1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Integrarea Basarabiei în România Mare nu a fost nici pe departe idilică și armonioasă, cum se încearcă a fi insinuat și idealizat în istoriografia românească de pe ambele maluri ale Prutului. Din contra, acest proces a fost unul plin de asperități și conflicte, iar perioada dintre 27 martie, când s-a votat unirea condiționată și 27 noiembrie 1918, când Basarabia aparent renunța la aceste condiționalități, ne arată mai multe manifestări ale acestor animozități. Cu regret, cercetătorii rareori s-au preocupat de această perioadă în care Basarabia și Vechiul Regat au pus bazele statului unitar românesc, greul cercetărilor căzând asupra perioadei de după realizarea Unirii de la 1 decembrie 1918, iar istoria perioadei respective, uneori și din comoditate (sau incomoditate), este trecută cu vederea.

Este adevărat, situația celor două entități românești era extrem de complicată și nu lăsa loc și timp pentru o mai profundă înțelegere reciprocă, care ar fi putut pune bazele unei construcții social-economice și politice firesc între ele, pe măsura așteptărilor exprimate în contextul Unirii. În primul rând, România era un organism politic și statal slăbit, războiul, regimul dur al ocupației militare, exploatarea sistematică a țării de către Puterile Centrale și aliații săi turcii și bulgarii, pierderea a sute de mii de vieți omenești, atât militari, cât și civili, orașe și sate devastate, toate creau impresia unei prăbușiri apocaliptice a statului român. Pe de altă parte, dintre toate provinciile românești, Basarabia era zona cea mai puțin cunoscută clasei politice, intelectualilor și opiniei publice din Regat, lucru pe care-l constatăm din mărturiile celor care au vizitat Basarabia în timpul sau imediat după Unire, inclusiv sau mai ales în memoriile lui Al. Marghiloman. În al treilea rând, Basarabia a fost alipită în timp de război, iar situația descrisă anterior nu a predispus spre dialog și negociere, ci mai degrabă spre impunere și constrângere, fapt neplăcut la Chișinău, dar considerat firesc la Iași. Mai ales că înclinațiile autonomiste ale provinciei, puteau genera pericole pentru esența centralizată a statului român.

De o gravitate aparte, cu pericolul de a compromite chiar actul unirii în sine, erau relațiile dintre instituțiile politice basarabene și autoritățile militare române. Pe de o parte, este cert faptul că armatele române au fost chemate de nenumărate ori pentru salvarea Basarabiei de la bolșevism de anarhie, iar venirea lor a jucat un rol determinant în pacificarea provinciei și alipirea acesteia la statul român. Pe de alta însă, odată instalată în Basarabia, armata română n-a mai ținut cont de interesele basarabenilor, iar Sfatul Țării și guvernul său nu aveau nicio valoare, la fel ca și părerile oamenilor de acolo.

Un motiv aparte de nemulțumire era campania masivă de rechiziții și răfuielile cu populația de rând, cu țăranii. Chiar de la momentul intrării în Basarabia, trupele române au avut de înfruntat o rezistență care în unele cazuri lua forme violente, fapt semnalat destul de des chiar de autoritățile militare superioare. Astfel, comandantul corpului VI armată, dislocat în provincie, raporta superiorilor săi în luna mai 1918, că „numărul țăranilor prinși cu arma în mâna luptând contra trupelor noastre a fost foarte mare..., aceștia fiind instigați de anumite elemente cu predispoziții românești”. Se crease o situație destul de periculoasă, în care pe de o parte instituțiile locale, legitime ale puterii, erau inexistente și înlăturate de la luarea deciziilor, iar autoritățile românești creau impresia că sunt impuse prin forța armei, care la acel moment părea unicul argument de convingere.

