Linkuri accesibilitate

Vladimir Beşleagă

Am audiat mai deunăzi la postul de radio Europa Liberă, în cadrul emisiunii „Moldova la ora 7”, un dialog întreţinut de reportera Diana Răileanu cu doamna Maria Cucu, conducătoarea unei formaţiuni artistice folclorice din satul Bieşti-Orhei. Era a doua zi de Crăciun şi subiectul s-a axat pe păstrarea şi promovarea frumoaselor tradiţii populare. Am fost profund impresionat de activitatea acestei echipe de artişti amatori, dar în special de prestanţa conducătoarei formaţiunii. Am aflat că se produce nu doar în localitate şi în zonele vecine, ci a mers în turneu în Italia, spre a-i bucura pe ai noştri plecaţi la munci acolo cu frumoase amintiri de acasă…

Bieşti, Bieşti, am repetat în sinea mea numele satului şi, brusc, mi-am amintit că…

S-a întâmplat pe la sfârşitul anilor ‘70 ai secolului trecut.

Am avut o invitaţie la… Bieşti.

Eram aşteptat. Vroiam să plec.

Foarte mult doream să plec.

Dar nu am mai mers.

S-a dezlănţuit peste noapte o furtună, un viscol năprasnic de a clădit troiene pe drumuri şi…

De cine eram invitat?

De cine eram aşteptat?

De o tânără cu numele Ana Cazacu; făcuse studii la Universitate, la filologie, şi avusese ca teză a lucrării de licenţă analiza cărţii „Acasă”, aşa cum se intitula pe acele timpuri romanul meu „Nepotul”…

Mi-a transmis caietul cu textul realizat. L-am citit. Era scris cu multă pricepere, dar mai ales cu mult suflet. Cu emoţii tulburătoare.

Am vrut s-o cunosc personal pe Ana.

I-am scris.

M-a invitat.

Mi-a fixat şi ziua.

Dar nu am mai mers.

Nu am mai văzut-o.

Nu ne-am întâlnit.

De ce?

Din cauza viscolului?

A vremuielii?

Nici azi nu mi-o pot ierta.

Trebuia să merg.

În pofida timpului rău de afară.

Ana m-a şteptat.

S-a pregătit.

Atât de mult s-a pregătit!

Mi-a scris după aceea: „Sora m-a ajutat să mă fac bine… Să mă gătesc… Şi V-am aşteptat… Atât de mult V-am aşteptat… Şi nu aţi mai venit…”

Ana Cazacu a făcut Universitatea mişcându-se în scaunul cu rotile. Ana Cazacu era o tânără dotată cu capacităţi rare.

Eu m-am purtat ca un… nesimţit. Ca să nu zic ceva mai… dur…

A fost vina mea. Marea mea vină că nu am răspuns la invitaţia Anei.

A mea, nu a viscolului, a furtunii…

Şi acum despre cel de-al doilea păcat al meu.

În vara lui ‘92 au prins a sosi la Uniunea Scriitorilor scrisori de la o doamnă din Cojuşna-Străşeni. Se numea Raisa Nastas. Era menţionată şi adresa exactă: str. Cicalov 1…

Dar scrisori!

Una după alta!

Cu foi mari, împăturite, care cu greu încăpeau în plicuri.

Şi toate adresate mie, personal.

Da, pe adresa Uniunii, dar pentru mine.

Eram în Parlament. Dădeam rar pe la Uniune. Dar secretara mi le transmitea, regulat.

S-a adunat un vraf întreg.

Le citeam. Le stocam.

Raisa Nastas din Cojuşna îmi scria tot ce i se întâmpla, ce gândea, ce vorbea, ce făcea…

Şi avea un scris atât de citeţ, atât de organizat, atât de frumos, dar mai ales sincer, ca şi cum mi s-ar fi spovedit de toate necazurile şi durerile ei…

Fiind oarecum prins cu ale deputăţiei, dar şi curios să o cunosc personal - de! ce-i Cojuşna? Ia colea! Ar fi putut să treacă pe la Uniune sau… să ne vedem în oraş, cu atât mai mult că… Scria corespondenta mea: „Azi merg la oraş să mai respire aer curat… La oraş aerul e mai curat ca în pădure!”

Nu ne-am mai întâlnit.

Nu ne-am mai cunoscut.

De ce?

Am încercat s-o contactez prin secretare de la Uniune, nu a răspuns. Dat fiind că am intuit din scrisul ei că eu nu sunt decât un simbol abstract, iar nu un conlocutor real, adică îmi expediază epistolele doar aşa, fără să pretindă de la mine vreun răspuns, am rugat-o pe doamna mea să încerce dânsa a o contacta.

Fiasco!

Cică a răspuns, dar… foarte supărată.

După care nu a mai reacţionat nici într-un fel, decât a continuat să trimită regulat misivele ei la Uniune.

Da, tot pe adresa mea.

