1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Pentru a face înțeles corect procesul de integrarea a Basarabiei în statul român și a nu lăsa loc speculațiilor și interpretărilor tendențioase legate de natura acestei reîntregiri, ne-am propus în blocul de articole care vor urma să prezentăm un istoric al statuării instituțiilor politice, administrative și militare românești pe parcursul anului 1918. Dincolo de utilitatea academică a unui astfel de demers, o asemenea imersiune în epocă ne va arăta o față nevăzută și necunoscută a Basarabiei și Chișinăului, felul cum arătau și funcționau instituțiile statului acum o sută de ani.

După delegarea miniștrilor basarabeni în guvernul României, funcția de președinte al Sfatului Țării în perioada 27 martie-25 noiembrie 1918 a fost exercitată de Constantin Stere, iar pe parcursul aceluiași timp, Director General al Basarabiei (prim-ministru) a fost Petre Cazacu, care conducea un cabinet format din opt ministere (Directorate). Conform proceselor verbale, după votarea Unirii, în Sfatul Țării erau patru fracțiuni: Blocul Moldovenesc, Fracțiunea Țărănească, Fracțiunea Minorităților și Fracțiunea Evreiască. Activitatea în Sfatul Țării se desfășura în comisii, după Unire fiind constituită o comisie nouă, Comisia pentru buget, care avea misiunea de a elabora buget anual al Basarabiei autonome.

Prima ședință după votarea Unirii a avut loc la 31 martie 1918, iar ședințele Parlamentului au durat până la 14 aprilie, când deputații au intrat în vacanță până pe data de 2 mai. „Sesiunea extraordinară” a Sfatului Țării a durat din 2 mai până pe 28 mai 1918, când, într-o ultimă ședință, Constantin Stere dădea citirii decretului regal din 22 mai de închidere a lucrărilor Sfatului Țării. Următoarea ședință a Sfatului Țării urma să fie anunțată prin decret regal. Pe parcursul activității sale, organul de presă al Sfatului Țării era gazeta cu titlu omonim „Sfatul Țării” (director N. Alexandri), iar paza legislativului basarabean era asigurată de Detașamentul de Gardă Călăreți (Comandant, locotenent-colonelul Gh. Andronachi).

În realitate, după Unire, Basarabia avea două administrații: una reprezentată de Sfatul Țării și de Consiliul Directorilor Generali, iar alta exercitată de Comandamentul trupelor române dislocate în ținut care, de fapt, deținea puterea reală, fapt ce a complicat foarte mult relațiile dintre Chișinău și Iași până la instituirea instituțiilor administrative românești în Basarabia.

Odată cu intrarea trupelor române în Basarabia la începutul anului 1918, este atestată următoarea configurație a dislocării și controlului militar român asupra provinciei: în Chișinău staționa Divizia 11 condusă de generalul Ernest Broșteanu; Generalul Mihail Schina a condus Divizia 1 Cavalerie, dislocată în nordul Basarabiei, cu cartierul general în orașul Bălți; Generalii Constantin Dragu și Petre Cănciulescu au avut misiunea de a restabili și menține ordinea în partea de sud al Basarabiei, la Ismail și Cetatea Albă; Generalul Ion Istrate era comandantul Corpului VI Armată, din care au făcut parte unitățile dislocate în Basarabia; Generalul Constantin Prezan a coordonat, în calitatea de Șef al Marelui Cartier General al Armatei Române, intrarea trupelor române în provincie și menținerea ordinii până la introducerea administrației civile.

Până la 27 noiembrie 1918, când s-a votat Unirea necondiționată, administrația militară a Basarabiei a fost condusă de comandanții Corpului VI Armată: Generalul Ioan Istrate (9 ianuarie-17 ianuarie 1918); Generalul Dumitru Strătilescu (18 ianuarie – 24 mai 1918); Generalul Ioan Istrate (24 mai – 1 septembrie 1918); Generalul Ioan Pătrașcu (după 1 septembrie 1918).