Către vara anului 1918, chiar comandanții trupelor, îngrijorați de numeroasele conflicte avute cu basarabenii, cereau să fie „urgent restrânse raporturile dintre armată și populație” și întrucât „Basarabia este și astăzi lipsită de autoritățile necesare pentru ca viața de stat și cea particulară să se desfășoare în mod normal și legal”, solicitau asigurarea așezării „în Basarabia a unui regim definitiv și stabil”. Pe de altă parte, autoritățile de stat ale RDM și Sfatului Țării, îndepărtate de la luarea deciziilor cu privire la viața cetățenilor și la toate problemele mari ale provinciei, la fel cereau luarea măsurilor și înfrânarea abuzului militarilor. Din relatările timpului putem deduce că acest conflict devenise destul de acut, din moment ce la începutul lunii iunie, Constantin Stere, la acel moment președinte al Sfatului Țării, îi telegrafia lui Al. Marghiloman: „Atitudinea autorităților militare impune o grabnică soluțiune, astfel mergem spre anarhie. Rog numirea proiectată spre a pune capăt neregulii și agitațiunii. Ar fi bine ca totul să fie rezolvat chiar mâine”.

Declarațiile Centenarului: Emmanuel de Martonne despre Unirea Basarabiei cu România

Declarațiile Centenarului: Emmanuel de Martonne despre Unirea Basarabiei cu România

Emmanuel de Martonne (1873 – 1955) a fost un geograf și pedagog francez, cunoscut în România interbelică pentru contribuțiile sale esențiale la trasarea granițelor României Mari, precum și la studierea riguroasă, pentru prima dată în istoria științei, a geografiei României.

În privința Basarabiei, în particular, a pledat cu imensa-i autoritate morală și intelectuală pentru revenirea acesteia în spațiul politic, cultural și de civilizație românesc, respectiv european, din care fusese răpită la 1812. Concepția sa asupra chestiunii Basarabiei, întemeiată pe o solidă argumentare a dreptului istoric și al celui etnic, și-a expus-o în „Choses vues en Bessarabie” (Paris, 1919) și, mai ales, în micro-monografia „La Bessarabie”, editată la finele aceluiași an, sub auspiciile Comisiunii Teritoriale a Conferinței de Pace de la Paris (1919).

În această din urmă lucrare avea să constate, la scurt timp după revenirea din Basarabia:

„După unire, Basarabia este privită ca una din provinciile României Mari, asemenea Transilvaniei. Situația celor două însă nu este aceeași. Masele indiferente de țărani trebuie să fie câștigate în timp. Ostilitatea evidentă sau disimulată a clerului și vechilor funcționari ruși trebuie depășită. Intelectualii și proprietarii, și aceștia rusificați, se vor transforma treptat și doar cu mari eforturi, cu condiția de a rămâne în siguranță, în ciuda eventualelor schimbări politice. Elementele alogene, ca rușii, germanii, bulgarii și evreii, trebuie să fie pregătiți.

Posibil ca administrația română să fi făcut greșeli; posibil ca să mai facă încă; n-am făcut oare și noi destule în Alsacia, unde totuși situația era mai clară? Posibil de asemenea, ca rechizițiile făcute de trupele române să fi nemulțumit cutare ori cutare oraș. Posibil ca să fie încă agitate cu toată liniștea anunțată a țării. Nu este însă mai puțin adevărat că asimilarea Basarabiei cu România se face încet printr-o evoluție naturală. Numai o zguduire brutală ar putea-o opri. O întoarcere la trecut ar fi posibilă? Ar fi ea oare de dorit? Mă îndoiesc că vreun observator imparțial, având chiar simpatii pentru Rusia, să poată răspunde afirmativ”.

Într-un apel adresat guvernului român, mai mulți membri ai Sfatului Țării în frunte cu Pantelimon Halippa descriau problemele grave din provincie și arătau rezerve serioase față de modul în care autoritățile centrale, împreună cu funcționarii civili și militari, acționau în Basarabia, condamnând înainte de toate abuzul puterii militare: „Țăranii sunt scoși noaptea să facă de gardă, măsură foarte bună, dar făcută întotdeauna pe sprânceană, fiind chemați mereu oamenii care nu se au bine cu jandarmii. La cel mai mic protest, omul este declarat bolșevic, spion rus și altele, bătut crunt și de multe ori se face cerere de expulzare. Bătrânii satelor sunt pălmuiți și bătuți pentru că nu stau drepți în fața jandarmului. Să nu vorbim de jafurile la care este expusă întreaga populație. Nu este țăran care să nu plătească biruri necontenite sub forma a tot felul de bacșișuri acestor satrapi ai satelor. Dar ceea ce se întâmplă cu jandarmii nu este un lucru izolat: în toate domeniile administrative domnește teroare, jigniri și corupție”.

