Avalanșa declarațiilor de unire cu România, adoptate în diferite localități ale Basarabiei acum o sută de ani, reprezenta doar una din opțiunile, cea de jos, ale realizării dezideratului de reîntregire. O altă viziune, așa cum am văzut în publicația precedentă, era propunerea marilor proprietari de a dizolva Sfatul Țării și a proclama unirea Basarabiei cu România în baza dreptului istoric, așa cum această perspectivă fusese prezentată în fața regelui Ferdinand la Iași.
Clasa politică basarabeană, deși unanimă către luna martie 1918 în privința dorinței, necesității și/sau inevitabilității actului de unire, vedea realizat acest lucru în trei variante. Blocul Moldovenesc, prin P. Halippa, D. Ciugureanu, I. Pelivan, etc, care reprezenta majoritatea românească din Sfatul Țării, pleda pentru realizarea imediată și necondiționată a unirii. Cel de-al doilea grup, centrat în jurul lui I, Inculeț și P. Erhan, reprezenta cea mai mare parte a Fracțiunii Țărăniste și pleda pentru „unire cu autonomie deplină”. În sfârșit, o altă parte a grupului țărănist și o parte a minorităților, reprezentate de V. Țiganko, chiar dacă erau ostili ideii de unire, vedeau posibilă această perspectivă doar într-un format „federativ” cu România, adică păstrând entitatea Republicii Democratice Moldovenești.
Pe parcursul lunii februarie, ziarul „România Nouă” (noua denumire a ziarului „Ardealul”), condus de Onisfor Ghibu, lansa în spațiul public și politic al Basarabiei o polemică privind viitorul provinciei în noua configurație internațională determinată de victoria Puterilor Centrale, situația dificilă a României și pretențiile Ucrainei. Subliniind inevitabilitatea unirii, publicistul V. Harea întrezărea două posibilități pentru Basarabia. Prima era alegerea Adunării Constituante (Populare), așa cum era prevăzut în declarațiile de autonomie și independență a RDM, care s-ar fi pronunțat asupra unei uniri „condiționate cu România”. „Autonomia locală” în cadrul „României federative” era una din condițiile esențiale pentru înfăptuirea unirii Basarabiei cu statul român. Îngrijorat de caracterul „reacționar” al guvernului Marghiloman, Harea privea cu neîncredere spre Iași, considerând că fără respectarea acestor prevederi, preluarea Basarabiei va părea o „ anexare”, adică o alipire necondiționată a Basarabiei la România. Acest fapt ar fi adus provincia sub „regimul centralist”, păgubos pentru interesele naționale în ansamblu, aluzie la faptul că guvernul Marghiloman era văzut ca unul conservator, emanație a marilor moșieri latifundiari.
În legătură cu aceste constatări este nevoie să explicăm un aspect important al mentalității clasei politice basarabene din acea perioadă, care reprezenta un amestec de naționalism și socialism revoluționar. Adică pe de o parte, fruntașii basarabeni erau promotorii ideii de renaștere națională a moldovenilor, unitatea lor cu românii de pretutindeni și revenirea acestora într-un stat unic, dar pe de alta, liderii basarabeni erau niște „copii ai revoluției”, pentru care drepturile câștigate prin lupta pentru libertate împotriva regimului autocrat rus era o condiție indispensabilă a existenței lor. Acest amestec explică multitudinea punctelor de vedere asupra pașilor care urmau a fi făcuți pentru unirea cu România, aderența față de existența RDM, pe care o vedeau ca o împlinire a acestei lupte pentru libertate, dar și dorința de a-și menține „autonomia” și libertatea de acțiune în cadrul statului român, în mod special pentru realizarea reformei agrare.
De la 16/29 martie 1918, când Sfatul Țării se aduna într-o ședință în care și-a exprimat protestul față de pretențiile teritoriale ale Ucrainei, și până la 27martie/9 aprilie 1918, când era adoptată decizia de unire cu România, legislativul basarabean nu s-a mai întrunit. Dar tocmai în această perioadă au avut loc cele mai importante evenimentele care au precipitat această fuziune.
