, preşedintele societăţii „Deşteptarea” şi I. Dumitrașcu.

De la tribuna Radei Centrale, la 9 ianuarie 1918, Ion Precul cere „drepturi pentru cei 800 000 de români ce viețuiesc la stânga Nistrului”, iar Dumitrașcu protestează la 20 aprilie 1918 contra pretențiilor teritoriale ale Ucrainei asupra Basarabiei.

Soarta românilor transnistreni a fost de la începuturi în atenția liderilor basarabeni, care în în punctul 10 al programului Partidului Național Moldovenesc, au cerut explicit: „Moldovenilor de dincolo de Nistru să li se chezășuiască aceleași drepturi pe tărâm cultural, bisericesc, politic şi economic, pe care le vor avea în Basarabia locuitorii de alt neam”. Congresul Militarilor Moldoveni de la Chișinău reconfirma prin deciziile sale faptul că „Moldovenii de peste Nistru vor primi 10 locuri în Sfatul Țării” și cerea „recunoașterea drepturilor moldovenilor în Imperiul Rus așa cum se recunosc drepturile minorităților în Basarabia”. Primii deputați în Sfatul Țării din rândul moldovenilor din Transnistria vor fi Ștefan Bulat, Toma Jalbă și Lev Mojeicu, restul urmând să fie aleși ulterior de Adunarea Națională a Moldovenilor.

Cu adevărat memorabilă a fost cuvântarea lui Toma Jalbă la acest Congres, care rămâne o mostră a aspirațiilor românilor de peste Nistru de a fi partea a spațiului românesc: „Şi aşa, fraţilor, din cuvintele ce le-am auzit aici, văd că v-aţi hotărât cu toţii să vă luaţi ce vi se cuvine, drepturile şi autonomia. Dar eu acum vă întreb pe domniile voastre, fraţilor, fraţii mei şi neamurile mele, că noi suntem moldoveni dintr-un sânge, cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii? De ce suntem rupţi din coasta Moldovei şi trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca şoarecii în gura motanului? Frații noștri! Nu ne lăsați, nu ne lepădați şi nu ne uitaţi! Şi dacă ne veţi uita, noi malul Nistrului îl vom săpa şi vom îndrepta apa pe dincolo de pământul nostru!”.

În contextul dezbaterilor, cinci dintre participanții la Congres semnează o chemare către „frații moldoveni” pentru a se întâlni la Tiraspol pe data de 17 decembrie 1917. Chemarea cerea ca din fiecare sat moldovenesc de peste Nistru să vină la Tiraspol câte doi reprezentanți la „Întâiul Congres al Moldovenilor”. Prin această declarație se prefigurau și problemele care urmau a fi discutate: „școala, bibliotecile și rugăciunea în sfânta biserică să fie în limba norodului moldovenesc”; „judecătorii să fie curat moldoveni, iar judecata să fie înțeleaptă pentru moldovanul nostru”; „doctorii trebuie să fie cu știrea limbii moldovenești”, etc.

Blocul Moldovenesc, luând cunoștință cu această declarație venită din partea Comitetului de Organizare (alcătuit din militarii Ștefan Bulat, T. Jalbă, etc), a decis trimiterea unei delegații la acest Congres, care să transmită moldovenilor de peste Nistru urările și ajutorul Republicii Democrate Moldovenești. Din delegație făceau parte Pan Halippa, G. Mare, N. Gafencu și A. Crihan, la care s-a alăturat Onisifor Ghibu, redactorul ziarului „Ardealul”. Ajunsă la Tiraspol delegația a constatat că două zile înainte a fost convocat Congresul Învățătorilor, la care s-a decis ca naționalitățile din Ucraina să-și formeze școlile pe „temeiuri naționale”. S-a constata existența a circa 80 învățători moldoveni peste Nistru, din rândurile cărora se constituie o comisie școlară moldovenească, ce urma să organizeze la 28 decembrie un congres al învățătorilor de peste Nistru cu scopul naționalizării „cât mai grabnică a școlilor cu populație moldovenească din județul Tiraspol”.