Starea de anarhie se manifesta și în situația economică și socială din provincie, multe localități și așezări rurale fiind complet eliminate din sistemul de aprovizionare. Neînțelegerile dintre organele centrale și zemstvele locale, prin complicitatea unor funcționari inapți și uneori rău intenționați, corupția extinsă și specula au îngenunchiat efectiv atât sistemul de producție agricolă, cât și cel de distribuție pentru întreaga regiune. O mare parte a populației se găsea în pragul foametei, astfel încât administrația va recurge, cel puțin în orașe, la sistemul de cartele pentru alimentare. Este atestată și o degradare a liniilor poștale și de telegraf, înrăutățirea permanentă a condițiilor din sistemul sanitar. Drumurile din județele Cetatea Albă erau pline de cadavre și carcase de animale în putrefacție, ce puteau cauza nenumărate boli și epidemii. La Bălți forțele de poliție semnalau nemulțumirea din zonă din cauza lipsei unor produse de primă necesitate și a prețurilor excesive aplicate de comercianți produselor de bază, cum ar fi pâinea.

Sarcina noilor autorități era la fel de dificilă în Basarabia ca și în restul României și, cu siguranță, nivelul scăzut de dezvoltare socială și economică la care se situa în acel moment regiunea nu ușura activitatea noii administrații românești. Dar, dincolo de aceste constatări, „rămâne în continuare valabilă, ne arată un document al timpului, o serie de probleme grave și urgente, care se pot defini printr-un singur cuvânt – unirea spirituală. Această problemă nu se poate rezolva printr-un simplu vot. Noi nu trebuie să uităm și românii nu trebuie să ascundă faptul că suntem departe de acea unire morală ca ar putea fin singura garanție pentru a întări unirea formală”. O aluzie evidentă la faptul că administrația românească și-a impus amprenta personală și metodele de administrație în fața basarabenilor cu aroganță și superficialitate afișată, care va anticipa raporturile dificile cu o mare parte a acestora.

Averescu l-a înștiințat pe Berthelot, la 21 februarie/6 martie 1918, despre condiția pusă de Centrali la încheierea preliminariilor păcii, și anume ca misiunile militare străine să părăsească teritoriul României. Francezii nu au fost luați prin surprindere de anunțul românilor. Ei identificau deja la Iași de câteva zile posibilitățile de transport pe calea ferată, spre Est. Averescu era suspectat de către francezi că era gata să treacă de partea germanilor. De fapt, generalul voia condiții de pace mai bune pentru România; pentru el era de la sine înțeles că în noile condiții Misiunea Militară Franceză trebuia să părăsească țara. Caustic, Berthelot avea să noteze că era sătul de „indivizi fățarnici”. Aceasta deși, în general, românii le-au arătat francezilor prețuirea și recunoștința lor pentru sprijinul din ultimul an și jumătate.

Germanii au fost de acord ca Misiunea Militară Franceză să plece pe unde voia: prin Austro-Ungaria spre Elveția, prin Bulgaria spre Salonic ori prin Rusia. Inițial francezii au luat în considerare atât prima, cât și ultima opțiune. În primul caz, Misiunea pleca din Moldova prin Muntenia-Ungaria-Austria-Elveția, destinația finală fiind Franța. Însă Centralii voiau să le impună francezilor o carantină de patru săptămâni, chiar dacă în acel moment nu erau epidemii în zonă. Și francezii, și românii se temeau că aceasta era atât o umilire, cât și o formă de a-i ține prizonieri pe membrii Misiunii. Guvernul francez a decis ca Misiunea să se înapoieze în Franța prin Rusia, chiar dacă drumul era mai lung și posibil nesigur.

Toți ofițerii francezi de la comandamente, de la regimente au fost convocați de Berthelot la Iași, la 22 februarie/7 martie 1918, în vederea plecării spre casă. Potrivit relatărilor din epocă, mai peste tot despărțirea francezilor de camarazii lor români a fost emoționantă, inițial cu mese prietenești, apoi cu intonarea La Marseillaise, în prezența militarilor și a populației civile.

