Vladimir Tismăneanu

Umanismul bolșevic a fost prin definiție practic, depinzând de succesul cauzei. Existența individului și-a păstrat importanța în lume în măsura în care a contribuit la construcția adulatei utopii sociale. În acest univers definit ideologic, singurul agent capabil de a o împlini și drept urmare de a pune capăt istoriei prin aducerea umanității pe tărâmul făgăduit al societății fără clase, a fost partidul.

Două declarații ale lui Iuri Piatakov (1890–1937), unul dintre favoriții lui Lenin din tânăra generație a vechii gărzi bolșevice, a deslușit această identificare cosmică, sau mistică, cu partidul, în cei mai dramatici termeni: „Pentru a deveni una cu acest măreț Partid el s-ar contopi cu acesta, și-ar abandona personalitatea, așa încât n-ar mai rămâne nicio particulă în el care să nu fie una cu Partidul, care să nu-i aparțină” (citat în Michael Burleigh, Sacred Causes).

Fostul secretar al Comitetului Central (în 1918) adăuga: „Da, voi crede că e negru ceva pe care l-am simțit și considerat a fi alb pe când eram în afara partidului, în afara armonizării cu el nu există viață pentru mine” (citat în Andrzej Walicki, Marxism and the Leap to the Kingdom of Freedom). Sau, în argoul marxist, partidul era mediul prin care individul și-a eliminat dualitatea dintre sine și ființa socială reificată. Bolșevicii erau vestitorii începutului adevăratei istorii.

Absolutismul ideologic, idolatrizarea scopului ultim, suspendarea voluntară a facultăților critice și cultul liniei de partid ca expresie perfectă a voinței generale au fost încastrate în proiectul bolșevic originar. Subordonarea criteriilor morale convenționale scopului ultim al obținerii unei societăți fără clase a fost principala problemă a leninismului. A împărtășit cu marxismul ceea ce Steven Lukes numea „viziunea emancipată a unei lumi în care principiile care protejează ființele umane una de cealaltă nu vor mai fi de trebuință”.

Una dintre cele mai bune descrieri ale gândirii comuniste poate fi găsită în mărturia lui Lev Kopelev, modelul personajului Rubin al lui Aleksandr Soljenițîn, din Primul cerc: „Am crezut împreună cu restul generației mele că scopurile scuză mijloacele. Marele nostru țel a fost triumful universal al comunismului și, de dragul acelui țel, totul era permis—să furi, să minți, să distrugi sute de mii și chiar milioane de oameni, toți aceia care ne îngreunau munca sau care o puteau împiedica, toată lumea care ne-a stat în cale. Și a ezita sau a te îndoi legat de toate astea însemna să capitulezi în fața «mofturilor intelectuale» și «liberalismului stupid», atributele oamenilor care «nu pot vedea pădurea din cauza copacilor»” (On the Moral Blindness of Communism).

Filosoful politic Steven Lukes a avut prin urmare dreptate să insiste asupra matricei structural-generatoare ideologice și emoționale a comunismului care a făcut posibile crimele sale împotriva umanității: „Meteahna în cauză provocând orbire morală la o scară gigantică a fost congenitală”.

Același lucru este subliniat de către romancierul Martin Amis, pentru care Lenin „a fost un afazic moral, un autist moral” (Koba the Dread). Odată ajuns la putere, Lenin „s-a apucat să plaseze în totalitate Istoria pe un ecartament feroviar lărgit, de unde va fi fost tractată de locomotivele proiectului revoluționar” (Modernism and Fascism).

Magia s-a evaporat odată ce liderul istoric a încetat să mai fie depozitarul adevărului absolut. Aceasta face ca atacurile violente ale lui Hrușciov împotriva lui Stalin cu prilejul celui de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), din 25 februarie 1956, să fie de extremă importanță (după cum a admis-o și Mihail Gorbaciov în conversația sa cu fostul ideolog al Primăverii de la Praga, Zdeněk Mlynář).

În același timp, a fost tocmai impersonalismul carismatic, așa cum arăta și Ken Jowitt, cel care a furnizat antidotul deznădejdii în momentul în care Hrușciov a devoalat crimele lui Stalin. Această trăsătură, într-adevăr, a diferențiat fundamental bolșevismul de nazism: „Liderul este carismatic în nazism; programul și (posibil) liderul sunt carismatice în leninism” (Noua dezordine mondială).

Scopul ultim al lui Lenin a fost eliminarea (extincția) politicii prin triumful partidului ca încarnare a unei voințe generale excluzive, chiar exterministe...

Mare parte din dogmatismul leninist și-a avut obârșia în tradițiile autoritare ruse și în lipsa unei culturi a dezbaterii publice. Ne amintim reflecțiile lui Antonio Gramsci asupra societății civile „gelatinoase” din Rusia și omnipotenței statului birocratic? Nu a fost Lenin însuși, în ultimii ani ai vieții, îngrozit de reînvierea unor tradiții vechi ale ferocității, violenței, brutalității și ipocriziei pe care le-a blamat vehement și împotriva cărora revoluția fusese, se presupunea, direcționată?