Rareori se cunoaște faptul că primul om politic care a asigurat legătura între România și Basarabia, dincolo de autoritatea militară menționată, a fost scriitorul, politicianul și diplomatul Duiliu Zamfirescu, care pe 20 februarie 1918 pleca din Iași la Chişinău, cu o „misiune specială”. În relatările ziarelor vremii se vorbea chiar de funcția de „guvernator“ al Basarabiei (în alte părți găsim și denumirea de „comisar” al Basarabiei). În realitate, prim-ministrul Alexandru Averescu îl trimitea pe D. Zamfirescu, care era prieten apropiat al generalului, ca reprezentant plenipotențiar pe lângă Consiliul Directorilor Generali din Republica Democratică Moldovenească. De o valoare documentară deosebită sunt amintirile sale, publicate recent în volumul „În Basarabia”, care rămâne un document istoric puțin cunoscut asupra istoriei Basarabiei din ajunul votării Unirii la 27 martie/9 aprilie 1918.

Misiunea lui Duiliu Zamfirescu în Basarabia, ne este dezvăluită în ziarul „Îndreptarea“, oficiosul Ligii Poporului (formațiune fondată de Averescu): „Instrucțiile date mie de Generalul Averescu, când m-a trimis în Basarabia, erau clare și precise: autonomie, pe baza dezvoltării simțului național; dispariția latifundiilor, prin împărțirea lor la țărani pe baza despăgubirilor în bani; libera dezvoltare a naționalităților și participarea lor la viața publica, în limitele noțiunii de stat moldovenesc; orientare politică pur democratică“.

Memoriile Centenarului: Amintirile lui Duiliu Zamfirescu despre Basarabia și liderii săi (februarie-martie 1918)

Memoriile Centenarului: Amintirile lui Duiliu Zamfirescu despre Basarabia și liderii săi (februarie-martie 1918)

„Când am ajuns la Chişinău, prima mea grije a fost, firește, sa fac cunoștință membrilor guvernului și să mă prezint Președintelui Sfatului Țării. Am avut plăcerea să găsesc numai oameni tineri, o societate binevoitoare, femei gentile și, ca peste tot, foarte pasionate. Lumea părea a trai într-un echilibru nestabil, alergând după locuințe, după restaurante, după zahar și după tălpi de cizme, cu poftă sălbatică de a se bucura de viață a oamenilor ce au scăpat de moarte. Așa ceva trebuie sa se fi petrecut pe vremea Directoratului, în Franța, când lumea, ieșită de sub Teroare, vrea cu orice preț «sa se amuzeze», deși guvernul era bătut la frontieră și sfârșea printr-un faliment de stat“.

„Ion Inculeț mi se înfățișa ca un bărbat echilibrat, cu marea facultate sufletească de a apropia pe oameni între dânșii, în loc de a-i învrăjbi (…) D. Inculeț mai are un mare merit: nu e însurat, într-o țară în care toata lumea se însoară cu o vervă extraordinară și unde toate soțiile românilor sunt rusoaice sau ucrainene – ceea ce dovedește farmecul lor și fragilitatea noastră. Această stare de burlăcărie permanentă, mai cu seama în democrațiile revoluționare, permite acel vivere parvo, care asigura biruința asupra infamei burghezii care, la Chişinău mai mult ca oriunde, mănâncă foarte rar de post.

Iată-l și pe Pan Halippa fizicește, antiteza colegului sau: pe cât este d. Inculeț de ras și de tuns, pe atâta este d. Halippa de pletos și de bărbos; pe cât este cel dintâi de nalt și de blond, pe atâta este cel de-al doilea de puțin și de brun. Sufletește, însă, ei se aseamănă prin aceleași nobile aspirațiuni patriotice. D. Halippa și-a făcut studiile tot pe la Dorpat (ca și Inculeț – n.a.), dar și le-a completat la Universitatea noastră de la Iași. D-sa vorbește și scrie românește ca noi. De aceea se și găsește în fruntea gazetei celei mai populare din Basarabia, care, scrisă cu litere cirilice, pătrunde peste tot și contribuie la deșteptarea conștiinței naționale. D. Halippa mai este și poet, atunci când gândurile, ostenite de proza gazetăriei și de grijile Camerei, se îndreaptă către visuri… La domnia sa, probabil, se va gândi Academia Româna, în ziua în care va hotărî să rezerve un loc Basarabiei“

Ca și astăzi, lucrurile stăteau altfel la fața locului, cu totul altfel de cum erau ele văzute de la București sau de la Iași, Duiliu Zamfirescu găsind dincolo de Prut o lume traumatizata de o istorie ingrată, o lume a contrastelor, instabilă, bănuitoare, vulnerabilă, expusă manipulărilor, o lume periferică aflată, nu doar geografic, la marginea unui mare imperiu și, totodată, la marginea Europei.