O altă întrevedere între Averescu și Berthelot a avut loc la 23 februarie/8 martie 1918. Deși discuția a fost rece, premierul l-a asigurat pe șeful Misiunii că românii aveau să facă tot ceea ce se putea pentru ca drumul francezilor până la ieșirea din țară să decurgă în bune condiții. Berthelot avea să noteze în jurnalul său despre avansul german dinspre Reni-Bolgrad spre Bender, în vreme ce dinspre Hotin spre Bălți înaintau austro-ungarii. El credea că era o „capcană tipică”, pusă la cale de Centrali cu concursul lui Averescu. Berthelot l-ar fi atenționat pe Averescu că dacă Misiunii Franceze avea să i se întâmple ceva, România nu avea să fie iertată pentru aceasta.

Francezii erau tot mai nervoși, se temeau că germanii voiau să-i captureze înainte de a se pierde în imensitatea spațiului rusesc. În realitate era vorba de o coincidență în deplasarea ambelor grupări. Lipsa de coordonare în interiorul administrației și Armatei Române a făcut ca în același moment să se deplaseze spre Bender atât Misiunea Militară Franceză, venind dinspre Iași, cât și trupe germane, pornind dinspre Reni. Berthelot credea că germanii și austriecii urmăreau că captureze Misiunea Militară Franceză, să o prindă într-un clește uriaș, dinspre nord și sud. Înaintarea germanilor prin sudul Basarabiei, în 140 de camioane, a avut într-adevăr darul de a-i alarma pe francezi.

Berthelot a intervenit la regina Maria, iar aceasta la regele Ferdinand. Regele i-a chemat pe Averescu și pe Prezan, a dat ordine de revocare a liberei treceri pentru germani spre Odesa. Aceștia trebuiau opriți, dacă era nevoie, prin distrugerea podurilor.

Între regele Ferdinand și Berthelot a existat o relație foarte strânsă pe parcursul perioadei în care cel din urmă s-a aflat în România. De altfel, anticipând plecarea francezilor, regele îl decorase pe general, la 20 februarie/5 martie 1918, cu ordinul Mihai Viteazul, clasa a II-a. Consiliul de Coroană a fost convocat la cererea regelui în dimineața zilei de 24 februarie/9 martie 1918. Scopul convocării era analizarea plecării misiunilor militare străine.

Reprezentanții Aliaților erau prezenți la Palatul Regal, dar nu au participat la Consiliu. Regele a susținut că era „o datorie de onoare a țării” ca misiunile străine să plece în siguranță. Toți cei prezenți au fost de acord că trebuia făcut totul în acest sens. Românii le-au telegrafiat germanilor la București, transmițându-le că plecarea în siguranță a misiunilor străine era „o chestiune de onoare”. Merită observat că onoarea a fost frecvent invocată în acele zile în mediile politice și militare românești.

Cei peste o mie de membri ai Misiunii Militare Franceze au fost îmbarcați în cinci trenuri, în gara Socola, lângă Iași. Pe vagoane erau vopsite culorile Franței, iar cu litere chirilice albe – pentru că trenurile aveau să treacă prin spațiul rusesc – scria „Misiunea Franceză”.

Primul tren a plecat în dimineața de 24 februarie/9 martie, iar ultimul, în care se afla și generalul Berthelot, a părăsit gara Socola în zorii zilei de 25 februarie/10 martie. S-au intonat atât La Marseillaise, cât și Imnul Regal român. Cu trenurile Misiunii Militare Franceze au mai plecat și unii dezertori din Armata Germană, originari din Alsacia și Lorena, câțiva sârbi și italieni, precum și un detașament ceh.

În fața Palatului Regal din Iași a avut loc la plecarea francezilor o manifestație pro-război, organizată de câteva doamne din înalta societate (printre care Maruca Cantacuzino și Fatma Alice Sturdza), sub egida principesei Elisabeta. Potrivit unor memorialiști, la manifestație ar fi fost luați și mutilați din spitalele ieșene. Aceștia nu aveau o părere unanimă: unii erau pentru pace, alții pentru continuarea războiului, ceea ce a dus la altercații între ei, în stradă. În același timp, regele Ferdinand și regina Maria au ieșit în balcon pentru a saluta mulțimea. Fusese o manifestație insolită, cu puțini participanți, considerată inoportună de diferiți contemporani.

