1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Întrucât Legația României de la Petrograd practic își încetase activitatea, în urma expulzării ministrului Diamandy, negocierile între guvernul român și autoritățile ruse bolșevice au fost purtate prin intermediul Aliaților. S-au evidențiat Joseph Boyle, ofițer canadian, și Carlo Fasciotti, ministrul Italiei la Iași. De asemenea, mai mulți consuli aflați la Odesa, în special cei ai Italiei și Franței, dar și cel al Spaniei (țară neutră), precum și atașații militari Aliați au jucat un rol important în negocieri și/sau în apărarea cetățenilor români aflați în pericol. Două dintre personajele amintite mai sus merită mici biografii.

Joseph Whiteside Boyle a avut o viață care pare desprinsă dintr-un roman de aventuri. Născut în 1867 în Canada, din părinți irlandezi și scoțieni, Boyle a fost marinar câțiva ani la sfârșitul adolescenței, apoi a devenit administratorul unui club de box, s-a implicat în cursele de cai – o tradiție de familie –, a participat la „goana după aur” din Klondike, de la sfârșitul secolului XIX, și s-a îmbogățit. Inteligent, curajos, direct, fermecător – după cum l-au descris unii contemporani –, Boyle intra ușor în relații cu oamenii, dincolo de multele convenții sociale rigide, lega și întreținea prietenii. La izbucnirea Primului Război Mondial a organizat pe spezele sale un grup de voluntari din Yukon, cu care voia să meargă în Europa, pentru apărarea Imperiului Britanic. Deși oferta i-a fost acceptată, în momentul plecării micii lui unități spre frontul de Vest i s-a spus că era prea în vârstă (avea aproape 50 de ani) pentru a participa la lupte. Totuși, în semn de recunoaștere a meritelor sale a fost promovat ofițer canadian; potrivit unor date a urcat până la nivelul de locotenent-colonel, conform altora era vorba chiar de gradul de colonel. Avea să ajungă în cele din urmă pe continentul înaintașilor săi, dar împreună cu un grup de ingineri americani implicați în organizarea transporturilor pe căile ferate rusești, suprasolicitate de război.

De căile ferate rusești depindea și aprovizionarea României cu armament, muniții, dar și cu alimente. Nu întâmplător, în toamna anului 1917 Boyle a ajuns în Moldova apuseană, unde statul român încă rezista. Canadianul și-a făcut repede relații între români, inclusiv la Curtea Regală, îndeosebi legătura sa cu regina Maria reținând atenția. Însă rolul său a fost important mai degrabă în asigurarea unei comunicări între România și Rusia Sovietică în primele luni de după preluarea puterii de către bolșevici la Petrograd. Boyle a avut un rol în acțiunea de readucere la Iași a unei părți a Arhivei Ministerului Afacerilor Străine al României și a biletelor de bancă (ale BNR), esențiale pentru tipărirea bancnotelor, care fuseseră duse în Rusia în același an.

Carlo Fasciotti se născuse în 1870 într-o familiei udineză cu tradiții liberale. După ce a urmat studii de drept, a intrat în diplomație; de-a lungul carierei a fost reprezentant al Italiei în mai multe țări europene. În 1911 a fost numit ministru extraordinar și plenipotențiar al Legației italiene de la București. Era încă tânăr și energic, încrezător în viitorul țării sale, care trebuia să-și joace bine cărțile inclusiv în România. În conformitate cu poziția oficială, a avut un rol în negocierile cu guvernul român în perioada neutralității, inclusiv pentru intrarea în război de partea Antantei, iar după aceea în asigurarea legăturilor dintre Aliați și regatul de la nord de Dunăre. În toamna anului 1916 a urmat guvernul Brătianu la Iași, alături de celelelate reprezentanțe diplomatice.

La sfârșitul lunii ianuarie 1918, Boyle a avut o întrevedere cu Salkind, adjunctul lui Troțki la Afacerile Străine din guvernul Lenin, în timpul căreia a discutat despre relațiile dintre Rusia și România. O altă întâlnire a avut loc la începutul lunii februarie 1918, de această dată între colonelul Boyle – văzut ca intermediar britanic (Canada era dominion al Regatului Unit) – și consulul francez Arquier, pe de o parte, și Racovski, de cealaltă parte. Cei doi occidentali i-au propus liderului bolșevic să se formeze o comisie care să reglementeze conflictul dintre România și Rusia sovietică. Racovski avea să facă o prezentare a acestei vizite la o ședință a Colegiului Suprem Autonom pentru Afacerile Ruso-Române, desfășurată la Petrograd, la 10/23 februarie 1918. Cei prezenți au decis acceptarea propunerii Boyle-Arquier. Considerațiile părții ruse erau militare, politice și propagandistice. Rușii erau preocupați îndeosebi ca românii să evacueze Basarabia și să nu întreprindă nici un fel de acțiune militară sau alte acțiuni „dușmănoase” împotriva revoluției ruse.