N-a putut face prea multe, pentru că după schimbarea lui Averescu a fost retras din funcție, fapt regretabil în sine, pentru că abilitățile politice, diplomația și inteligența i-au permis să înțeleagă profund Basarabia și problemele ei. După plecarea sa, administrația românească a fost asigurată de autoritatea militară, a cărei relații încordate cu autoritățile Basarabiei au determinat o schimbare politică majoră, sugerată și de la Chișinău de Constantin Stere.

La 6 iunie 1918, printr-o adresare către rege, Al. Marghiloman cerea numirea generalului Artur Văitoianu în funcția de „inspector al corpului de ocupațiune din Basarabia cu sarcina de a da temeinică organizare militară teritorială Basarabiei și de a stabili legăturile speciale între armata de ocupațiune și autoritățile locale, organizare care trebuie să țină seama, până la un punct oarecare, de tradițiile și obiceiurile locale”.

Pentru a preveni pe viitor neînțelegerile, erau stabilite cu precizie atribuțiile „guvernatorului” Artur Văitoianu: să facă legătura între administrația civilă și organele armatei, „coordonând colaborația lor astfel ca să nu mai fie ciocniri între aceste două organisme”; să fie în raport direct cu fiecare departament ministerial de la care „ar atârna ultima rezolvare a unei chestiuni”; guvernul moldovenesc continua să exercite autoritatea prin directorii existenți sau prin alții aleși, care vor rămâne ca șefi ai diferitor servicii de stat; el va căuta să fie în raporturi cu Președintele Sfatului Țării și să ia avizul lui în chestiunile cele mari de organizare.

La 18 iunie 1918 Basarabia intra într-un nou regim

administrativ, de integrare instituțională în statul român, moment când A. Văitoianu sosit la Chișinău și instalat în Palatul Pronin (actualmente mai există un fragment pe strada A. Mateevici – n.a.), își anunță preluarea funcției de guvernator militar al Basarabiei, numit uneori și comisar general. În aceeași zi, însoțit de Statul său major, a mers la Consiliul Directorilor, unde a confirmat faptul că „înțelege a face operă administrativă în Basarabia cu sprijinul și prin Directorii basarabeni”.

La 20 iunie 1918 noua conducere românească emitea o proclamație către populația Basarabiei, în care anunța că era venită pentru a asigura ca dispozițiile autorităților civile și militare „să meargă mână în mână pentru binele public”, fapt care, așa cum am văzut și în articolele precedente, era așteptat de toți în ținut.

În vreme ce guvernul român și instituțiile centrale, Casa Regală, Parlamentul, armata și o parte a populației civile din sudul țării s-au retras în Moldova, după catastrofa militară din toamna anului 1916, în teritoriul ocupat de Centrali au rămas mulți dintre oamenii politici sau formatorii de opinie conservatori. Era vorba îndeosebi de germanofili. După înfrângerea României în război, ei păreau să fi primit confirmarea că opțiunea lor fusese cea corectă, că țara intrase într-o aventură în 1916, care o dusese la dezastru. Partidul Conservator fusese afectat atât ca urmare a rupturilor antebelice, cât și a celor de după intrarea României în Marele Război. În plus unii dintre liderii săi dispăruseră fizic. Cea mai grea pierdere fusese, probabil, moartea lui Titu Maiorescu, în vara anului 1917. Un grup activ și intransigent în diverse chestiuni –

politica externă, viitorul dinastiei etc. – se reunise în jurul lui P.P. Carp. Cu toate acestea, în cea mai mare parte membrii și simpatizanții Partidului Conservator păreau să fie alături de Alexandru Marghiloman, astăzi cunoscut tocmai pentru rolul său politic din anul 1918.

