1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Schimbul de scrisori între guvernul de la Iași și reprezentanții sovietici de la Odesa a continuat. La 20 februarie/5 martie 1918 a fost trimis răspunsul oficial al guvernului român, asumat de Averescu. Actul era asemănător în prevederi și în formă cu cel înaintat de RUMCEROD guvernului de la Iași la 11/24 februarie 1918. Excepție făcea punctul 1, unde românii depistaseră un viciu de procedură în formularea privind retragerea propriilor trupe din Basarabia și introduseseră o „excepție”, și anume Benderul, detaliu care avea să fie invocat ulterior în repetate rânduri.

În aceeași zi de 20 februarie/5 martie 1918, autoritățile sovietice de la Odesa au acceptat modificările aduse de guvernul de la Iași și au anunțat că din momentul primirii acordului de către acesta pacea era restabilită între Rusia și România. Această declarație de înștiințare era semnată de Cristian Racovski în fața lui Joseph Boyle. Tot atunci autoritățile sovietice de la Odesa au întocmit un proces-verbal prin care declarau aplanat conflictul dintre Rusia și România, pe baza propunerilor sale și a modificărilor introduse de guvernul român. De asemenea, era luată în considerare declarația verbală a lui Boyle privind schimbul de prizonieri ruși și români fără excepție.

Acordul propriu-zis este cunoscut doar în forma din arhivele rusești. În arhivele românești nu s-a păstrat actul oficial. În schimb, alte documente oficiale sau jurnalele și memoriile unor contemporani conțin destule urme despre negocierile dintre guvernul român și oficialii din Odesa. Potrivit datării sovietice, acordul este din 20-24 februarie/5-9 martie 1918, iar ca locuri sunt trecute Iașul, respectiv Odesa.

Documentul cuprindea nouă articole. Primul și cel mai important privea angajamentul României de a evacua Basarabia în două luni. Imediat ce românii se retrăgeau dintr-o localitate, rușii ar fi urmat să preia controlul asupra ei. La capătul celor două luni, în Basarabia ar fi rămas doar un detașament de 10.000 de oameni, care ar fi urmat să păzească depozitele românești și liniile de cale ferată. Milițiile locale trebuiau să preia controlul asupra comunităților urbane și rurale, iar comandamentul militar românesc renunța la orice funcție judecătorească și administrativă. Avea să se procedeze la un schimb de persoane între cele două părți: românii arestați în Rusia în locul revoluționarilor, ofițerilor și soldaților ruși arestați în România. Acordul obliga România să nu întreprindă acțiuni militare sau de alt tip împotriva Rusiei Sovietice și să nu susțină acțiuni de acest fel. României avea să i se asigure de către ruși livrarea surplusului de cereale din Basarabia, după ce erau satisfăcute nevoile populației locale. De asemenea, România avea dreptul să achiziționeze din Rusia alimente pentru populația sa. În același timp, Rusia restituia României depozitele cu alimente organizate de Aliați. Se avea în vedere și o eventuală retragere a trupelor române în Rusia, caz în care celor dintâi aveau să li se asigure adăpost și alimente. În eventualitatea unor acțiuni militare paralele contra trupelor Centrale, între Comandamentul Suprem rus și comandamentele române avea să se stabilească un contact direct. Comisii internaționale pentru reglementarea neînnțelegerilor eventuale între România și Rusia Sovietică urmau a se constitui în orașe din cele două țări: Odesa, Kiev, Moscova, Petrograd, Iași și Galați. În aceste comisii intrau reprezentanți ai Rusiei, României, Angliei, Franței și Statelor Unite ale Americii.

Din partea rusă/sovietică semnau patru persoane: Cristian Racovski, președintele Colegiului Suprem Autonom al Sovietului Comisarilor Poporului pentru afacerile ruso-române; Brașevan, comisar al Afacerilor Străine al Republicii Sovietice Odesa; Iudovski, președintele RUMCEROD-ului; Voronski, președintele Comitetului Executiv al Sovietului de Deputați Odesa; Muraviev, comandant al Armatelor Sovietice din Sud. Partea română avea un singur semnatar, Alexandru Averescu, președinte al Consiliului de Miniștri și ministru al Afacerilor Străine.

