1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

În vreme ce guvernul român și instituțiile centrale, Casa Regală, Parlamentul, armata și o parte a populației civile din sudul țării s-au retras în Moldova, după catastrofa militară din toamna anului 1916, în teritoriul ocupat de Centrali au rămas mulți dintre oamenii politici sau formatorii de opinie conservatori. Era vorba îndeosebi de germanofili. După înfrângerea României în război, ei păreau să fi primit confirmarea că opțiunea lor fusese cea corectă, că țara intrase într-o aventură în 1916, care o dusese la dezastru. Partidul Conservator fusese afectat atât ca urmare a rupturilor antebelice, cât și a celor de după intrarea României în Marele Război. În plus unii dintre liderii săi dispăruseră fizic. Cea mai grea pierdere fusese, probabil, moartea lui Titu Maiorescu, în vara anului 1917. Un grup activ și intransigent în diverse chestiuni –

politica externă, viitorul dinastiei etc. – se reunise în jurul lui P.P. Carp. Cu toate acestea, în cea mai mare parte membrii și simpatizanții Partidului Conservator păreau să fie alături de Alexandru Marghiloman, astăzi cunoscut tocmai pentru rolul său politic din anul 1918.

Alexandru Marghiloman s-a născut la 1854, în Principatul Valahiei, mai precis la Buzău, în familia unui mare arendaș, bogat, implicat și în politică, primar al orașului spre jumătatea secolului XIX. După ce a urmat liceul la București, tânărul Marghiloman a făcut studii universitare de drept la Paris. Revenit în România, în 1879 a devenit procuror, apoi judecător la Tribunalul Ilfov. Avocat din 1881, după câțiva ani a ajuns avocat al statului. Intrarea sa în politică a avut loc în 1884, când a fost ales deputat de Buzău. Începuturile sale politice au fost marcate de oscilația între liberali și junimiști. În cele din urmă opțiunea lui avea să fie pentru cei din urmă, iar o dată cu ei avea să intre în Partidul Conservator.

Avocat prin formație și prin începuturile profesiei, Marghiloman era un orator apreciat inclusiv de către adversarii politici. Interesat de diferite jocuri de societate - de cărți, pare-se că „moștenire” de familie, dar și de cursele de cai - mai degrabă moderat în vederi și acțiuni, el era era un bun administrator, cum a dovedit-o și în gospodărirea propriei averi, și în funcțiile publice ocupate la sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX. În guvernul junimist prezidat de Theodor Rosetti, Marghiloman a deținut pozițiile de ministru al Justiției (1888) și al Lucrărilor Publice (188-1889). A intrat și în guvernul generalului George Manu, unde a fost mai întâi ministru al Lucrărilor Publice (1889), apoi al Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor (1889-1891), ulterior în guvernul Lascăr Catargiu, unde a fost ministru de Justiție (1891-1895). Deasemenea a fost ministru de Externe (1900-1901) și de Interne (1909-1910) în guvernele prezidate de P.P. Carp, în vreme ce în guvernul Titu Maiorescu a fost ministru de Finanțe (1912-1913).

Adept al neutralității României atât în 1914, cât și în 1916, asemeni altor oameni politici români, Marghiloman a rămas în teritoriul ocupat. Avea cele mai bune relații, potrivit contemporanilor săi, în primul rând cu austro-ungarii, motiv pentru Argetoianu să scrie în memoriile sale că Marghiloman era „omul austriecilor”. În același timp, acesta avea și o influență la Komandatura germană, unde reușise să intervină în diverse ocazii pentru concetățenii săi. Spre deosebire de P.P. Carp, care milita pentru înlăturarea Casei de Hohenzollern-Sigmaringen de pe tronul României și înlocuirea cu o altă dinastie, tot din trunchiul Hohenzollern, dar din ramura imperială de la Berlin, Marghiloman se pronunța pentru continuitate.