Alexandru Marghiloman s-a născut la 1854, în Principatul Valahiei, mai precis la Buzău, în familia unui mare arendaș, bogat, implicat și în politică, primar al orașului spre jumătatea secolului XIX. După ce a urmat liceul la București, tânărul Marghiloman a făcut studii universitare de drept la Paris. Revenit în România, în 1879 a devenit procuror, apoi judecător la Tribunalul Ilfov. Avocat din 1881, după câțiva ani a ajuns avocat al statului. Intrarea sa în politică a avut loc în 1884, când a fost ales deputat de Buzău. Începuturile sale politice au fost marcate de oscilația între liberali și junimiști. În cele din urmă opțiunea lui avea să fie pentru cei din urmă, iar o dată cu ei avea să intre în Partidul Conservator.

Avocat prin formație și prin începuturile profesiei, Marghiloman era un orator apreciat inclusiv de către adversarii politici. Interesat de diferite jocuri de societate - de cărți, pare-se că „moștenire” de familie, dar și de cursele de cai - mai degrabă moderat în vederi și acțiuni, el era era un bun administrator, cum a dovedit-o și în gospodărirea propriei averi, și în funcțiile publice ocupate la sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX. În guvernul junimist prezidat de Theodor Rosetti, Marghiloman a deținut pozițiile de ministru al Justiției (1888) și al Lucrărilor Publice (188-1889). A intrat și în guvernul generalului George Manu, unde a fost mai întâi ministru al Lucrărilor Publice (1889), apoi al Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor (1889-1891), ulterior în guvernul Lascăr Catargiu, unde a fost ministru de Justiție (1891-1895). Deasemenea a fost ministru de Externe (1900-1901) și de Interne (1909-1910) în guvernele prezidate de P.P. Carp, în vreme ce în guvernul Titu Maiorescu a fost ministru de Finanțe (1912-1913).

Adept al neutralității României atât în 1914, cât și în 1916, asemeni altor oameni politici români, Marghiloman a rămas în teritoriul ocupat. Avea cele mai bune relații, potrivit contemporanilor săi, în primul rând cu austro-ungarii, motiv pentru Argetoianu să scrie în memoriile sale că Marghiloman era „omul austriecilor”. În același timp, acesta avea și o influență la Komandatura germană, unde reușise să intervină în diverse ocazii pentru concetățenii săi. Spre deosebire de P.P. Carp, care milita pentru înlăturarea Casei de Hohenzollern-Sigmaringen de pe tronul României și înlocuirea cu o altă dinastie, tot din trunchiul Hohenzollern, dar din ramura imperială de la Berlin, Marghiloman se pronunța pentru continuitate.

Cu toate că devenise clar că avea să piardă postul de prim-ministru, Alexandru Averescu a încercat să-și prezerve puterea la începutul lunii martie 1918, inclusiv prin intermediul lui Mackensen. Însă regele Ferdinand i-a solicitat imperativ demisia generalului. Instalarea guvernului Marghiloman a fost o soluție de compromis, împăcând interese diverse, interne și externe, mai precis ale regelui Ferdinand, ale lui Ion I.C. Brătianu/liberalilor și ale Centralilor. Regele și tabăra liberală considerau că rolul guvernului Marghiloman era acela de a asigura semnarea păcii (separate) între România și Centrali și de a găsi un mod de acomodare cu aceștia până la încheierea războiului în Europa și conferința de pace care inevitabil avea să urmeze.

Totodată, atât Brătianu, cât și regele urmăreau să scape de Averescu. Cu un amestec de cavalerism discursiv și calcul cinic, Brătianu avea să declare la o întrunire a conducerii Partidului Național Liberal din preajma instalării noului cabinet că aprecia „sacrificiul” lui Marghiloman în scopuri „patriotice”. Președintele liberalilor adăuga și că acest lucru trebuia cunoscut. Din relatare se putea înțelege că ar fi avut loc o înțelegere subterană cu liderul conservator. Greu de crezut că de dragul „patriotismului” Marghiloman și-ar fi amanetat viitorul politic, că s-ar fi „sacrificat” pe sine și grupul său politic doar pentru ca Brătianu și liberalii să fie marii câștigători după război. Liderul conservator avea propriile vederi politice, propriile interese. El considera că Puterile Centrale erau pe punctul de a câștiga războiul, iar, în aceste condiții, România trebuia să încerce să obțină un tratament cât mai bun. Germania și Austro-Ungaria voiau la rândul lor un nou cabinet la Iași, cu care să poată negocia pacea. Marghiloman avusese până atunci contacte directe cu diverși oficiali germani și austro-ungari: Kühlmann, Czernin, Mackensen etc.