O precizare își are rostul aici, cu privire la termenii utilizați cu referire la acest act. În vreme ce în mediile românești s-a impus încă din epocă noțiunea de acord, în cele rusești se utiliza termenul de tratat. În documentele vremii s-a folosit frecvent și termenul de înțelegere româno-rusă.

Deși Republica Democratică Moldovenească își declarase independența încă din ziua de 24 ianuarie/6 februarie 1918, reprezentanții puterii de la Chișinău nu au fost parte în acordul Racovski-Averescu. Tânărul stat – nerecunoscut internațional – nu a fost luat în considerare nici de rușii bolșevici, nici de români. Pentru cei dintâi Basarabia era parte a Federației Sovietice Ruse, pentru cei din urmă încă nu era clar ce avea să se întâmple cu teritoriul pe care îl controlau deja din punct de vedere militar. De altfel, în acordul din 20 februarie/5 martie 1918, referirea la spațiul dintre Prut și Nistru se făcea sub numele de Basarabia, nu sub cel de Republica Democratică Moldovenească. În același timp, acordul nu punea în discuție statutul politic al acestui teritoriu, ci încerca să reglementeze chestiuni militare între doi actori internaționali, România și Rusia Sovietică, într-un context defavorabil pentru ambele părți, îndeosebi pentru ruși.

Racovski le-a trimis lui Lenin și Troțki, la 28 februarie/13 martie 1918, o lungă telegramă, unde relata contextul începerii negocierilor cu românii și prevederile tratatului – acesta este termenul utilizat de plenipotențiarul rus – semnat cu guvernul de la Iași. Racovski preciza că pacea a fost încheiată prin intermediul lui Boyle. În raport sunt amintite și două anexe ale acordului. Prima se referea la asigurarea de către guvernul român că în cazul încheierii păcii cu Germania avea să se solicite recunoașterea reîntoarcerii libere în Rusia a soldaților ruși care se găseau în România. Cea de-a doua anexă era un protocol semnat de Racovski și Boyle, prin care cel din urmă își asumase obligația de a obține de la guvernul român evacuarea imediată a județului Akkerman (Cetatea Albă), precum și amnistia politică generală pentru emigranții politici români și pentru dezertori.

Gheorghi Vasilievici Cicerin, adjunct al comisarului Poporului pentru Afaceri Străine al Rusiei Sovietice, i s-a adresat la 14/27 martie 1918 lui Pierre Guérin, consulul general al României la Moscova, cu propunerea de a se constitui imediat comisiile mixte internationale pentru rezolvarea litigiilor între Rusia și România. Printre altele, comisiile trebuiau să examineze și desființarea depozitelor de alimente. Guérin nu a făcut decât să transmită cererea către guvernul român. Evoluțiile politice și militare din partea sud-vestică a Rusiei și din România făceau însă inoperante aceste solicitări.

Acordul nu a fost pus în aplicare în primul rând ca urmare a schimbărilor militare și politice petrecute în regiune. Trupele germane ajunseseră între timp în fața Odesei. Unele unități germane traversaseră sudul Basarabiei cu acordul Marelui Cartier General Român. Armata pe care au constituit-o bolșevicii pentru înfruntarea trupelor Kaiserului a fost repede risipită, iar germanii au ocupat Odesa la 27 februarie/12 martie 1918. Membrii structurilor sovietice din regiune își căutau salvarea în Est. Autoritatea rusă/sovietică din proximitatea României dispăruse pentru moment. Sau cel puțin nu mai era vizibilă. În al doilea rând, nici guvernul român nu era interesat să evacueze Basarabia. De altfel, la Iași se producea tot atunci o schimbare de cabinet, în

locul lui Alexandru Averescu fiind numit premier Alexandru Marghiloman.