După cum a remarcat E. A. Rees, „Lenin a fost moștenitor direct al tradiției machiavelismului revoluționar în istoria rusă și al tradiției iacobine în mișcarea revoluționară europeană” (Political Thought From Machiavelli to Stalin). Pe de-o parte, așa cum am discutat și în alte ocazii, Lenin credea că revoluția era esențială și inevitabilă, și că urma să fie, din necesitate, violentă; orice altă abordare o considera a fi împăciuitoare și sortită eșecului.

Pe de altă parte, iacobinismul său a fost „o metaforă pentru energia revoluționară, incoruptibilitate și disponibilitatea de a merge înainte cât mai mult cu putință în interesul maselor proletare”. S-a bazat pe dăruirea sa pentru politica plebeiană, „iar plebeii secolului XX au fost, desigur, reprezentați de clasa muncitorilor. Așadar, socialiștii proletari veritabili trebuiau să fie iacobini”. Sau, spre a folosi formula lui Lenin, bolșevicii erau iacobini acționând pentru proletariat.

Lenin era conștient că cea mai importantă încercare a sa era tranziția de la acțiunea revoluționară la guvernare și menținerea puterii de stat. Succesul Revoluției din Octombrie a părut să confirme faptul că el reușise să combine cu brio „forța distructivă elementară a maselor” și „forța distructivă conștientă a organizației revoluționarilor”. Dar cum era de consolidat proaspăt câștigata putere?

Înclinația inițială spre democrație de la bază și auto-determinare a maselor a fost înlocuită în 1917 de accentul pe mașina statală reconstruită și care, potrivit lui Lenin, era indispensabilă pentru apărarea revoluției și urmărirea principalelor ei obiective. În formă, a spus Lenin, aceasta era o dictatură, dar pe fond, deoarece reprezenta interesele și aspirațiile largii majorități a populației, era adevărata, concreta democrație.

Principala problemă cu conceptul lui Lenin de dictatură a proletariatului a fost reprezentată de disprețul său pentru domnia legii. Pentru el, dictatura revoluționară a proletariatului „reprezintă puterea câștigată și menținută prin violența proletariatului împotriva burgheziei, o putere care nu este restricționată de nicio lege”.

Acesta a fost și punctul central al criticii aduse de Rosa Luxemburg Revoluției ruse. Ea a argumentat că „[Lenin] se înșală total în privința mijloacelor pe care le utilizează. Decrete, forța dictatorială a supraveghetorilor de fabrici, pedepse draconice, domnia terorii—toate acestea nu sunt decât paliative. Singura cale a unei renașteri este școala vieții publice însăși, cea mai nelimitată, cea mai largă democrație și opinia publică. Este domnia terorii cea care demoralizează”. Cu o mare putere de anticipație, Luxemburg a avertizat că această cale luată de bolșevici va duce la „brutalizarea vieții publice” (The Russian Revolution).

Restaurarea prerogativelor statului a fost pentru Lenin un „rău necesar” și a încercat să justifice noțiunea de dictatură a proletariatului definind-o drept dictatura majorității populației (inclusiv țăranii săraci), prin urmare nu chiar o dictatură. Lenin era convins, în orice caz, că aceste măsuri excepționale, incluzând persecuția disidenților și interzicerea tuturor partidelor politice, în afara bolșevicilor, erau necesare pentru supraviețuirea revoluției în Rusia.

Cu toate acestea, pe termen lung, el a sperat că revoluția va triumfa în Vest și că o anumită relaxare politică și economică va fi posibilă. Lenin a văzut situația din Rusia ca pe o etapă provizorie; el nu a acceptat niciodată ideea că Revoluția Rusă va fi singura revoluție proletară pentru deceniile care aveau să vină.

Până la urmă totuși, Lenin a impus două elemente fundamentale privind conceperea bolșevică a politicii: legea, ca un epifenomen al moralei proletare, și heteronomia acțiunii individuale. În acest sens, Lenin a deschis calea materializării răului radical, unde acesta din urmă, dacă e s-o urmăm pe Hannah Arendt, înseamnă „transformarea ființelor umane în ființe umane inutile. ...Acest lucru se întâmplă de îndată ce toată imprevizibilitatea—care în ființele umane este sinonimă cu spontaneitatea—este eliminată” (vezi eseul ei, Nightmare and Flight).

În acest punct rezidă ambivalența esențială în interpretarea leninismului: a fost o formă de Sonderweg (parcurs special) rusesc pe calea implementării modernității sau a fost un Sonderweg marxist în înfăptuirea revoluției socialiste?