Adunarea convocată la 17 decembrie la Tiraspol cuprindea delegații din satele moldovenești de peste Nistru și din Basarabia, la care s-au adăugat mulți români din Bucovina, Ardeal și din Vechiul Regat (în total vreo 60 de persoane). Ședința a fost deschisă de Ștefan Bulat, președintele Adunării, care anunța că înaintea acestei consfătuiri au fost organizate ședințe ale soldaților și țăranilor moldoveni de peste Nistru la 19 noiembrie, apoi la 21 noiembrie la Grigoriopol, la care au participat circa 40 de persoane. Comitetul alcătuit în rezultatul acestor adunări a stabilit un program al „Congresului” care prevedea câteva puncte de acțiune, printre care chestiunile despre școală, biserică, judecăți, spitale, pământ și politică. În luarea sa de cuvânt Pan Halippa nu doar accentua unitatea moldovenilor din Basarabia și de peste Nistru, dar și accentua rolul „de avangardă, de înaintași ai neamului moldovenesc” a acestora din urmă. „Dumneavoastră aveți să întăriți aceste pământuri pentru ca neamul nostru să poată merge înainte spre altele”, consemna vice-președintele Sfatului Țării, continuând prin a afirma că „noi suntem stăpâni pe acest pământ de peste patru sute de ani”.

După Pan Halippa a vorbit Onisfor Ghibu, care a accentuat unitatea tuturor românilor, indiferent de locurile de unde vin, iar deputatul Sfatului Țării Gheorghe Mare a înmânat președintelui Adunării un drapel tricolor, cu exclamația că „din ridicarea acestui steag astăzi se bucură nu numai moldovenii, dar și frații noștri ardeleni, bucovineni și români”.

Deciziile luate în cadrul acestei Adunări sunt de-a dreptul impresionante, doar că timpurile și împrejurările Primului Război Mondial, apoi efectele revoluției ruse și a războiului civil n-au permis punerea lor în practică. Prima ședință decidea în privința învățământului ca acesta să fie gratuit de la șase ani; în toate școlile urma să se treacă la grafia latină; limba de predare în școlile începătoare urma să fie limba moldovenească; pentru pregătirea profesorilor urma să fie organizate cursuri de pregătire; cereau Sfatului Țării deschiderea cât mai rapidă a unei Universități Moldovenești pentru ca tinerii moldoveni de pe malul stâng al Nistrului să poată învăța; să se înființeze pentru moldoveni școli tehnice și de meserii, precum și școli de vierit și agricultură; în fiecare sat să se înființeze câte o bibliotecă, câte un cor național și bisericesc; să se trimită la țară conferențiari care să citească lecții pentru popor.

În ședința a doua s-a discutat chestiunea bisericească, care stabilea ca în satele moldovenești slujba să se facă în limba moldovenească; în seminarul duhovnicesc ucenicii să fie învățați în limba moldovenească; să fie desemnat un arhiereu moldovean. În problema justiției s-au luat următoarele decizii: în toate localitățile unde există populație moldovenească, judecățile să se facă în limba poporului; toate legile care se vor adopta în Ucraina să fie traduse și în limba moldovenească. În domeniul medicinii s-a hotărât ca în ținuturile moldovenești doctorii să fie moldoveni, pentru ca bolnavii „să se poată înțelege cu ei”; în spitalele moldovenești mai mari să fie „așezați felceri moldoveni”; să fie înființat un azil pentru invalizi și unul pentru orfani.

În problema agrară s-a decis că „tot pământul se va lua de la proprietari și de la țărani, și se va împărți frățește între cei care-l muncesc”. În chestiunea militară se aproba ca moldovenii „să nu mai fie duși la oaste afara din ținutul lor; ei să alcătuiască aici polcuri moldovenești conduse de ofițeri moldoveni”. Împuternicitul Comisarului de Război Ucrainean prezent la Congres a dat asigurări că această dorință va fi îndeplinită. Ștefan Bulat anunța că după înțelegerea cu Comandantul Garnizoanei din Tiraspol, în regimentul care urma să se înființeze, urmau să fie create două batalioane moldovenești.

La Adunare a fost ridicată și cea mai importantă problemă, a viitorului moldovenilor de peste Nistru - rămânerea în componența Ucrainei sau unirea cu Basarabia. Soluționarea acestei probleme a fost amânată pentru o nouă consfătuire care ar fi convocat la o Adunare Națională toți împuterniciții satelor moldovenești din gubernia Hersonului şi a Podoliei.

Chestiunea a mai revenit în discuție și după intrarea trupelor române în Basarabia, la începutul anului 1918, fiind planificat chiar și un Congres în privința luării aceste decizii. Dar retragerea forțelor aliate din Odessa, odată cu revenirea bolșevicilor și stabilirea „cordonului sanitar” anti-bolșevic pe Nistru a lăsat moldovenii în teritoriile sovietice. Anume această masă românească va fi instrumentalizată la scurt timp de bolșevici împotriva României și Europei, prin crearea la 12 octombrie 1924 a RASS Moldovenească.