Reamintesc că în răspunsul guvernului Averescu către autoritățile sovierice din Odesa se preciza că românii erau de acord cu propunerile de soluționare pașnică a conflictului dintre cele două părți, mai puțin cu punctul 1, unde se regăsea o ambiguă referire la Bender. Din unele acțiuni întreprinse de Averescu în ultimele zile ale guvernării sale par să reiasă pe de o parte intențiile de continuare a detensionării relațiilor dintre români și bolșevicii ruși, iar pe de alta cele de stabilizare a pozițiilor românești pe Nistru. Spre exemplu, premierul a dispus Marelui Cartier General, la 25 februarie/10 martie 1918, ca ostilitățile cu bolșevicii ruși să înceteze; trupele române aveau să răspundă cu foc doar dacă erau atacate. Linia de demarcație între cele două părți era Nistrul.

Interesant este și faptul că Averescu nu a notat nimic – sau poate doar nu a păstrat – în Notițele zilnice din acea perioadă despre acest acord. Ca și cum nu ar fi existat sau cel puțin ca pe ceva lipsit de importanță. Însă în spațiul public el s-a văzut nevoit să se apere față de acuzațiile pe care i le-au adus adversarii politici. Subiectul a „explodat” în România în vara anului 1918. După încorporarea Basarabiei de către regatul României, inamicii lui Averescu încercau să-l pună în difucultate și i-au imputat acordul cu Racovski. Generalul avea să se lanseze într-o hermeneutică menită a-l scoate de sub tirul criticilor. Făcând trimitere la propria rezoluție de pe propunerile sovietice, dar și pe textul răspunsului românesc înaintat autorităților sovietice de la Odesa, Averescu insista pe un artificiu tehnic, pe „istețimea” sa în redactarea răspunsului către bolșevicii ruși, care în fapt ar fi făcut imposibilă evacuarea progresivă a Basarabiei fără a începe retragerea din Bender.

Imediat după 27 martie/9 aprilie 1918, așadar după ce în Sfatul Țării s-a afirmat unirea condiționată a Basarabiei cu România, rușii/sovieticii aveau să-i acuze pe români că au încălcat cea mai importantă prevedere a acordului Racovski-Averescu, și anume retragerea trupelor din teritoriul în dispută. În ochii rușilor nu era vorba doar de nerespectarea unui tratat între cele două părți, ci și de anexarea unei regiuni pe care Rusia Sovietică o considera parte a sa.

Sovieticii au acordat o importanță sporită acordului în special după 1919/1920. Ei încercau să utilizeze actul ca o recunoaștere de către România, în 1918, a dreptului Rusiei asupra Basarabiei. Acordul a devenit și mai cunoscut de-a lungul perioadei interbelice în urma disputelor diplomatice dintre România și Rusia Sovietică/URSS. Sunt bine cunoscute cele dintre Nicolae Titulescu și Emanoil Lahovary, pe de o parte, și Cristian Racovski, de cealaltă parte. Pe scurt, sovieticii evidențiau că guvernul român nu-și respectase semnătura pe un tratat bilateral, cum era el apreciat la Moscova.

Interesele politice diferite dădeau naștere unor interpretări diferite, atât în disputele interne din România, cât și în relațiile bilaterale româno-ruse/sovietice.

***

Textele oficiale privind acordul Racovski-Averescu se regăsesc în volumul Relațiile româno-sovietice. Documente, vol. I, 1917-1934, redactor responsabil al ediției române: Dumitru Preda, traducerea notelor din limba rusă: Mioara Nanu și Vitalie Văratec, București, Editura Enciclopedică, 1999. Pentru analize istoriografice din perspective diferite amintesc: Lidia Pădureac, Relațiile româno-sovietice (1917-1934), Chișinău, Editura Prut Internațional, 2003; Petre Otu, Mareșalul Alexandru Averescu: militarul, omul politic, legenda, Ediția a II-a, București, Editura Militară, 2009; Octavian Dascăl, Scurte considerații privind modernizarea Basarabiei în primul deceniu interbelic (1918-1920). Pe marginea unei recente apariții editoriale la Chișinău, în „Archiva Moldaviae”, vol. II, 2010, p. 399-423; Sergiu Nazaria, Acordul „Rakovskii-Averescu” și încălcarea lui, în „Moldoscopie (Probleme de analiză politică)”, nr. 2 (LXI), 2013, p. 179-189; Alexandru Murad-Mironov, Vremea încercărilor. Relațiile româno-sovietice, 1930-1940, București, INST, 2013.