Sintetizând aceste evenimente, vom consemna patru momente importante care au determinat Unirea: acceptul Puterilor Centrale ca România să preia Basarabia; pericolul fracturării teritoriale, din cauza pretențiilor Ucrainei asupra sudului, dar și Austro-Ungariei asupra nordului provinciei; compromisul de la Iași, realizat între liderii basarabeni și conducerea României; consensul de la Chișinău, prin care fracțiunile Sfatului Țării s-au pus de acord asupra condițiilor unirii. Cu referință la primul punct, în discuțiile cu reprezentanții Puterilor Centrale în ajunul semnării tratatului de la București (ministrul german Kuhlmann și cel austriac Czernin), Marghiloman a fost sfătuit ca „România să ia Basarabia”.
La fel ca și Averescu, Marghiloman s-a ferit să facă impresia că acceptă acest lucru ca o recompensă, politică care se pare a fost inspirată de regele Ferdinand, a cărui strategie era „să ne prefacem că nu voim Basarabia”, pentru ca „gândul unei compensații să nu fie exprimat undeva”. Semnând Tratatul de pace cu Puterile Centrale, la 16/29 martie 1918, Marghiloman va obține din partea acestora „mână liberă în Basarabia”.
La 20 martie/2 aprilie 1918, liderii basarabeni I. Inculeț, D. Ciugureanu și P. Halippa au sosit la Iași „cu intenția de a pleca la București pentru a trata pacea în numele republicii independente cu puterile centrale”, dar sunt puși în cunoștință de hotărârea guvernului român „de a accepta solicitările de unire, venite de la diferite grupuri de cetățeni ai republicii și să supuie chestiunea aceasta deliberărilor Sfatului Țării”. La întrevederea cu Al. Marghiloman, Ciugureanu și Halippa au pledat pentru unirea necondiționată a Basarabiei la România, iar Inculeț a propus „unirea cu autonomie deplină”. Pentru Inculeț era importantă păstrarea drepturilor și libertăților de care se bucura RDM prin revoluție (votul universal, legea agrară, descentralizarea, drepturile minorităților), acest fapt permițând, în viziunea sa, eventualitatea extinderii lor asupra României.
La 23 martie/5 aprilie a avut loc întâlnirea decisivă între Consiliul de Miniștri al României și delegații basarabeni, la care s-a alăturat și Constantin Stere, revenit la Iași în acea dimineață. Inculeț a adresat mai multe întrebări părții române, printre care: dacă este siguranță pentru Basarabia ca să nu sufere vreo amputare în caz de unire?; dacă se va păstra Sfatul Țării?; dacă se va păstra guvernul?; care va fi administrația?. Inculeț este susținut de Halippa, care adaugă: care va fi dreptul electoral și dacă femeile își vor păstra votul?
Răspunzând acestor întrebări, Marghiloman formula de fapt viitorul construcției statale a noului stat român: „Sfatul Țării va fi dizolvat, căci Camera și Senatul, din care ei (deputații basarabeni – n.a.) vor face parte, reprezintă Națiunea; Nu va mai fi Guvern, fiindcă delegații Basarabiei vor face parte din Consiliul de Miniștri, ca miniștri români; dacă se cere un comitet consultativ, un fel de Consiliu de Stat, îl vom da; regimul agrar stabilit va fi respectat până la Constitutantă și nu se va atinge nimeni de el; regimul provincial va fi neatins și femeile își păstrează votul”.
Cu aceste lucruri spuse, Al Marghiloman a cerut reprezentanților Basarabiei „să plece la Chișinău spre a purcede la actul unirii”. După întrevederile încurajatoare cu reprezentanții diplomatici ai Marii Britanii, Statelor Unite și Franței, delegații basarabeni împreună cu C. Stere vor pleca la Chișinău pe 24 martie/6 aprilie pentru a înclina balanța opțiunilor politice spre unirea cu România.