După doar o zi, la 11/24 februarie 1918, RUMCEROD-ul a răspuns oficial propunerilor franco-britanice de mediere a conflictului ruso-român. Actul cuprindea patru puncte. Guvernul român se angaja să facă oficial o declarație că avea să evacueze în mod progresiv Basarabia, începând cu localitățile Bender și Jibrieni (la nord de vărsarea brațului Chilia în Marea Neagră), astfel încât în termen de două luni aveau să rămână între Prut și Nistru doar 10.000 de militari români, pentru a păzi depozitele românești și căile ferate. Activitățile de poliție aveau să fie preluate de miliția locală. Comandamentul militar român renunța la amestecul în treburile interne și în viața politică a Basarabiei. România se obliga să nu întreprindă acțiuni ostile, militare sau de altă natură, împotriva Federației Sovietice Ruse. Ca o concesie, se admitea ca după satisfacerea nevoilor populației locale și detașamentelor militare ruse, produsele agricole ale Basarabiei să fie destinate exclusiv pentru aprovizionarea României. O comisie formată din reprezentanți ai Rusiei, României, Franței, Angliei și Statelor Unite ale Americii avea să se constituie pentru medierea litigiilor dintre ruși și români. În cazul în care Armata Română era nevoită să se retragă în Rusia, urmau să i se asigure adăpost și provizii. Dacă aveau să aibă loc, în paralel, acțiuni militare ruse și române împotriva Puterilor Centrale, urma să se stabilească o legătură directă între comandamentele armatelor ruse și comandamentul român.

Primit de la RUMCEROD prin intermediul colonelului Boyle, textul rușilor a fost discutat în guvernul de la Iași la 14/27 februarie 1918. Potrivit datelor vehiculate de oficialii români, guvernul de la Iași ar fi acceptat să negocieze cu Rumcerodul din trei motive: să-i salveze pe refugiații români de la Odesa, luați ostatici de bolșevici, să asigure depozitele de armament, muniții și alimente din sudul Rusiei, precum și să nu lăse descoperit spatele frontului. Pe varianta păstrată în arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României se află o rezoluție a lui Alexandru Averescu, care începe astfel: „Se admit toate condițiunile, exceptând prima”. De asemenea, în aceeași rezoluție, președintele Consiliului de Miniștri insista ca înainte de începerea negocierilor dintre cele două părți să fie eliberați cetățenii români deținuți de ruși la Odesa. Rezoluția lui Averescu avea să dea naștere unor controverse atât în cursul anului 1918, cât și în perioada interbelică.

Acum o sută de ani, la începutul lunii martie, în Basarabia se întâmplau câteva evenimente și acțiuni care au luat prin suprindere nu doar autoritățile militare și politice române, dar și conducerea Republicii Democratice Moldovenești și cea a Sfatului Țării: la 3/4 martie 1918, la Bălți, adunarea Zemstvei, împreună cu marii proprietari și alte organizații, proclamă Unirea cu România; la 6 martie, un grup de reprezentanți ai Uniunii Marilor Proprietari Funciari din Basarabia se prezentau la Iași în fața regelui Ferdinand I, pentru a cere același lucru; la 13 martie o adunare extraordinară la Soroca, compusă din reprezentanții Zemstvei, orașului, marilor proprietari, țărani, preoți și toate tagmele, proclamă și ea unirea cu statul român.

Dificultățile prin care a trecut Basarabia la sfârșitul anilor 1917-1918, crizele sistemice ale RDM, chiar și după proclamarea independenței la 24 ianuarie 1918, pretențiile teritoriale ale Ucrainei și dorințele Marilor Puteri de a fragmenta teritorial Basarabia, dar nu în ultimul rând trezirea vulcanului adormit al aspirațiilor de unitatea românească, au împins diferiți factori de decizie din provincie să opteze tot mai mult pentru ideea revenirii la România.

De multe ori, mai ales în perioada sovietică, dar și după independența R. Moldova, importanța acestor decizii locale era diminuată sau chiar negată, tocmai pentru a arăta că opțiunea de Unire a fost una impusă prin „baioneta soldatului român” sau prin „votul trădător al Sfatului Țării”. Prin urmare, nu facem altceva decât să reproducem aceste trei declarații de Unire, menționate anterior, pentru a înțelege întreaga dimensiune a conștiinței politice și istorice de care dădeau dovadă nu doar liderii de la centru, dar și cei din orașele și județele Basarabiei.