Circa 2.000 de români au fost prezenți pe peronul gării Socola în momentul plecării ultimului tren, în care se afla șeful Misiunii. Printre ei se găseau regele Ferdinand, regina Maria, principele Carol, generalul Prezan, oameni politici români (din partea guvernului a fost doar ministrul de Război), miniștrii Aliați, sute de ofițeri români, precum și populație civilă. Românii i-au dat lui Berthelot un exemplar din Biblia de la 1688. Berthelot nu ar fi vrut ca Averescu să fie prezent la gară în momentul plecării trenului său. De aceea, ei au avut înainte o întâlnire chiar în locuința lui Berthelot, situată în apropierea Universității din Iași. Potrivit lui Averescu, discuția ar fi fost cordială.

Trenul în care se afla Berthelot a „deraiat” la câțiva km după plecarea din gara Socola. Cu toate că a fost doar un accident, remediat după ceva mai mult de o oră, lui Berthelot i s-a părut că fusese ceva intenționat. Omul devenise suspicios, se credea ținta unui complot.

Deși era convins că era vorba doar de o coincidență între plecarea francezilor și înaintarea germanilor, Averescu a dispus asigurarea plecării misiunilor străine prin Basarabia. În eventualitatea unei acțiuni agresive a germanilor împotriva francezilor, românii erau dispuși să distrugă podurile, pentru a-i opri pe cei dintâi sau chiar să recurgă la forța militară. Generalul Iancovescu, ministrul de Război, a primit dispoziția să asigure o distanță de 24 de ore între ultimul tren care transporta trupe germane prin sudul Basarabiei spre Bender. În același timp, românii au transmis că negocierile de pace între România și Centrali puteau fi compromise dacă misiunile străine nu plecau în siguranță. Averescu a trimis o telegramă în acest sens Centralilor.

Cu prețul înfurierii lui Mackensen, trupele germane aflate în trenuri au fost oprite la Bolgrad. Un pod situat între gările Bolgrad și Basarabeasca a fost distrus, tocmai pentru a-i împiedica pe germani să-și continue înaintarea. În memoria unora, podul prăbușit de români pentru a întârzia deplasarea trupelor germane s-ar fi transformat într-unul care era menit să împiedice plecarea trenurilor cu francezi. Trupele germane aflate în autocamioane au fost oprite la Borodinskaia. O brigadă de cavalerie română și-a dispus forțele în fața coloanelor germane. Era luată în calcul prăbușirea altor poduri și podețe, pentru a împiedica trecerea sau cel puțin pentru a întârzia trecerea germanilor. Mackensen a trimis la Iași o telegramă – în care nu și-a ascuns iritarea – prin care solicita renunțarea la măsurile de blocare a trupelor sale.

După un scurt duel retoric, între români și germani, francezii și-au păstrat un avans de cinci ore. Francezii urmau doar să treacă prin Odesa în drumul lor spre casă. În schimb, germanii voiau să ocupe orașul, ceea ce le-ar fi oferit o bază utilă pentru viitoare operațiuni militare, dar mai ales pentru asigurarea transportului de grâne dinspre Ucraina spre Germania și Austro-Ungaria.

Berthelot și oamenii săi au străbătut Basarabia, atunci Republica Democratică Moldovenească, controlată cu mână de fier (la propriu) de Armata Română. În gările din Basarabia, francezii au fost salutați de trupele române, în frunte cu comandanții lor, întotdeauna fanfarele cântând La Marseillaise. În timpul opririi la Chișinău s-a făcut aprovizionarea celor din trenuri. În seara zilei de 25 februarie/10 martie 1918, trenul lui Berthelot trecea Nistrul peste podul de la Bender/Tighina. Celelalte patru trenuri o făcuseră deja.