Cu toate că devenise clar că avea să piardă postul de prim-ministru, Alexandru Averescu a încercat să-și prezerve puterea la începutul lunii martie 1918, inclusiv prin intermediul lui Mackensen. Însă regele Ferdinand i-a solicitat imperativ demisia generalului. Instalarea guvernului Marghiloman a fost o soluție de compromis, împăcând interese diverse, interne și externe, mai precis ale regelui Ferdinand, ale lui Ion I.C. Brătianu/liberalilor și ale Centralilor. Regele și tabăra liberală considerau că rolul guvernului Marghiloman era acela de a asigura semnarea păcii (separate) între România și Centrali și de a găsi un mod de acomodare cu aceștia până la încheierea războiului în Europa și conferința de pace care inevitabil avea să urmeze.

Totodată, atât Brătianu, cât și regele urmăreau să scape de Averescu. Cu un amestec de cavalerism discursiv și calcul cinic, Brătianu avea să declare la o întrunire a conducerii Partidului Național Liberal din preajma instalării noului cabinet că aprecia „sacrificiul” lui Marghiloman în scopuri „patriotice”. Președintele liberalilor adăuga și că acest lucru trebuia cunoscut. Din relatare se putea înțelege că ar fi avut loc o înțelegere subterană cu liderul conservator. Greu de crezut că de dragul „patriotismului” Marghiloman și-ar fi amanetat viitorul politic, că s-ar fi „sacrificat” pe sine și grupul său politic doar pentru ca Brătianu și liberalii să fie marii câștigători după război. Liderul conservator avea propriile vederi politice, propriile interese. El considera că Puterile Centrale erau pe punctul de a câștiga războiul, iar, în aceste condiții, România trebuia să încerce să obțină un tratament cât mai bun. Germania și Austro-Ungaria voiau la rândul lor un nou cabinet la Iași, cu care să poată negocia pacea. Marghiloman avusese până atunci contacte directe cu diverși oficiali germani și austro-ungari: Kühlmann, Czernin, Mackensen etc.

În ziua de 26 februarie/11 martie 1918, Marghiloman a primit de la regele Ferdinand invitația de a veni la Iași. În aceeași seară, el a plecat de la București la Iași cu trenul, trecând linia frontului în zona Mărășești, cu mașina, printre tranșee și dărâmături. Peisajul era dezolant, cum avea să rămână multă vreme. A doua zi, Marghiloman s-a întâlnit de două ori cu regele. Acesta ar fi vrut să-l vadă pe liderul conservator cu o săptămână înainte, dar se pare că nici Averescu, nici alți oficiali români nu au transmis corect mesajele.

Dincolo de aspectele protocolare, regele l-a însărcinat pe Marghiloman să formeze guvernul. Liderul conservator era interesat de suspendarea inamovibilității poliției, administrației și justiției, dar și de chestiunea răspunderilor pentru dezastrul pe care îl cunoscuse România în ultimul an și jumătate. Pentru Marghiloman vizita la Iași a fost și un prilej pentru a lua pulsul politicienilor aflați în Moldova, pentru a înțelege evoluțiile din ultimele săptămâni, jocurile de culise, interesele diferitelor grupuri de putere, inclusiv ale Casei Regale ș.a.m.d.

Întors la București pe 28 februarie/13 martie 1918, Marghiloman s-a întâlnit a doua zi cu apropiații săi politici: Constantin C. Arion, Simion Mehedinți, Theodor Rosetti, Grigore Cantacuzino și generalul Constantin Hârjeu. Ei au căzut de acord să formeze guvernul, să semneze pacea cu Centralii, cu condiția acceptării de către aceștia a unor concesii care priveau granița montană cu Austro-Ungaria, ridicarea administrației militare din Valahia, precum și libertatea de acțiune în chestiunea Basarabiei.

De asemenea, tot pe 1/14 martie, Marghiloman s-a întâlnit, separat, cu Kühlmann și cu Czernrin. Kühlmann ar fi vrut mai degrabă ca liderul conservator să nu preia puterea, iar regele să abdice. De asemenea, era evidentă ostilitatea diplomatului german față de Brătianu, a cărui influență pe scena politică românească era cunoscută. Czernin era în mod deschis favorabil constituirii guvernului Marghiloman. O întâlnire comună între Marghiloman, Kühlmann și Czernin a avut loc în ziua de 2/15 martie 1918.