O explicație asupra instituției de Zemstvă nu este lipsită de sens în ideea de a face mai explicită ponderea politică a acestor declarații. Zemstva (în limba rusă veche: зѣмcтво) era o formă de guvernare locală instituită în timpul reformelor liberale din Imperiul Rus de țarul Alexandru al II-lea. Sistemul zemstvelor asigura consiliile de conducere districtuale sau provinciale din Rusia. Toate clasele sociale, inclusiv țăranii, luau parte la alegerile pentru consiliile locale ale zemstvelor. Zemstvele se ocupau de problemele învățământului primar, asistenței medicale, asistenței sociale, combaterii incendiilor, aprovizionării cu alimente și ale întreținerii drumurilor în localitățile respective, adică erau un fel de parlamente locale.

La 3/4 martie 1918, la Bălți erau adoptate două decizii de Unire, una semnată la 3 martie de 20 reprezentanți ai țăranilor din Zemstva județului Bălți, alta proclamată la 4 martie de Adunarea generală a Zemstvei locale. În prima declarație era un îndemn al reprezentanților țărănimii către Zemstva locală de a pune „la glăsuire dorința noastră, arătată mai la vale, de a ne uni cu țara noastră mamă - România”. În declarație se menționa expres raptul teritorial de la 1812, când „am fost furați de la sânul dulce al mamei noastre scumpe, cu care am făcut un trup și un suflet” și se hotăra „în numele ținutului nostru Bălți, să ne unim din nou cu scumpa noastră țară-mamă: România, voind să împărțim cu ea frățește tot norocul și nevoile vieței noastre viitoare, ca și în vremurile lui Ștefan cel Mare” (Semnau - I. Scobiolă, I. Cazacencu, S. Ciobanu, I. Guriță, V. Costișe, A. Filip, D. Harconiță, N. Miaună, Gh. Popovici, V. Focșa, F. Grigorie, Gh. Ciobanu, St. Roșca, Gh. Cocoș, M. Moscal).

Curiozitățile Centenarului: Cererea Uniunii Marilor Proprietari Funciari din Basarabia, prezentată la 6/19 martie 1918 regelui Ferdinand I

Curiozitățile Centenarului: Cererea Uniunii Marilor Proprietari Funciari din Basarabia, prezentată la 6/19 martie 1918 regelui Ferdinand I

„Sire,

Am crezut că este bine într-un rezumat precis, documentat ca date, să se cunoască adevărata situațiune politică și agrară din Basarabia, căci numai astfel se va putea vedea, cât de dreaptă este aprecierea a tuturor acelora, care într-adevăr prin situațiunea lor intelectuală, culturală, morală și materială, au dreptul și datoria cătră Basarabia de a o apăra în contra acelora, ce voind să abuzeze de o stare de dezorganizare, caută să tragă beneficii personale în detrimentul binelui și al viitorului Țărei.

Cum se va vedea, actualul guvern și pretins Sfat al Țărei este o creație ocazională de oameni politici ocazionali și aventurieri, care profitând de revoltele bolșeviste, pe care le conduceau chiar de la început, deoarece d. Erhan și Inculeț au venit din Petrograd la Chișinău ca delegați bolșeviști; au decretat o republică independentă și au acaparat situațiunea, promițând maselor prădarea averilor, proprietăților și remiterea lor fără nicio plată, distrugerea burjoilor și acordarea unei libertăți anarhice, fără respectul legilor, dreptului și vieților cetățenilor.

Armata Română, alarmată de această revoluție, a intervenit și a potolit dezordinele începute. Guvernul, care l-a început a voit să se opuie armatei române, văzând imposibilitatea, a schimbat atitudinea și a căutat să arate că primește cu plăcere venirea armatei române...

Guvernul actual nu face altceva, decât de a trăi din expediente zilnice, fără a face vre-o organizare administrativă. Această stare de lucruri nu poate dura mai mult. Ea pune în pericol și viitorul Basarabiei și tendințele ei de unire cu România.

De aceea cerem ca, pe baza celor ce vor fi arătate mai jos, să se vadă justa noastră protestare și un moment mai curând România, cu care noi, fără nici un înconjur cerem a fi uniți, să ne dea sprijinul, sfatul și concursul moral și material pentru a înlătura o stare revoluționară organizată de un pretins guvern și un pretins Sfat al Țărei

Rugăm Majestatea Voastră să permită, ca sora noastră România să restabilească aceleași condițiuni de viață corectă și normală, care domnește în România, împiedicând astfel ca demagogia, care întotdeauna însoțește revoluția, să nu întunece cei dintâi pași în organizarea Basarabiei și a unirii ei libere cu România”.

