Vladimir Tismăneanu

În universul mental al lui Iosif Vissarionovici Stalin, evreii erau asociați cu menșevicii, dar, și mai sedițios, cu opoziția intrapartinică dirijată în anii 1920 de Lev Troțki, Lev Kamenev și Grigori Zinoviev.

În vreme ce Stalin apăra interesele aparatului comunist, opoziționiștii erau prezentați ca aventurieri nesăbuiți lipsiți de angajamentul construcției „socialismului într-o singură țară”. În anii 1930, într-un faimos interviu cu agenția internațională de știri JTA (Jewish Telegraphic Agency), Stalin definea antisemitismul ca pe o formă recentă de canibalism. S-ar fi putut la fel de bine ca puternicele sentimente antisemite să fi prins contur în mintea sa mai ales după cel de-Al Doilea Război Mondial, în timpul campaniilor de afirmare a priorităților rusești în cultură și știință, și de restabilire a înregimentării ideologice complete.

Istoricul Timothy Snyder ne-a arătat că antisemitismul postbelic al stalinismului era strâns legat de afirmarea rușilor ca „bază sigură” a regimului după 1945. Punctul de pornire al acestui proces a fost, desigur, faimosul toast victorios al lui Stalin adresat „Marii națiuni ruse” imediat după sfârșitul războiului.

Cu toate acestea, așa cum subliniază același Snyder, „războiul pe teritoriul sovietic a fost purtat și câștigat în cea mai mare parte în Belarusul sovietic și Ucraina sovietică, și mai puțin în Rusia sovietică”. Dar „Rusia sovietică era mai puțin marcată de Holocaust decât Ucraina sovietică sau Belarusul sovietic, pur și simplu pentru că germanii au ajuns mai târziu și au putut ucide mai puțini evrei (aproximativ 60.000, sau 1 procent din Holocaust). În acest fel, de asemenea, Rusia sovietică a fost mai departe de experiența războiului”. În acțiunea de izolare a „națiunii ruse și, desigur, a tuturor celorlalte națiuni, de infecția culturală... una dintre cele mai periculoase molime intelectuale ar fi interpretările asupra războiului care difereau de cea proprie a lui Stalin” (Tărâmul morții).

Tragedia evreilor în Uniunea Sovietică „nu putea fi cuprinsă în experiența sovietică și reprezenta astfel o amenințare la adresa procesului sovietic de fabricare postbelică a mitului. Aproximativ 5.7 milioane de civili evrei au fost uciși de către germani și români, din care cam 2.6 milioane erau cetățeni sovietici la momentul 1941. Aceasta nu a însemnat, în termeni absoluți, doar faptul că mai mulți civili evrei au fost omorâți comparativ cu membrii oricărei alte naționalități sovietice. A însemnat, de asemenea, că mai mult de jumătate din acest dezastru s-a petrecut dincolo de granițele postbelice ale Uniunii Sovietice. Dintr-o perspectivă stalinistă, chiar și experiența uciderii în masă a unei anumite populații constituia un exemplu îngrijorător de expunere la lumea din exterior. Tocmai pentru că exterminarea a reprezentat o soartă comună evreilor de peste granițe, reamintirea ei nu putea fi redusă la aceea a unui element din Marele Război Patriotic”. (Ibidem, 335)

Rezultatul noului mit fondator al Uniunii Sovietice a lui Stalin a avut un impact de rău augur asupra memoriei și rolului evreilor în noua comunitate politică: „Uciderea evreilor nu a constituit doar o memorie indezirabilă în sine și de la sine; ea a evocat și alte memorii indezirabile. Trebuia să fie uitată” (Ibidem, 345). În aceste condiții, evreii sovietici au devenit rapid dușmani „deghizați în cetățeni sovietici” (Sheila Fitzpatrick, Tear Off the Masks!).

Ideologul-șef Andrei Jdanov a jucat un rol major în campanie, incluzând aici celebrele rezoluții ale Comitetului Central privind revistele literare, filosofia și muzica. Inițial un suporter al formării statului Israel, Stalin a căpătat puternice îndoieli cu privire la presupusa „loialitate divizată” a cetățenilor sovietici evrei față de patria lor.

Membri ai Comitetului Antifascist Evreiesc (o armă a propagandei sovietice în timpul războiului) au fost arestați sub acuzațiile halucinante de a fi conspirat pentru dezmembrarea Uniunii Sovietice și crearea „unui stat iudaic în Crimeea”. Printre victimele acestei vânători antisemite de vrăjitoare au fost mari poeți de limbă idiș (printre ei Peretz Markish și David Bergelson), vechi intelectuali bolșevici, un fost membru al Comitetului Central și ministru-adjunct al afacerilor externe, Solomon Lozovski, și academiciana Lina Stern, un doctor fiziolog remarcabil care venise în URSS din Germania nazistă, ca refugiat politic.

Acuzații, incluzându-l pe Lozovski, au refuzat să mărturisească vina. Cu doar câteva excepții—cei recrutați printre informatorii poliției politice, aceștia au fost condamnați la moarte și executați în vara anului 1952 (Lina Stern a constituit excepția, probabil din pricina prestigiului ei printre comuniștii germani).

La mai mult de un deceniu după moartea lui Stalin, intelighenția est-europeană și sovietică trecea printr-o perioadă de reconstrucție etică și lansa o invitație la reabilitarea întregii evoluții istorice a marxismului occidental și la o abordare critică a „dialecticii instituționale”.