Marghiloman era preocupat în primul rând de regimul din partea de țară ocupată de Centrali, iar în al doilea rând de concesiile pe care le puteau primi românii pe frontiera din Carpați. Discuțiile au continuat cu militarii germani. În orice caz, în ambele chestiuni, și germanii, și austro-ungarii nu lăsau să se întrevadă speranțe prea mari pentru România. Regimul de ocupație nu avea să înceteze până la încheierea păcii generale. Marghiloman și Arion – prezent și el la unele dintre întrevederile cu Centralii la București – aveau să invoce pierderea creditului politic pentru noul guvern dacă se impuneau condiții dure de pace.

În jurnalul pe care l-a ținut cu regularitate în acea perioadă, Marghiloman a notat frecvent că germanii și austro-ungarii erau dispuși să facă anumite concesii în negocierea păcii, dar numai unui guvern condus de el, nu de altcineva. Era o naivitate sau, în cel mai bun caz, încercarea de a livra posterității o cheie de lectură favorabilă autorului. Relațiile dintre state erau marcate și de relațiile dintre liderii politici, neîndoielnic, însă acestea din urmă erau secundare. Primau interesele politice, militare, teritoriale și economice ale actorilor statali.

Integrarea Basarabiei în România Mare nu a fost nici pe departe idilică și armonioasă, cum se încearcă a fi insinuat și idealizat în istoriografia românească de pe ambele maluri ale Prutului. Din contra, acest proces a fost unul plin de asperități și conflicte, iar perioada dintre 27 martie, când s-a votat unirea condiționată și 27 noiembrie 1918, când Basarabia aparent renunța la aceste condiționalități, ne arată mai multe manifestări ale acestor animozități. Cu regret, cercetătorii rareori s-au preocupat de această perioadă în care Basarabia și Vechiul Regat au pus bazele statului unitar românesc, greul cercetărilor căzând asupra perioadei de după realizarea Unirii de la 1 decembrie 1918, iar istoria perioadei respective, uneori și din comoditate (sau incomoditate), este trecută cu vederea.

Este adevărat, situația celor două entități românești era extrem de complicată și nu lăsa loc și timp pentru o mai profundă înțelegere reciprocă, care ar fi putut pune bazele unei construcții social-economice și politice firesc între ele, pe măsura așteptărilor exprimate în contextul Unirii. În primul rând, România era un organism politic și statal slăbit, războiul, regimul dur al ocupației militare, exploatarea sistematică a țării de către Puterile Centrale și aliații săi turcii și bulgarii, pierderea a sute de mii de vieți omenești, atât militari, cât și civili, orașe și sate devastate, toate creau impresia unei prăbușiri apocaliptice a statului român. Pe de altă parte, dintre toate provinciile românești, Basarabia era zona cea mai puțin cunoscută clasei politice, intelectualilor și opiniei publice din Regat, lucru pe care-l constatăm din mărturiile celor care au vizitat Basarabia în timpul sau imediat după Unire, inclusiv sau mai ales în memoriile lui Al. Marghiloman. În al treilea rând, Basarabia a fost alipită în timp de război, iar situația descrisă anterior nu a predispus spre dialog și negociere, ci mai degrabă spre impunere și constrângere, fapt neplăcut la Chișinău, dar considerat firesc la Iași. Mai ales că înclinațiile autonomiste ale provinciei, puteau genera pericole pentru esența centralizată a statului român.

De o gravitate aparte, cu pericolul de a compromite chiar actul unirii în sine, erau relațiile dintre instituțiile politice basarabene și autoritățile militare române. Pe de o parte, este cert faptul că armatele române au fost chemate de nenumărate ori pentru salvarea Basarabiei de la bolșevism de anarhie, iar venirea lor a jucat un rol determinant în pacificarea provinciei și alipirea acesteia la statul român. Pe de alta însă, odată instalată în Basarabia, armata română n-a mai ținut cont de interesele basarabenilor, iar Sfatul Țării și guvernul său nu aveau nicio valoare, la fel ca și părerile oamenilor de acolo.