Pe măsura decăderii influenței otomane la sfârșitul secolului XVIII-începutul secolului XIX, Țările Române se plasează în epicentrul Problemei Orientale, prin pretențiile puterilor regionale (Austria și Rusia) de a-și impune dominația asupra lor. În urma războiului ruso-turc din 1768-1774, în cursul căruia Imperiul Rus a ocupat şi Țările Române, Imperiul Habsburgic, prin presiuni asupra turcilor şi ca preț al intervenției sale diplomatice, a obținut de la Poartă anexarea părţii de nord a Moldovei, denumită Bucovina (Țara Fagilor).

La rândul său, Rusia Țaristă, după un lung şi sângeros război cu Imperiul otoman (1787-1791), care s-a desfășurat iarăși în mare parte pe teritoriul Moldovei şi al Ţării Românești, impunea prin pacea de la Iași (1792) recunoașterea noilor cuceririle teritoriale – a pământurilor dintre Bugul de Sud şi Nistru, situate mai jos de Podolia poloneză, care alcătuiau „Olatul Oceacovului”. Prin urmare, Rusia obţinea țărmul nordic al Marii Negre, inclusiv Crimeea (încorporată încă la 1783). Partea din stânga Nistrului situată la nord de râul Iagorlâc va fi ocupată de Rusia în 1793, ca rezultat a celei de-a doua împărțiri a Poloniei, și va fi reorganizată în anul 1795 în gubernia Kameneț - Podolsk (Podolia).

Îndată după încheierea păcii de la Iaşi, conform ucazului Ecaterinei II, de la 26 ianuarie 1792, „teritoriile de curând cucerite de la turci, situate între râurile Bug şi Nistru” au fost incluse în componenţa guberniei Ekaterinoslav. Pe parcursul anilor următori au mai avut loc numeroase reorganizări teritorial-administrative. Inițial, în 1795, va fi creată gubernia Voznesensk, iar după doi ani, în 1797, gubernia este reorganizată și creată o nouă gubernie numită „Novorossia”. În 1802 gubernia Novorossia se diviza în trei noi gubernii: Nikolaev, Ekaterinoslav şi Taurida (Tavria).

Politicile de colonizare. Pentru consolidarea statalității ruse în regiunile de la Nistru și exploatarea economică a teritoriului, dar și pentru proiecția ulteioară a intereselor de mare putere, autoritățile țariste au promovat o intensă politică de colonizarea a Novorossiei, mai ales a regiunii dintre Bug și Nistru. Către sfârşitul sec. XVIII şi pe parcursul sec. XIX, popularea spontană a acestui ţinut a fost înlocuită printr-o politică de colonizare intensivă (mai ales cu populaţia din stânga Niprului), promovată consecvent de guvernul ţarist.

Rezultatele nu s-au lăsat mult aşteptate, căci doar în olatul Oceakovului în perioada anilor 1792-1795 numărul ţăranilor dependenţi, mai ales a celor ucraineni, a crescut de la 2 906 până la 10 037 oameni (cu 345,4%).

În general, regiunea Oceakovului serveşte drept exemplu elocvent al acestui proces intensiv de colonizare ucraineană a „oblastei” noi formate, deoarece, dacă până la 1792 raportul dintre moldoveni şi ucraineni era aproximativ egal (50,92% de ucraineni şi 49,08% de moldoveni), apoi doar peste un singur an – la 1793, din cauza acestei colonizări răsăritene, ponderea moldovenilor a scăzut până la 47,95%, iar către 1795 – până la 41,57%, atingând la 1799 cota de doar 39,12%, această tendinţă de diminuare păstrându-se şi în continuare.

Printr-un șir de edicte emise în această perioadă (1793, 1812, 1824, 1843) a fost instituit un sistem stimulativ de strămutare a țăranilor de stat, cărora li se ofereau diferite înlesniri. Moșierii, funcționarii, ofițerii ruși și moldoveni, cărora li s-a oferit pentru servicii imperiale mai multe proprietăți în regiune, vor aduce mii de locuitori odată cu strămutarea lor aici. Spre exemplu, numai în perioada 1836-1857 în județul Tiraspol au fost strămutate peste 19 mii de persoane din diferite gubernii ale Imperiului Rus, în majoritate ucraineni.