Avalanșa declarațiilor de unire cu România, adoptate în diferite localități ale Basarabiei acum o sută de ani, reprezenta doar una din opțiunile, cea de jos, ale realizării dezideratului de reîntregire. O altă viziune, așa cum am văzut în publicația precedentă, era propunerea marilor proprietari de a dizolva Sfatul Țării și a proclama unirea Basarabiei cu România în baza dreptului istoric, așa cum această perspectivă fusese prezentată în fața regelui Ferdinand la Iași.

Clasa politică basarabeană, deși unanimă către luna martie 1918 în privința dorinței, necesității și/sau inevitabilității actului de unire, vedea realizat acest lucru în trei variante. Blocul Moldovenesc, prin P. Halippa, D. Ciugureanu, I. Pelivan, etc, care reprezenta majoritatea românească din Sfatul Țării, pleda pentru realizarea imediată și necondiționată a unirii. Cel de-al doilea grup, centrat în jurul lui I, Inculeț și P. Erhan, reprezenta cea mai mare parte a Fracțiunii Țărăniste și pleda pentru „unire cu autonomie deplină”. În sfârșit, o altă parte a grupului țărănist și o parte a minorităților, reprezentate de V. Țiganko, chiar dacă erau ostili ideii de unire, vedeau posibilă această perspectivă doar într-un format „federativ” cu România, adică păstrând entitatea Republicii Democratice Moldovenești.

Pe parcursul lunii februarie, ziarul „România Nouă” (noua denumire a ziarului „Ardealul”), condus de Onisfor Ghibu, lansa în spațiul public și politic al Basarabiei o polemică privind viitorul provinciei în noua configurație internațională determinată de victoria Puterilor Centrale, situația dificilă a României și pretențiile Ucrainei. Subliniind inevitabilitatea unirii, publicistul V. Harea întrezărea două posibilități pentru Basarabia. Prima era alegerea Adunării Constituante (Populare), așa cum era prevăzut în declarațiile de autonomie și independență a RDM, care s-ar fi pronunțat asupra unei uniri „condiționate cu România”. „Autonomia locală” în cadrul „României federative” era una din condițiile esențiale pentru înfăptuirea unirii Basarabiei cu statul român. Îngrijorat de caracterul „reacționar” al guvernului Marghiloman, Harea privea cu neîncredere spre Iași, considerând că fără respectarea acestor prevederi, preluarea Basarabiei va părea o „ anexare”, adică o alipire necondiționată a Basarabiei la România. Acest fapt ar fi adus provincia sub „regimul centralist”, păgubos pentru interesele naționale în ansamblu, aluzie la faptul că guvernul Marghiloman era văzut ca unul conservator, emanație a marilor moșieri latifundiari.

În legătură cu aceste constatări este nevoie să explicăm un aspect important al mentalității clasei politice basarabene din acea perioadă, care reprezenta un amestec de naționalism și socialism revoluționar. Adică pe de o parte, fruntașii basarabeni erau promotorii ideii de renaștere națională a moldovenilor, unitatea lor cu românii de pretutindeni și revenirea acestora într-un stat unic, dar pe de alta, liderii basarabeni erau niște „copii ai revoluției”, pentru care drepturile câștigate prin lupta pentru libertate împotriva regimului autocrat rus era o condiție indispensabilă a existenței lor. Acest amestec explică multitudinea punctelor de vedere asupra pașilor care urmau a fi făcuți pentru unirea cu România, aderența față de existența RDM, pe care o vedeau ca o împlinire a acestei lupte pentru libertate, dar și dorința de a-și menține „autonomia” și libertatea de acțiune în cadrul statului român, în mod special pentru realizarea reformei agrare.