În ziua de 26 februarie/11 martie 1918, Marghiloman a primit de la regele Ferdinand invitația de a veni la Iași. În aceeași seară, el a plecat de la București la Iași cu trenul, trecând linia frontului în zona Mărășești, cu mașina, printre tranșee și dărâmături. Peisajul era dezolant, cum avea să rămână multă vreme. A doua zi, Marghiloman s-a întâlnit de două ori cu regele. Acesta ar fi vrut să-l vadă pe liderul conservator cu o săptămână înainte, dar se pare că nici Averescu, nici alți oficiali români nu au transmis corect mesajele.

Dincolo de aspectele protocolare, regele l-a însărcinat pe Marghiloman să formeze guvernul. Liderul conservator era interesat de suspendarea inamovibilității poliției, administrației și justiției, dar și de chestiunea răspunderilor pentru dezastrul pe care îl cunoscuse România în ultimul an și jumătate. Pentru Marghiloman vizita la Iași a fost și un prilej pentru a lua pulsul politicienilor aflați în Moldova, pentru a înțelege evoluțiile din ultimele săptămâni, jocurile de culise, interesele diferitelor grupuri de putere, inclusiv ale Casei Regale ș.a.m.d.

Întors la București pe 28 februarie/13 martie 1918, Marghiloman s-a întâlnit a doua zi cu apropiații săi politici: Constantin C. Arion, Simion Mehedinți, Theodor Rosetti, Grigore Cantacuzino și generalul Constantin Hârjeu. Ei au căzut de acord să formeze guvernul, să semneze pacea cu Centralii, cu condiția acceptării de către aceștia a unor concesii care priveau granița montană cu Austro-Ungaria, ridicarea administrației militare din Valahia, precum și libertatea de acțiune în chestiunea Basarabiei.

De asemenea, tot pe 1/14 martie, Marghiloman s-a întâlnit, separat, cu Kühlmann și cu Czernrin. Kühlmann ar fi vrut mai degrabă ca liderul conservator să nu preia puterea, iar regele să abdice. De asemenea, era evidentă ostilitatea diplomatului german față de Brătianu, a cărui influență pe scena politică românească era cunoscută. Czernin era în mod deschis favorabil constituirii guvernului Marghiloman. O întâlnire comună între Marghiloman, Kühlmann și Czernin a avut loc în ziua de 2/15 martie 1918.

Marghiloman era preocupat în primul rând de regimul din partea de țară ocupată de Centrali, iar în al doilea rând de concesiile pe care le puteau primi românii pe frontiera din Carpați. Discuțiile au continuat cu militarii germani. În orice caz, în ambele chestiuni, și germanii, și austro-ungarii nu lăsau să se întrevadă speranțe prea mari pentru România. Regimul de ocupație nu avea să înceteze până la încheierea păcii generale. Marghiloman și Arion – prezent și el la unele dintre întrevederile cu Centralii la București – aveau să invoce pierderea creditului politic pentru noul guvern dacă se impuneau condiții dure de pace.

În jurnalul pe care l-a ținut cu regularitate în acea perioadă, Marghiloman a notat frecvent că germanii și austro-ungarii erau dispuși să facă anumite concesii în negocierea păcii, dar numai unui guvern condus de el, nu de altcineva. Era o naivitate sau, în cel mai bun caz, încercarea de a livra posterității o cheie de lectură favorabilă autorului. Relațiile dintre state erau marcate și de relațiile dintre liderii politici, neîndoielnic, însă acestea din urmă erau secundare. Primau interesele politice, militare, teritoriale și economice ale actorilor statali.