Românii și noua organizare politică. Românii de la est de Nistru (denumiți moldoveni), au ocupat în perioada de după 1791 mai multe regiuni ale Imperiului Rus, în special guvernămintele Podoliei, Ekaternoslavului și Crimeii. Regiunile în care se așezaseră în mare număr formau un fel de triunghi a cărui bază o forma râul Nistru, mărginit la nord de Moghilev (Movilău) și la sud de Ovidiopol. Vârful acestui triunghi mergea până dincolo de Bug, până la Nipru, pe măsura descreșterii densității populației transnistrene românești.

Arealul de răspândire a românilor de peste Nistru poate fi împărțit în două regiuni: prima dintre Nistru și Bug, cu extremitățile Movilău și Ovidiopol; a doua între Bug și Nistru, grupând grosul populației românești în jurul fostei localități Socola, fondată de români în sec. XVI, devenită ulterior Voznesensk. Un alt grup de localități românești se găsea în jurul orașului Elisavetgrad (ulterior Kirovograd), creat de împărăteasa Elisaveta cu ajutorul românilor transnistreni. Anume în legătură cu această din urmă regiune apare și prima statistică a românilor de peste Nistru (trecuți la națiunea volohă - voloșcinatii), care la 1773 numărau 2 471 persoane.

Putem constata că sporirea naturală a populaţiei şi conservarea tradiţiilor populare pe parcursul următoarelor secole nu mai putea concura cu politica de colonizare intensă, promovată de autorităţile ţariste în aceste ţinuturi, şi de aceea ponderea procentuală a elementului românesc din spaţiul Bugo-Nistrean la sfârşitul sec. XVIII – începutul sec. XX scade simțitor. Însă numărul absolut al moldovenilor, chiar conform datelor statistice ruse, era în continuă creştere (cifrele statisticii ruse conform Reviziilor (recensămintelor) din anii 1763, 1782, 1795 estimau populaţia română din Novorossia respectiv la – 106.200, 154.700, 189.800 de oameni).

Clauzele tratatului de pace de la Iași prevedeau dreptul locuitorilor Principatului Moldova de a se strămuta pe parcursul a 14 luni în Rusia, autoritățile țariste desfășurând o vastă activitate de recrutare a moldovenilor pentru a-i strămuta în stânga Nistrului. Prin urmare, mai mulţi boieri moldoveni, printre care Ion și Nicolae Cantacuzino,T. Roseti, Ilie Catargi, Scarlat Sturdza, Matei Cantacuzino, Deleanu Cantacuzino, Emanuil Balș și alții au primit circa 138 000 ha în spațiul bugo-nistrean. După unele date, în anii 1792-1793 din Moldova în Rusia s-au strămutat 48 de boieri, care au adus cu ei circa 1 000 români. După alte date, cei 3 969 de români care au plecat după pacea de la Iași în regiunea transnistrean au fondat 20 sate, politica de ademenire a populaţiei Principatelor în pământurile bugo-nistrene şi Crimeea fiind promovată de către diplomaţia rusă şi la începutul sec. XIX.

Statistica oficială rusă din 1834 este mai amplă și arată numărul total al românilor transnistreni: în gubernia Herson – 75 mii; în gubernia Ekaterinoslav – 9 858; în gubernia Podolia 7 429. În total 92 287.

Realitatea demografică de care s-a lovit în aceasta zonă administraţia rusă a generat chiar în cercurile guvernamentale țariste ideea de a crea acolo un „principat” sub numele de „Moldova-Nouă”. Se vorbea şi despre aşezarea fostului principe al Moldovei – Alexandru Mavrocordat – în scaunul noului principat.

Recensământul imperial din 1897 arată că la sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX în gubernia Herson erau 164 267 moldoveni; în gubernia Ecaterinoslav – 8 453; în gubernia Taurida (Crimeea) – 2 895; gubernia Podolia – 26 764. În total în regiunea din stânga Nistrului locuiau 202 369 români.