Un motiv aparte de nemulțumire era campania masivă de rechiziții și răfuielile cu populația de rând, cu țăranii. Chiar de la momentul intrării în Basarabia, trupele române au avut de înfruntat o rezistență care în unele cazuri lua forme violente, fapt semnalat destul de des chiar de autoritățile militare superioare. Astfel, comandantul corpului VI armată, dislocat în provincie, raporta superiorilor săi în luna mai 1918, că „numărul țăranilor prinși cu arma în mâna luptând contra trupelor noastre a fost foarte mare..., aceștia fiind instigați de anumite elemente cu predispoziții românești”. Se crease o situație destul de periculoasă, în care pe de o parte instituțiile locale, legitime ale puterii, erau inexistente și înlăturate de la luarea deciziilor, iar autoritățile românești creau impresia că sunt impuse prin forța armei, care la acel moment părea unicul argument de convingere.

Către vara anului 1918, chiar comandanții trupelor, îngrijorați de numeroasele conflicte avute cu basarabenii, cereau să fie „urgent restrânse raporturile dintre armată și populație” și întrucât „Basarabia este și astăzi lipsită de autoritățile necesare pentru ca viața de stat și cea particulară să se desfășoare în mod normal și legal”, solicitau asigurarea așezării „în Basarabia a unui regim definitiv și stabil”. Pe de altă parte, autoritățile de stat ale RDM și Sfatului Țării, îndepărtate de la luarea deciziilor cu privire la viața cetățenilor și la toate problemele mari ale provinciei, la fel cereau luarea măsurilor și înfrânarea abuzului militarilor. Din relatările timpului putem deduce că acest conflict devenise destul de acut, din moment ce la începutul lunii iunie, Constantin Stere, la acel moment președinte al Sfatului Țării, îi telegrafia lui Al. Marghiloman: „Atitudinea autorităților militare impune o grabnică soluțiune, astfel mergem spre anarhie. Rog numirea proiectată spre a pune capăt neregulii și agitațiunii. Ar fi bine ca totul să fie rezolvat chiar mâine”.

Declarațiile Centenarului: Emmanuel de Martonne despre Unirea Basarabiei cu România

Declarațiile Centenarului: Emmanuel de Martonne despre Unirea Basarabiei cu România

Emmanuel de Martonne (1873 – 1955) a fost un geograf și pedagog francez, cunoscut în România interbelică pentru contribuțiile sale esențiale la trasarea granițelor României Mari, precum și la studierea riguroasă, pentru prima dată în istoria științei, a geografiei României.

În privința Basarabiei, în particular, a pledat cu imensa-i autoritate morală și intelectuală pentru revenirea acesteia în spațiul politic, cultural și de civilizație românesc, respectiv european, din care fusese răpită la 1812. Concepția sa asupra chestiunii Basarabiei, întemeiată pe o solidă argumentare a dreptului istoric și al celui etnic, și-a expus-o în „Choses vues en Bessarabie” (Paris, 1919) și, mai ales, în micro-monografia „La Bessarabie”, editată la finele aceluiași an, sub auspiciile Comisiunii Teritoriale a Conferinței de Pace de la Paris (1919).

În această din urmă lucrare avea să constate, la scurt timp după revenirea din Basarabia:

„După unire, Basarabia este privită ca una din provinciile României Mari, asemenea Transilvaniei. Situația celor două însă nu este aceeași. Masele indiferente de țărani trebuie să fie câștigate în timp. Ostilitatea evidentă sau disimulată a clerului și vechilor funcționari ruși trebuie depășită. Intelectualii și proprietarii, și aceștia rusificați, se vor transforma treptat și doar cu mari eforturi, cu condiția de a rămâne în siguranță, în ciuda eventualelor schimbări politice. Elementele alogene, ca rușii, germanii, bulgarii și evreii, trebuie să fie pregătiți.

