Mare parte din dogmatismul leninist și-a avut obârșia în tradițiile autoritare ruse și în lipsa unei culturi a dezbaterii publice. Ne amintim reflecțiile lui Antonio Gramsci asupra societății civile „gelatinoase” din Rusia și omnipotenței statului birocratic? Nu a fost Lenin însuși, în ultimii ani ai vieții, îngrozit de reînvierea unor tradiții vechi ale ferocității, violenței, brutalității și ipocriziei pe care le-a blamat vehement și împotriva cărora revoluția fusese, se presupunea, direcționată?
După cum a remarcat E. A. Rees, „Lenin a fost moștenitor direct al tradiției machiavelismului revoluționar în istoria rusă și al tradiției iacobine în mișcarea revoluționară europeană” (Political Thought From Machiavelli to Stalin). Pe de-o parte, așa cum am discutat și în alte ocazii, Lenin credea că revoluția era esențială și inevitabilă, și că urma să fie, din necesitate, violentă; orice altă abordare o considera a fi împăciuitoare și sortită eșecului.
Pe de altă parte, iacobinismul său a fost „o metaforă pentru energia revoluționară, incoruptibilitate și disponibilitatea de a merge înainte cât mai mult cu putință în interesul maselor proletare”. S-a bazat pe dăruirea sa pentru politica plebeiană, „iar plebeii secolului XX au fost, desigur, reprezentați de clasa muncitorilor. Așadar, socialiștii proletari veritabili trebuiau să fie iacobini”. Sau, spre a folosi formula lui Lenin, bolșevicii erau iacobini acționând pentru proletariat.
Lenin era conștient că cea mai importantă încercare a sa era tranziția de la acțiunea revoluționară la guvernare și menținerea puterii de stat. Succesul Revoluției din Octombrie a părut să confirme faptul că el reușise să combine cu brio „forța distructivă elementară a maselor” și „forța distructivă conștientă a organizației revoluționarilor”. Dar cum era de consolidat proaspăt câștigata putere?
Înclinația inițială spre democrație de la bază și auto-determinare a maselor a fost înlocuită în 1917 de accentul pe mașina statală reconstruită și care, potrivit lui Lenin, era indispensabilă pentru apărarea revoluției și urmărirea principalelor ei obiective. În formă, a spus Lenin, aceasta era o dictatură, dar pe fond, deoarece reprezenta interesele și aspirațiile largii majorități a populației, era adevărata, concreta democrație.
Principala problemă cu conceptul lui Lenin de dictatură a proletariatului a fost reprezentată de disprețul său pentru domnia legii. Pentru el, dictatura revoluționară a proletariatului „reprezintă puterea câștigată și menținută prin violența proletariatului împotriva burgheziei, o putere care nu este restricționată de nicio lege”.
Acesta a fost și punctul central al criticii aduse de Rosa Luxemburg Revoluției ruse. Ea a argumentat că „[Lenin] se înșală total în privința mijloacelor pe care le utilizează. Decrete, forța dictatorială a supraveghetorilor de fabrici, pedepse draconice, domnia terorii—toate acestea nu sunt decât paliative. Singura cale a unei renașteri este școala vieții publice însăși, cea mai nelimitată, cea mai largă democrație și opinia publică. Este domnia terorii cea care demoralizează”. Cu o mare putere de anticipație, Luxemburg a avertizat că această cale luată de bolșevici va duce la „brutalizarea vieții publice” (The Russian Revolution).
Restaurarea prerogativelor statului a fost pentru Lenin un „rău necesar” și a încercat să justifice noțiunea de dictatură a proletariatului definind-o drept dictatura majorității populației (inclusiv țăranii săraci), prin urmare nu chiar o dictatură. Lenin era convins, în orice caz, că aceste măsuri excepționale, incluzând persecuția disidenților și interzicerea tuturor partidelor politice, în afara bolșevicilor, erau necesare pentru supraviețuirea revoluției în Rusia.
Cu toate acestea, pe termen lung, el a sperat că revoluția va triumfa în Vest și că o anumită relaxare politică și economică va fi posibilă. Lenin a văzut situația din Rusia ca pe o etapă provizorie; el nu a acceptat niciodată ideea că Revoluția Rusă va fi singura revoluție proletară pentru deceniile care aveau să vină.
Până la urmă totuși, Lenin a impus două elemente fundamentale privind conceperea bolșevică a politicii: legea, ca un epifenomen al moralei proletare, și heteronomia acțiunii individuale. În acest sens, Lenin a deschis calea materializării răului radical, unde acesta din urmă, dacă e s-o urmăm pe Hannah Arendt, înseamnă „transformarea ființelor umane în ființe umane inutile. ...Acest lucru se întâmplă de îndată ce toată imprevizibilitatea—care în ființele umane este sinonimă cu spontaneitatea—este eliminată” (vezi eseul ei, Nightmare and Flight).
În acest punct rezidă ambivalența esențială în interpretarea leninismului: a fost o formă de Sonderweg (parcurs special) rusesc pe calea implementării modernității sau a fost un Sonderweg marxist în înfăptuirea revoluției socialiste?
