1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Alexandru Marghiloman a ajuns la Iași în ziua de 5/18 martie 1918, iar tot atunci s-a întâlnit cu regele. În privința programului de guvernare, Marghiloman i-a reamintit suveranului că avea în vedere dizolvarea imediată a Parlamentului. Ferdinand era interesat de realizarea reformelor, pe care le considera „opera sa”. De asemenea, era vorba de revizuirea legii presei, apoi de suspendarea inamovibilității funcțiilor administrative, față de care regele nu avea obiecții. Cu referire la inamovibilitatea magistraților, Marghiloman avea în vedere îndepărtarea celor cu probleme, repunerea la locul lor a celor care fuseseră înaintați nemeritat, reducerea unui personal prea numeros. Monarhul era ezitant aici.

Erau discuții dacă Ion I.C. Brătianu să plece din țară ori să rămână, cum avea să o facă Take Ionescu. Ferdinand nu putea să-i ceară lui Brătianu să plece în exil, și i-a spus asta lui Marghiloman. Cel din urmă voia ca prin plecarea fostului prim-ministru să evite punerea acestuia în judecata Camerei. Dincolo de justificări, Marghiloman urmărea mai degrabă să scape de un competitor politic incomod, cu o mare influență, cu o rețea de relații cum nu aveau mulți în România.

Cât privește componența noului guvern, regele a avut obiecții doar cu referire la Gr. Cantacuzino, pe care îl suspecta de traficarea sentimentelor politice, trimitere la virarea acestuia, contra cost, dinspre francofilie spre germanofilie. În fața protestului multora dintre apropiații săi față de numirea lui Gr. Cantacuzino, Marghiloman a revenit asupra intenției sale.

Oficial, Marghiloman a fost numit premier la 5/18 martie 1918, odată cu publicarea actului în Monitorul Oficial. Miniștrii aflați la București au sosit la Iași în ziua de 19 martie, când a avut loc și depunerea jurământului. Noul guvern era compus din: Alexandru Marghiloman, care cumula funcțiile de președinte al Consiliului de Miniștri și de ministru de Interne; Constantin C. Arion, ministru de Externe; Mihai Seulescu, ministru de Finanțe; Demetru Dobrescu, ministru de Justiție; Simion Mehedinți, ministru al Cultelor și

​Instrucțiunii Publice; generalul Constantin Hârjeu, ministru de Război și ad-interim la Lucrările Publice; Constantin Meissner, ministru al Industriei și Comerțului. În martie-aprilie 1918 aveau să se producă unele schimbări în cabinet: Alexandru Marghiloman a devenit și ministru ad-interim la Agricultură și Domenii; Nicolae Ghica-Comănești a preluat Ministerul Lucrărilor Publice; Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu au devenit miniștri fără portofoliu (pentru Basarabia). Alte schimbări s-au produs în iunie 1918: Ion Mitilineu a devenit ministru de Justiție, în locul lui Demetru Dobrescu, care demisionase; Grigore G. Cantacuzino a preluat Ministerul Industriei și Comerțului, în urma demisiei lui Constantin Meissner; Constantin Garoflid a fost instalat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor. Tot atunci, Constantin C. Arion a fost numit vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.

Dintre cei amintiți mai sus, în afară de Marghiloman doar câțiva erau oameni politici importanți: Arion și Garoflid. Cel din urmă făcuse parte și din cabinetul Averescu. Erau însă prezente câteva personalități culturale, academice, precum geograful Mehedinți și pedagogul Meissner. Marghiloman a făcut unele demersuri pentru a-l atrage și pe Constantin Stere în cabinetul său, dar fără succes.

Unul dintre primele contacte oficiale interne ale lui Marghiloman, după instalarea guvernului său la Iași, a fost cu administrația financiară. Premierul a aflat că statul român avea atunci venituri de 8.000.000 de lei pe lună, iar cheltuielile zilnice se ridicau la aceeași valoare. Practic statul trăia pe datorie. Creditorii reprezentau la rândul lor o problemă. De la finele anului 1917, România avea o convenție cu Aliații pentru a primi 50.000.000 de franci pe lună. Premierul era însă decis să nu ceară nimic din această sumă. Marghiloman a fost atât de surprins de această situație, încât a simțit nevoia să o consemneze în jurnalul său.