Cea ce-a doua declarație, adoptată a doua zi într-un cadru festiv extins, consemna faptul că „Adunarea generală a zemstvei din ținutul Bălților, născută în alegerile din Decembrie 1917, convocată în ziua de 1 mart 1918 pentru votarea bugetelor, în unire cu adunarea generală a tuturor marilor proprietari, întruniți în ziua de 3 mart 1918, înainte de a închide sesiunea, am discutat și votat în unanimitate următoarea moțiune, depusă pe biroul adunării de către membrii zemstvei și a marilor proprietari”. În preambul erau înscrise libertatea și egalitatea indivizilor în fața legii; dreptul popoarelor la autodeterminare; drepturile cucerite prin revoluție și cele obținute prin proclamarea la 2 decembrie 1917 a Republicii. După care erau invocate argumentele istorice „ținând seamă că în timp de 19 veacuri Basarabia a fost totdeauna un trup cu Moldova de pe partea dreaptă a Prutului și că soarta ei a fost deapururea legată de aceea a principatelor Dunărene” și „ținând seamă că în anul 1812... Basarabia a fost smulsă, fără consințământul ei de la trunchiul etnografic al națiunei sale de origini”. Pentru ca într-un final moțiunea să proclame „în mod solemn în fața lui Dumnezeu și a lumii întregi, că cerem unirea Basarabiei cu regatul României, sub a cărui regim constituțional și sub ocrotirea legilor ei de monarhie democratică, vedem siguranța existenței noastre naționale și a propășirii economice și culturale”. În încheiere se făcea apel la toate adunările din întreaga Basarabiei „de la Hotin până la Ismail să se unească prin votul lor la moțiunea noastră și să ceară Sfatului Țării de la Chișinău să trimeată o delegațiune cu reprezentanții din toate adunările ținutale și proprietare la Iași pentru a depune la picioarele tronului României omagiile noastre de devotament și credință către regele Ferdinand al tuturor Românilor”.

Câteva zile mai târziu, pe data de 6 martie 1918, dorind să devanseze avalanșa declarațiilor unioniste și să preia avantaj în fața instituțiilor RDM, sosește la Iași o misiune a marilor proprietari, foști conducători locali din Basarabia, compusă din P. Sinadino, fost deputat în Duma Imperială și primar al Chișinăului; V. Anghel, fost președinte al Zemstvei Orhei; M. Glavce, fost președinte al Zemstvei Chișinău; D. Semigradov, fost președinte al zemstvei guberniale și fost membru în Consiliul Imperial, însoțiți de Gonata, Dicescul, Cavalioti, Schoerer, Bodi, etc., care au adus un memoriu asupra situației din Basarabia, în care defaimează Sfatul Țării și RDM (inclusiv pe I. Inculeț și pe P. Erhan) și pledau pentru „unirea liberă a Basarabiei cu România”. La distanță în timp, prin prisma documentelor, trebuie să recunoaștem că nu doar frica de anarhia din Rusia, interesul temporal și îngust personal al acestor oameni prosperi, în marea lor majoritate de origini străine, a determinat această opțiune. Ea a fost asumată prin prisma conștientizării dreptății istorice a alipirii Basarabiei la România și a acțiunilor de mobilizare a elitelor moldovenești, care au impus agenda pan-românească ca predominantă în discursul public și politic, chiar dacă aceasă elită era detestată de petiționari.

La 13 martie 1918, „Adunarea Generală a zemstvei din districtul Soroca, născută în alegerile din Decembrie 1917, fiind convocată astăzi 13 mart[ie] 1918, spre a-și alege Președintele, a vota bugetele... a discutat, împreună cu micii și marii proprietari ai districtului, cu membrii comunei Soroca, cu membrii Clerului, cu membrii Învățământului și cu toți cetățenii și au votat în unanimitate următoarea moțiune”, care în linii mari conținea aceleași principii stipulate în declarația de la Bălți și pleda pentru „unirea Basarabiei cu România”. În plus, Adunarea alegea o delegație alcătuită din douăzeci de persoane, dintre care mulți de origini neromânești (Butmi de Catzman, Safanov, Kaisan, Braunștein) pentru a depune acest document la Chișinău și la Iași.

În favoarea unirii cu România s-a pronunțat și Adunarea generală din 25 martie a Zemstvei județului Orhei, prezidată de Bejbeuc-Melicov, reprezentantul etniei armene din Sfatul Țării, această decizie fiind luată chiar în ajunul votului din 27 martie 1918.

Acțiunile unioniste de la Bălți, Orhei și Soroca au determinat o îngrijorare din parte reprezentanților minorităților naționale din Sfatul Țării și din partea diferitor segmente de rezistență contra Unirii, care au arătat că dacă județele vor proclama „în mod separat unirea cu statele vecine, se poate întâmpla împărțirea Basarabiei între ele”. Prin urmare, pentru a evita dificultățile parlamentare și pentru a nu-și micșora valoarea proprie ca reprezentant al unui stat independent unitar, guvernul RDM a oprit adunările „de unire” din alte regiuni ale Basarabiei, în mod special cele de la Bender și Chișinău. Dar „spiritul Unirii” plutea în aer.