De la 16/29 martie 1918, când Sfatul Țării se aduna într-o ședință în care și-a exprimat protestul față de pretențiile teritoriale ale Ucrainei, și până la 27martie/9 aprilie 1918, când era adoptată decizia de unire cu România, legislativul basarabean nu s-a mai întrunit. Dar tocmai în această perioadă au avut loc cele mai importante evenimentele care au precipitat această fuziune.

Sintetizând aceste evenimente, vom consemna patru momente importante care au determinat Unirea: acceptul Puterilor Centrale ca România să preia Basarabia; pericolul fracturării teritoriale, din cauza pretențiilor Ucrainei asupra sudului, dar și Austro-Ungariei asupra nordului provinciei; compromisul de la Iași, realizat între liderii basarabeni și conducerea României; consensul de la Chișinău, prin care fracțiunile Sfatului Țării s-au pus de acord asupra condițiilor unirii. Cu referință la primul punct, în discuțiile cu reprezentanții Puterilor Centrale în ajunul semnării tratatului de la București (ministrul german Kuhlmann și cel austriac Czernin), Marghiloman a fost sfătuit ca „România să ia Basarabia”.

La fel ca și Averescu, Marghiloman s-a ferit să facă impresia că acceptă acest lucru ca o recompensă, politică care se pare a fost inspirată de regele Ferdinand, a cărui strategie era „să ne prefacem că nu voim Basarabia”, pentru ca „gândul unei compensații să nu fie exprimat undeva”. Semnând Tratatul de pace cu Puterile Centrale, la 16/29 martie 1918, Marghiloman va obține din partea acestora „mână liberă în Basarabia”.

La 20 martie/2 aprilie 1918, liderii basarabeni I. Inculeț, D. Ciugureanu și P. Halippa au sosit la Iași „cu intenția de a pleca la București pentru a trata pacea în numele republicii independente cu puterile centrale”, dar sunt puși în cunoștință de hotărârea guvernului român „de a accepta solicitările de unire, venite de la diferite grupuri de cetățeni ai republicii și să supuie chestiunea aceasta deliberărilor Sfatului Țării”. La întrevederea cu Al. Marghiloman, Ciugureanu și Halippa au pledat pentru unirea necondiționată a Basarabiei la România, iar Inculeț a propus „unirea cu autonomie deplină”. Pentru Inculeț era importantă păstrarea drepturilor și libertăților de care se bucura RDM prin revoluție (votul universal, legea agrară, descentralizarea, drepturile minorităților), acest fapt permițând, în viziunea sa, eventualitatea extinderii lor asupra României.

La 23 martie/5 aprilie a avut loc întâlnirea decisivă între Consiliul de Miniștri al României și delegații basarabeni, la care s-a alăturat și Constantin Stere, revenit la Iași în acea dimineață. Inculeț a adresat mai multe întrebări părții române, printre care: dacă este siguranță pentru Basarabia ca să nu sufere vreo amputare în caz de unire?; dacă se va păstra Sfatul Țării?; dacă se va păstra guvernul?; care va fi administrația?. Inculeț este susținut de Halippa, care adaugă: care va fi dreptul electoral și dacă femeile își vor păstra votul?

Răspunzând acestor întrebări, Marghiloman formula de fapt viitorul construcției statale a noului stat român: „Sfatul Țării va fi dizolvat, căci Camera și Senatul, din care ei (deputații basarabeni – n.a.) vor face parte, reprezintă Națiunea; Nu va mai fi Guvern, fiindcă delegații Basarabiei vor face parte din Consiliul de Miniștri, ca miniștri români; dacă se cere un comitet consultativ, un fel de Consiliu de Stat, îl vom da; regimul agrar stabilit va fi respectat până la Constitutantă și nu se va atinge nimeni de el; regimul provincial va fi neatins și femeile își păstrează votul”.

Cu aceste lucruri spuse, Al Marghiloman a cerut reprezentanților Basarabiei „să plece la Chișinău spre a purcede la actul unirii”. După întrevederile încurajatoare cu reprezentanții diplomatici ai Marii Britanii, Statelor Unite și Franței, delegații basarabeni împreună cu C. Stere vor pleca la Chișinău pe 24 martie/6 aprilie pentru a înclina balanța opțiunilor politice spre unirea cu România.