Modul de viață și tradițiile. Istoricul și demograful rus V. Kabuzan constata că în noile teritorii achiziționate după 1792, sporul natural al moldovenilor nu era inferior rușilor sau ucrainenilor, dar scăderea numărului acestora, care de altfel nu și-au uitat limba, s-a datorat intenselor politici de colonizare care au avantajat elementul slav. Mai mult decât atât, în zona adiacentă Nistrului se atestă discrepanțe importante la nivelul raportului dintre urban și rural, fiind remarcată implicarea scăzută a moldovenilor în procesul de urbanizare. Spre exemplu, în localitățile Tiraspol, Dubăsari și Grigoriopol erau înregistrați doar 9 % din numărul moldovenilor ce locuiau în regiune. Este adevărat că nicio etnie conlocuitoare nu alcătuia majoritatea în mediul urban, acesta fiind alcătuit din evrei (28 %), armeni (26 %), ucraineni (24 %), moldoveni (15 %) și ruși (6 %). Pe de altă parte, în mediul rural constatăm o dominație categorică a moldovenilor (63, 6 %), urmați de ucraineni (16 %), germani (14 %), ruși (3 %) și bulgari (3 %).

În a doua jumătate a sec. XIX, ca rezultat al procesului de migrare și colonizare, a celui de asimilare și a diversității ritmurilor de creștere a etniilor conlocuitoare, structura etnică a populației din regiunea transnistreană s-a modificat, fiind atestată reducerea constantă și consistentă a ponderii populației românești.

Cu toate acestea, prezența numeroasă a românilor în regiuni întinse din stânga Nistrului, care în pofida distanțelor, a izolării îndelungate de marea poporului român, a proceselor intense de asimilare, și-au păstrat atașamentul față de identitatea etnică și culturală românească, a început să devină domeniu de interes istoric pentru cercetătorii ruși și cei români. Nicolai Ignatiev constata că populația moldovenească din Novorossia nu s-a asimilat cu poporul rusesc: „Părăsind puritatea limbii, în contact cu rușii, totuși moldovenii sunt departe de a se fi asimilat cu ei, prin moravurile, obiceiurile și chiar portul lor”.

Folcloristul român Theodor T. Burada, care a călătorit în repetate rânduri în aceste regiuni la cumpăna secolelor XIX-XX, constata în primul rând vechimea acestor români: „Convorbind cu mai mulți bătrâni despre vechimea acestor sate, mi-au spus că ei nu știu de când s-ar fi aflând prin aceste locuri, dar că ei au apucat povestindu-se că din neam în neam au fost locuite totdeauna de moldoveni”.

Aceleași mărturii privind caracterul organic al românismului de pe ambele maluri ale Nistrului sunt relatate de sociologii Dumitru Drăghicescu și Gheorghe Murgoci, care ne arată: „Aceleași obiceiuri cu ocazia nașterii, a înmormântării, a căsătoriei, aceleași tradiții de Crăciun și Anul Nou, ca și în toate celelalte circumstanțe solemne ale vieții. Aceleași credințe superstițioase, aceleași povești cu dragoni zburători, aceiași Feți-Frumoși cu bucle aurii, aceleași cântece populare și doine, aceleași dansuri (hora, brâul, etc.). Ei au păstrat până și sistemul de măsuri și greutăți ale căror denumiri corespund celor folosite în România: oca, dimirlie, baniță, mierlie”.

Din punct de vedere social, organizarea administrativă a românilor transnistreni era bazată pe un puternic simțământ de comunitate și tradiții. Legile erau cutume, moștenite și perpetuate potrivit cu evoluția socială a mediului. Caracteristica gospodăriei administrative în mediul rural al acestor români era conservatismul obiceiului național al pământului. Băștinașii unei comune formau o unitate administrativă, numită obște țărănească. În această obște părăsirea satului și primirea străinilor se făceau cu mari greutăți, ceea ce explică conservarea graiului și puritatea satelor românești transnistrene. Treburile obștii erau conduse de Adunarea Obștească, care se compunea din țăranii cei mai aleși și care aveau dreptul de vot. Aceștia au trăit continuu o viață comună cu românii de dincoace de Nistru, iar dovezile istorice, alături de cele lingvistice și toponimice, nu lasă nicio îndoială că slavii, mai ales ucrainenii, au venit aici mai tardiv în contact cu românii.

Chiar dacă prin anexarea Basarabiei, Imperiul Rus făcut ca Nistrul să nu mai fie un râu de hotar pentru români, tocmai prin dispariția graniței de la Nistru după 1812 s-a permis românilor transnistreni să intre în relații mai apropiate cu românii din Basarabia, alături de care au împărtășit experiențele comune ale secolului de dominație țaristă. Tocmai acest fapt explică comuniunea de acțiuni ale românilor din Basarabia și Transnistria în tumultul anilor 1917-1918, când Primul Război Mondial și Revoluția rusă au condus la destrămarea Imperiului Rus și la tendințele de emancipare a românilor din Basarabia.