Contextul geopolitic rămânea unul important pentru guvernul român, inclusiv pentru cel prezidat de Marghiloman. În martie-aprilie 1918, Germania și Austro-Ungaria erau stăpâne de necontestat în Est, iar în Vest trupele Kaiserului declanșaseră o mare ofensivă care părea să le ducă spre Paris și să se încheie cu zdrobirea Franței. Se profila o pace conform planurilor urmărite de Centrali în general, de germani în special. Marghiloman era, indubitabil, un om rațional. Desigur, avea și el calculele sale, ca orice om politic. În primul rând analiza realitățile momentului. Părea convins că Puterile Centrale aveau să câștige războiul. Liberalii își doreau ca Antanta să câștige, dar nu depindea câtuși de puțin de ei ca acest lucru să se și întâmple.

De altfel, faptul că Marghiloman se pregătea pentru o lungă perioadă de guvernare avea să se vadă în inițiativele, în acțiunile sale: dizolvarea Parlamentului și organizarea de alegeri generale, inițierea unui program de reforme, printre care cea agrară, extinderea dreptului de vot, demararea unor acțiuni vizând stabilirea răspunderilor interne pentru dezastrul suferit de România în război etc.

Cea mai mare problemă a momentului, pentru care și fusese instalat guvernul Marghiloman, era încheierea păcii între România și Puterile Centrale. Iar perspectivele erau sumbre. Schimbări favorabile autorităților române se părea că erau pe cale să se producă în Basarabia.

***

Pentru subiectul schimbării de guvern de la Iași, din martie 1918, cea mai importantă dintre lucrările memorialistice îi aparține lui Alexandru Marghiloman, Note politice, 1897-1924, vol. III, 1917-1918, București, Editura Institutului de Arte Grafice „Eminescu” S.A., 1927. Dintre lucrările realizate de istorici menționez două: Lucian Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, București, Editura Humanitas, 2009; Nicolae Peneș, Alexandru Marghiloman – lordul valah. O viață cu luminile și umbrele ei, vol. I, Buzău, Editura Alpha MDN, 2007; vol. II, Buzău, Editgraph, 2008.

Pentru a face înțeles corect procesul de integrarea a Basarabiei în statul român și a nu lăsa loc speculațiilor și interpretărilor tendențioase legate de natura acestei reîntregiri, ne-am propus în blocul de articole care vor urma să prezentăm un istoric al statuării instituțiilor politice, administrative și militare românești pe parcursul anului 1918. Dincolo de utilitatea academică a unui astfel de demers, o asemenea imersiune în epocă ne va arăta o față nevăzută și necunoscută a Basarabiei și Chișinăului, felul cum arătau și funcționau instituțiile statului acum o sută de ani.

După delegarea miniștrilor basarabeni în guvernul României, funcția de președinte al Sfatului Țării în perioada 27 martie-25 noiembrie 1918 a fost exercitată de Constantin Stere, iar pe parcursul aceluiași timp, Director General al Basarabiei (prim-ministru) a fost Petre Cazacu, care conducea un cabinet format din opt ministere (Directorate). Conform proceselor verbale, după votarea Unirii, în Sfatul Țării erau patru fracțiuni: Blocul Moldovenesc, Fracțiunea Țărănească, Fracțiunea Minorităților și Fracțiunea Evreiască. Activitatea în Sfatul Țării se desfășura în comisii, după Unire fiind constituită o comisie nouă, Comisia pentru buget, care avea misiunea de a elabora buget anual al Basarabiei autonome.

Prima ședință după votarea Unirii a avut loc la 31 martie 1918, iar ședințele Parlamentului au durat până la 14 aprilie, când deputații au intrat în vacanță până pe data de 2 mai. „Sesiunea extraordinară” a Sfatului Țării a durat din 2 mai până pe 28 mai 1918, când, într-o ultimă ședință, Constantin Stere dădea citirii decretului regal din 22 mai de închidere a lucrărilor Sfatului Țării. Următoarea ședință a Sfatului Țării urma să fie anunțată prin decret regal. Pe parcursul activității sale, organul de presă al Sfatului Țării era gazeta cu titlu omonim „Sfatul Țării” (director N. Alexandri), iar paza legislativului basarabean era asigurată de Detașamentul de Gardă Călăreți (Comandant, locotenent-colonelul Gh. Andronachi).

În realitate, după Unire, Basarabia avea două administrații: una reprezentată de Sfatul Țării și de Consiliul Directorilor Generali, iar alta exercitată de Comandamentul trupelor române dislocate în ținut care, de fapt, deținea puterea reală, fapt ce a complicat foarte mult relațiile dintre Chișinău și Iași până la instituirea instituțiilor administrative românești în Basarabia.