Posibil ca administrația română să fi făcut greșeli; posibil ca să mai facă încă; n-am făcut oare și noi destule în Alsacia, unde totuși situația era mai clară? Posibil de asemenea, ca rechizițiile făcute de trupele române să fi nemulțumit cutare ori cutare oraș. Posibil ca să fie încă agitate cu toată liniștea anunțată a țării. Nu este însă mai puțin adevărat că asimilarea Basarabiei cu România se face încet printr-o evoluție naturală. Numai o zguduire brutală ar putea-o opri. O întoarcere la trecut ar fi posibilă? Ar fi ea oare de dorit? Mă îndoiesc că vreun observator imparțial, având chiar simpatii pentru Rusia, să poată răspunde afirmativ”.

Într-un apel adresat guvernului român, mai mulți membri ai Sfatului Țării în frunte cu Pantelimon Halippa descriau problemele grave din provincie și arătau rezerve serioase față de modul în care autoritățile centrale, împreună cu funcționarii civili și militari, acționau în Basarabia, condamnând înainte de toate abuzul puterii militare: „Țăranii sunt scoși noaptea să facă de gardă, măsură foarte bună, dar făcută întotdeauna pe sprânceană, fiind chemați mereu oamenii care nu se au bine cu jandarmii. La cel mai mic protest, omul este declarat bolșevic, spion rus și altele, bătut crunt și de multe ori se face cerere de expulzare. Bătrânii satelor sunt pălmuiți și bătuți pentru că nu stau drepți în fața jandarmului. Să nu vorbim de jafurile la care este expusă întreaga populație. Nu este țăran care să nu plătească biruri necontenite sub forma a tot felul de bacșișuri acestor satrapi ai satelor. Dar ceea ce se întâmplă cu jandarmii nu este un lucru izolat: în toate domeniile administrative domnește teroare, jigniri și corupție”.

Starea de anarhie se manifesta și în situația economică și socială din provincie, multe localități și așezări rurale fiind complet eliminate din sistemul de aprovizionare. Neînțelegerile dintre organele centrale și zemstvele locale, prin complicitatea unor funcționari inapți și uneori rău intenționați, corupția extinsă și specula au îngenunchiat efectiv atât sistemul de producție agricolă, cât și cel de distribuție pentru întreaga regiune. O mare parte a populației se găsea în pragul foametei, astfel încât administrația va recurge, cel puțin în orașe, la sistemul de cartele pentru alimentare. Este atestată și o degradare a liniilor poștale și de telegraf, înrăutățirea permanentă a condițiilor din sistemul sanitar. Drumurile din județele Cetatea Albă erau pline de cadavre și carcase de animale în putrefacție, ce puteau cauza nenumărate boli și epidemii. La Bălți forțele de poliție semnalau nemulțumirea din zonă din cauza lipsei unor produse de primă necesitate și a prețurilor excesive aplicate de comercianți produselor de bază, cum ar fi pâinea.

Sarcina noilor autorități era la fel de dificilă în Basarabia ca și în restul României și, cu siguranță, nivelul scăzut de dezvoltare socială și economică la care se situa în acel moment regiunea nu ușura activitatea noii administrații românești. Dar, dincolo de aceste constatări, „rămâne în continuare valabilă, ne arată un document al timpului, o serie de probleme grave și urgente, care se pot defini printr-un singur cuvânt – unirea spirituală. Această problemă nu se poate rezolva printr-un simplu vot. Noi nu trebuie să uităm și românii nu trebuie să ascundă faptul că suntem departe de acea unire morală ca ar putea fin singura garanție pentru a întări unirea formală”. O aluzie evidentă la faptul că administrația românească și-a impus amprenta personală și metodele de administrație în fața basarabenilor cu aroganță și superficialitate afișată, care va anticipa raporturile dificile cu o mare parte a acestora.