Ulterior trecerii Nistrului, francezii erau pregătiți să o ia fie spre nord (Murmansk), fie spre Est (Vladivostok). Pentru apărare, în caz de atac, cele cinci trenuri erau dotate cu mitraliere, care intenționat au fost poziționate la vedere. Toți ofițerii erau înarmați cu revolvere. Francezii aveau bani pentru a cumpăra provizii proaspete, dar și pentru a obține bunăvoința rușilor în gările sau de-a lungul căilor ferate pe unde treceau. S-au înregistrat deseori probleme cu locomotivele, iar în Ucraina a persistat teama în rândurile francezilor că aveau să fie capturați de germani sau austro-ungari. În diferite gări din Ucraina, Misiunea Militară Franceză a avut parte de manifestări de simpatie, inclusiv cu intonarea imnului Franței.

În cea mai mare parte, drumul terestru s-a desfășurat pe teritoriul Rusiei bolșevice. Trenurile au urmat – uneori cu schimbări de direcție – linia Odesa-Nikolaiev-Dolinskaia-Krivoi Rog-Dolnicevo-Harkov-Moscova-Vologda-Zvanka-Kola-Murmansk. În apropiere de Petrograd, trenurile Misiunii au mai luat câțiva francezi care voiau să se repatrieze din Rusia, să scape de revoluție, nesiguranță și sărăcie. Berthelot a ajuns la Murmansk pe 31 martie.

Primele două eșaloane ale Misiunii Militare Franceze s-au îmbarcat la Murmansk pe vaporul „Porto”, la 1 aprilie 1918, și au plecat spre Franța. Berthelot a plecat abia la 27 aprilie 1918, cu vasul „Hunsend”. Francezii au ajuns inițial în Marea Britanie, au călătorit cu trenul până la Londra, iar de acolo au fost duși cu vapoarele în portul francez Le Havre.

Berthelot a pus piciorul pe pământ francez la 7 mai 1918, după ce petrecuse aproape un an și jumătate în România. Drumul spre casă durase două luni. În aceeași zi, el a plecat la Paris. În gara Saint-Lazare, generalul Rudeanu și alți oficiali români aflați la Paris l-au invitat pe Berhelot la un dineu pe care voiau să-l dea în onoarea sa. Cu toate insistențele românilor, generalul a refuzat să participe. Respecta răceala pe care înalții oficiali de la Paris, în frunte cu Clemenceau, o transmiteau foștilor aliați. În pofida despărțirii cordiale, francezii voiau să le arate românilor că din punctul lor de vedere nu fuseseră onorate angajamentele inițiale. Pacea separată ajuta doar România, nu și Franța, aflată atunci sub presiunea unei mari ofensive germane.

***

Prezența Misiunii Militare Franceze în România a avut parte de-a lungul ultimului veac de elogii și critici, de perspective subiective și de cercetări profesionale. Dintre lucrările care privesc acest subiect, pot fi consultate în primul rând jurnalele și memoriile unora dintre actorii implicați, atât francezi, cât și români: Henri Mathias Berthelot, Memorii și corespondență, 1916-1919, ediție de Glenn E. Torrey, București, Editura Militară, 2012; Contele de Saint-Aulaire, Confesiunile unui bătrîn diplomat, traducere din franceză de Ileana Sturdza, București, Editura Humanitas, 2003; Marcel Fontaine, Jurnal de război. Misiune în România, noiembrie 1916-aprilie 1918, traducere de Micaela Ghițescu, București, Editura Humanitas, 2016; Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din război, vol. 2, București, Editura Militară, 1992; Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. IV, partea a V-a, 1917-1918, București, Editura Humanitas, 1993; Gheorghe Gh. Mârzescu, Fapte și impresii zilnice (1917-1918), București, Editura Curtea Veche, 2004. De asemenea, pot fi citite câteva lucrări care conțin informații punctuale sau aprecieri fie din proximitatea evenimentelor, fie emise după decenii de la derularea lor: Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, vol. II, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989; Victor Atanasiu, Anastasie Iordache, Mircea Iosa, Ion M. Oprea, Paul Oprescu, România în Primul Război Mondial, Bucureşti, Editura Militară, 1979; Glenn E. Torrey, Henri Mathias Berthelot. Soldier of France, Defender of Romania, Iași, The Center for Romanian Studies, 2000; Idem, România în Primul Război Mondial, traducere din limba engleză de Dan Criste, București, Editura Meteor Press, 2014.