Odată cu intrarea trupelor române în Basarabia la începutul anului 1918, este atestată următoarea configurație a dislocării și controlului militar român asupra provinciei: în Chișinău staționa Divizia 11 condusă de generalul Ernest Broșteanu; Generalul Mihail Schina a condus Divizia 1 Cavalerie, dislocată în nordul Basarabiei, cu cartierul general în orașul Bălți; Generalii Constantin Dragu și Petre Cănciulescu au avut misiunea de a restabili și menține ordinea în partea de sud al Basarabiei, la Ismail și Cetatea Albă; Generalul Ion Istrate era comandantul Corpului VI Armată, din care au făcut parte unitățile dislocate în Basarabia; Generalul Constantin Prezan a coordonat, în calitatea de Șef al Marelui Cartier General al Armatei Române, intrarea trupelor române în provincie și menținerea ordinii până la introducerea administrației civile.

Până la 27 noiembrie 1918, când s-a votat Unirea necondiționată, administrația militară a Basarabiei a fost condusă de comandanții Corpului VI Armată: Generalul Ioan Istrate (9 ianuarie-17 ianuarie 1918); Generalul Dumitru Strătilescu (18 ianuarie – 24 mai 1918); Generalul Ioan Istrate (24 mai – 1 septembrie 1918); Generalul Ioan Pătrașcu (după 1 septembrie 1918).

Rareori se cunoaște faptul că primul om politic care a asigurat legătura între România și Basarabia, dincolo de autoritatea militară menționată, a fost scriitorul, politicianul și diplomatul Duiliu Zamfirescu, care pe 20 februarie 1918 pleca din Iași la Chişinău, cu o „misiune specială”. În relatările ziarelor vremii se vorbea chiar de funcția de „guvernator“ al Basarabiei (în alte părți găsim și denumirea de „comisar” al Basarabiei). În realitate, prim-ministrul Alexandru Averescu îl trimitea pe D. Zamfirescu, care era prieten apropiat al generalului, ca reprezentant plenipotențiar pe lângă Consiliul Directorilor Generali din Republica Democratică Moldovenească. De o valoare documentară deosebită sunt amintirile sale, publicate recent în volumul „În Basarabia”, care rămâne un document istoric puțin cunoscut asupra istoriei Basarabiei din ajunul votării Unirii la 27 martie/9 aprilie 1918.

Misiunea lui Duiliu Zamfirescu în Basarabia, ne este dezvăluită în ziarul „Îndreptarea“, oficiosul Ligii Poporului (formațiune fondată de Averescu): „Instrucțiile date mie de Generalul Averescu, când m-a trimis în Basarabia, erau clare și precise: autonomie, pe baza dezvoltării simțului național; dispariția latifundiilor, prin împărțirea lor la țărani pe baza despăgubirilor în bani; libera dezvoltare a naționalităților și participarea lor la viața publica, în limitele noțiunii de stat moldovenesc; orientare politică pur democratică“.

Memoriile Centenarului: Amintirile lui Duiliu Zamfirescu despre Basarabia și liderii săi (februarie-martie 1918)

Memoriile Centenarului: Amintirile lui Duiliu Zamfirescu despre Basarabia și liderii săi (februarie-martie 1918)

„Când am ajuns la Chişinău, prima mea grije a fost, firește, sa fac cunoștință membrilor guvernului și să mă prezint Președintelui Sfatului Țării. Am avut plăcerea să găsesc numai oameni tineri, o societate binevoitoare, femei gentile și, ca peste tot, foarte pasionate. Lumea părea a trai într-un echilibru nestabil, alergând după locuințe, după restaurante, după zahar și după tălpi de cizme, cu poftă sălbatică de a se bucura de viață a oamenilor ce au scăpat de moarte. Așa ceva trebuie sa se fi petrecut pe vremea Directoratului, în Franța, când lumea, ieșită de sub Teroare, vrea cu orice preț «sa se amuzeze», deși guvernul era bătut la frontieră și sfârșea printr-un faliment de stat“.