Georg Lukács, un „enigmatic eretic înăuntrul Bisericii sale” (spre a-l cita pe Ferenc Fehér) invitat să participe la dezbaterile Cercului Petőfi din Budapesta, era perceput ca reprezentant al unui altfel de marxism decât osificatul materialism dialectic predicat de doctrinarii staliniști; intelectualul marxist Géza Losonczy a fost sufletul discuțiilor privind libertatea presei; Leszek Kołakowski se lansa în lunga sa luptă pentru umanizarea societății „socialiste de stat” poloneze, invocând potențialul unei presupuse Noi Stângi Socialiste.

În manifestul său din 1957, Permanent vs. Transitory Aspects of Marxism, Kołakowski a făcut distincția fundamentală între marxismul instituțional și cel intelectual. În vreme ce primul era doar dogmă religioasă manipulată de cei aflați la putere, cel de-al doilea era caracterizat de „raționalismul radical în gândire; rezistența neclintită față de orice invazie a mitului în știință; o întreagă viziune seculară asupra lumii; criticism dus la limitele sale ultime; neîncredere în toate doctrinele și sistemele închise... disponibilitatea de a revizui tezele, teoriile și metodele acceptate” (citat în volumul lui Stanley Pierson, Leaving Marxism: Studies in the Dissolution of an Ideology).

Libertatea a devenit din nou cel mai de preț bun al ființelor umane scăpate din dependența asfixiantă dată de definiția partidului asupra adevărului. În Uniunea Sovietică, shestidesiatniki, „oamenii anilor ’60”, au format o comunitate care „a avut «capacitatea și dorința de a gândi, de a reflecta asupra vieții și complexităților ei». Ei au căutat să înțeleagă realitatea «din spatele fiecărui cuvânt»” (Stanislav Rassadin, creatorul conceptului de shestidesiatniki, citat în Vladislav Zubok, Zhivago’s Children).

Un „spirit al revizionismului” s-a înfiripat în Blocul sovietic, unul care va marca fundamental dinamicile politice și culturale ale regiunii la sfârșitul anilor 1950 și în anii 1960. În acest context, revizionismul, un termen născocit de ortodoxiile neo-staliniste pentru a stigmatiza curentele critice de gândire și principalul adversar întâlnit de birocrații conducători după luptele fracționiste de la mijlocul și sfârșitul anilor 1920, a devenit principalul inamic al construcției ideologice neo-staliniste.

Ar trebui reținut, în orice caz, că revizionismul nu a fost o mișcare socială; a fost mai degrabă „un curent ideologic difuz care s-a articulat, în părți egale, în forumurile oficiale și neoficiale, și care a avut un mare grad de varietate în diferitele țări” (vezi eseul semnat de Detlef Pollack și Jan Weilgohs în Dissent and Opposition in Communist Eastern Europe).

Tema favorită în discursurile filosofilor, sociologilor și oamenilor de litere est-europeni, în general, a fost reîntoarcerea la un Marx idealizat: încercarea de a descoperi acele elemente ale designului originar marxist care pot justifica schimbările politice eliberatoare din cadrul sistemului.

Mai mult decât atât, acel efort a fost conceput ca o redescoperire și reinterpretare a operelor de tinerețe ale lui Marx, a întregii moșteniri filosofice marxiste detestate de către ideologii staliniști. Conceptul de alienare a devenit baza multora din cele mai pasionate controverse filosofice, a încurajat cauza liberalizării și a furnizat bazele teoretice pentru criticismul politic. În fapt, „dictatura proletariatului” a fost receptată ca exact opusul „viitorului luminos” promis de fondatorii marxismului. A fost perceput ca o caricatură a proiectului de emancipare anunțat de Manifestul Comunist.

Efectul imediat al neliniștii intelectuale generale a fost configurarea unui răspuns fundamental radical la evidenta criză structurală a societăților est-europene de tip sovietic. Una dintre cele mai interesante expresii ale acestui fenomen a fost acea Open Letter of the Basic Party Organization of PZPR (Polish United Workers’ Party) and to Members of the University Cell of the Union of Socialist Youth at Warsaw University (Scrisoare deschisă către Biroul Politic al PMUP) din 1964, redactată de către intelectuali antibirocratici de stânga, Jacek Kuroń, un conferențiar în pedagogie, și Karol Modzelewski, un membru al Departamentului de Istorie al Universității din Varșovia, fiul lui Zygmunt Modzelewski, vechi comunist și primul ministru de Externe al Poloniei comuniste.

Documentul, un izbitor exemplu de critică la adresa partidului dinspre Stânga antitotalitară, pretindea că susține adevăratele principii ale marxism-leninismului împotriva democrației fictive de partid, că apără drepturile muncitorilor împotriva deciziilor de la vârf (Jacek Kuroń și Karol Modzelewski au fost arestați pentru implicarea lor în distribuirea acestui document). În același an, profesorul de drept Zdeněk Mlynář redacta Statul și individul (o anticipare a lucrării sale din 1968, Către o organizare politică democratică a societății), în care încerca să reconcilieze democrația și socialismul.

În acest document, autorul (fost coleg de cameră al lui Mihail Gorbaciov la începutul anilor 1950 și care a devenit principalul ideolog al Primăverii de la Praga, în 1968) reafirma rolul organizațiilor sociale în procesul de democratizare. În plus, punea accentul pe corpurile muncitorești autoadministrate din fabrici pentru a „depăși sistemul planificării prin decret și a fixa întreprinderea socialistă ca agent autonom care va putea astfel să pătrundă pe piață în această calitate”. De asemenea, potrivit lui Mlynář, rolul conducător al partidului putea fi menținut doar dacă acesta este constituit dintr-o „avangardă conștientă” aflată în slujba „intereselor generale și țelurilor socialiste ale întregii societăți” (Conversations with Gorbachev).