„Ion Inculeț mi se înfățișa ca un bărbat echilibrat, cu marea facultate sufletească de a apropia pe oameni între dânșii, în loc de a-i învrăjbi (…) D. Inculeț mai are un mare merit: nu e însurat, într-o țară în care toata lumea se însoară cu o vervă extraordinară și unde toate soțiile românilor sunt rusoaice sau ucrainene – ceea ce dovedește farmecul lor și fragilitatea noastră. Această stare de burlăcărie permanentă, mai cu seama în democrațiile revoluționare, permite acel vivere parvo, care asigura biruința asupra infamei burghezii care, la Chişinău mai mult ca oriunde, mănâncă foarte rar de post.

Iată-l și pe Pan Halippa fizicește, antiteza colegului sau: pe cât este d. Inculeț de ras și de tuns, pe atâta este d. Halippa de pletos și de bărbos; pe cât este cel dintâi de nalt și de blond, pe atâta este cel de-al doilea de puțin și de brun. Sufletește, însă, ei se aseamănă prin aceleași nobile aspirațiuni patriotice. D. Halippa și-a făcut studiile tot pe la Dorpat (ca și Inculeț – n.a.), dar și le-a completat la Universitatea noastră de la Iași. D-sa vorbește și scrie românește ca noi. De aceea se și găsește în fruntea gazetei celei mai populare din Basarabia, care, scrisă cu litere cirilice, pătrunde peste tot și contribuie la deșteptarea conștiinței naționale. D. Halippa mai este și poet, atunci când gândurile, ostenite de proza gazetăriei și de grijile Camerei, se îndreaptă către visuri… La domnia sa, probabil, se va gândi Academia Româna, în ziua în care va hotărî să rezerve un loc Basarabiei“

Ca și astăzi, lucrurile stăteau altfel la fața locului, cu totul altfel de cum erau ele văzute de la București sau de la Iași, Duiliu Zamfirescu găsind dincolo de Prut o lume traumatizata de o istorie ingrată, o lume a contrastelor, instabilă, bănuitoare, vulnerabilă, expusă manipulărilor, o lume periferică aflată, nu doar geografic, la marginea unui mare imperiu și, totodată, la marginea Europei.

N-a putut face prea multe, pentru că după schimbarea lui Averescu a fost retras din funcție, fapt regretabil în sine, pentru că abilitățile politice, diplomația și inteligența i-au permis să înțeleagă profund Basarabia și problemele ei. După plecarea sa, administrația românească a fost asigurată de autoritatea militară, a cărei relații încordate cu autoritățile Basarabiei au determinat o schimbare politică majoră, sugerată și de la Chișinău de Constantin Stere.

La 6 iunie 1918, printr-o adresare către rege, Al. Marghiloman cerea numirea generalului Artur Văitoianu în funcția de „inspector al corpului de ocupațiune din Basarabia cu sarcina de a da temeinică organizare militară teritorială Basarabiei și de a stabili legăturile speciale între armata de ocupațiune și autoritățile locale, organizare care trebuie să țină seama, până la un punct oarecare, de tradițiile și obiceiurile locale”.

Pentru a preveni pe viitor neînțelegerile, erau stabilite cu precizie atribuțiile „guvernatorului” Artur Văitoianu: să facă legătura între administrația civilă și organele armatei, „coordonând colaborația lor astfel ca să nu mai fie ciocniri între aceste două organisme”; să fie în raport direct cu fiecare departament ministerial de la care „ar atârna ultima rezolvare a unei chestiuni”; guvernul moldovenesc continua să exercite autoritatea prin directorii existenți sau prin alții aleși, care vor rămâne ca șefi ai diferitor servicii de stat; el va căuta să fie în raporturi cu Președintele Sfatului Țării și să ia avizul lui în chestiunile cele mari de organizare.

La 18 iunie 1918 Basarabia intra într-un nou regim

administrativ, de integrare instituțională în statul român, moment când A. Văitoianu sosit la Chișinău și instalat în Palatul Pronin (actualmente mai există un fragment pe strada A. Mateevici – n.a.), își anunță preluarea funcției de guvernator militar al Basarabiei, numit uneori și comisar general. În aceeași zi, însoțit de Statul său major, a mers la Consiliul Directorilor, unde a confirmat faptul că „înțelege a face operă administrativă în Basarabia cu sprijinul și prin Directorii basarabeni”.

La 20 iunie 1918 noua conducere românească emitea o proclamație către populația Basarabiei, în care anunța că era venită pentru a asigura ca dispozițiile autorităților civile și militare „să meargă mână în mână pentru binele public”, fapt care, așa cum am văzut și în articolele precedente, era așteptat de toți în ținut.