Această corespondenşă cu sens… ca să zic aşa… unic, a durat din vară până-n primăvară.

S-au acumulat astfel zeci şi zeci de scrisori, dar dacă ar fi să mă refer la pagini scrise, format mare, cu scris concentrat, rând în rând, mai fără interval, or fi sute …

Le am păstrate într-o mapă, dar şi o legătură bună în plicuri…

Din când în când le deshid şi citesc…

Citesc şi-mi amintesc de câte manuscrise au trecut pe sub ochii mei lucrând în calitate de consultant pentru proză la Uniune… Dar şi pe la tot felul de redacţii…

Scrisul este, pentru omul ajuns la ananghie, o salvare.

Aşa mă gândesc că acesta o fi fost şi cazul Raisei Nastas din Cojuşna…

Îşi vărsa năduful vieţii în scrisorile ei şi…

Astea mi le-am amintit acum, în zilele când se înnoieşte ANUL…

Iar cu ANUL se cuvine să se facă mai curat şi sufletul…

Iată, dar, că am făcut o mărturisire…

Mai întâi, în faţa propriei mele conştiinţe…

Dar şi a… Anei Cazacu din Bieşti…

Şi a Raisei Nastas din Cojuşna…

Despre care nu am nicio ştire, păcătosul de mine…

Dacă sunt în viaţă, bine sănătoase, le urez Sărbători fericite şi lumină în suflet…

Dacă s-au călătorit din astă lume, să le ierte bunul Dumnezeu şi să le aibă în împărăţia Lui…

27 decembrie 2014

V. Beşleagă

A apărut recent la editura ARC, în seria „Personalităţi notorii”, volumul „Nicolai Costenco, cavaler al poeziei”, coordonator şi autor de studii istoricul literar şi profesorul universitar Vasile Malaneţchi.

Este un remarcabil succes al realizatorului valoroasei investigaţii, dar şi a editurii Academiei de Ştiinţe, care readuc în actualitate marile figuri ale culturii şi spiritualităţii române din Basarabia zbuciumatului secol trecut.

Prin destinul dramatic al acestui emblematic exponent al literelor basarabene care a fost poetul, prozatorul, dar şi memorialistul Nicolai Costenco, cel care a făcut 15 ani de Siberie (rimând Siberia cu... Beria!), publicul cititor va putea să cunoască prin viaţa şi creaţia sa plină de ascensiuni fulminante, dar şi de căderi inevitabile adevăratul suflu al tristei epoci, care a fost cea de după ocuparea Basarabiei de tancurile Armatei Roşii în iunie 1940...

În rândurile ce urmează ţin să mă opresc doar asupra unui singur moment care m-a intrigat la lectura studiilor, exegezelor, recenziilor, amintirilor sau simplelor consemnări ale numeroşilor autori care au fost incluşi în volum...

E vorba de eseul cu titlul interogativ „O literatură fără jurnal?”, semnat de eminentul critic literar şi eseist de mare clasă Eugen Lungu.

La fel ca cei mai mulţi dintre autorii incluşi în carte, E. Lungu este şi dânsul de părerea că cea mai rezistentă operă a scriitorului, ce a suportat ani lungi de puşcărie în gheţurile Siberiei, este proza memorialistică „POVESTEA VULTURULUI”, realizată în 1955 chiar acolo, dincolo de Cercul polar, imediat ce s-a simţit în afara pericolului de a fi iarăşi condamnat, după moartea tiranului Stalin şi anunţarea amnistiei...

După o minuţioasă şi inspirată analiză şi interpretare făcută cu multă simţire a „POVEŞTII...”, în alineatele finale ale textului său, eseistul se pronunţă asupra frazei şi stilului cărţii.

„Fraza e inegală, curgând când firesc şi fluent, copiind pitoreştile meandre ale Nistrului, când împotmolindu-se într-o magnificenţă bizară suferind de prea multă literaturizare ades gongorică cu stufozităţi neologice, prin care scriitura respiră greu...” Şi-şi ilustrează afirmaţia: „După certurile (şi nu numai! - nota mea) cu tânăra soţie vine rasputiniana pocăinţă, urmată de stridente îmbrăţişări ce schimbau lumea într-o fanfară violentă la extrem, să modeleze iarăşi la solo flautul unei senine împăcări” (p.11), „Centralul (închisoarea) Aleksandrovsk sta greoi ca blestemul împietrit al victimelor de privirile pietrificate de sfinx ale destinului vitreg” (p.61) etc., etc.

Acum atenţie la cea ce urmează, pentru că e anume remarca ce m-a provocat la redactarea acestei sumare note.

„CHIAR TITLUL MI SE PARE UŞOR UMFLAT, POMPAT CU VANITĂŢI LITERARE”.

Deşi pusă între paranteze, ca ceva fără prea mare importanţă în contextul eseului, observaţia, fără să fi vrut eu anume, mi-a iscat, brusc, câteva întrebări.

Ce a avut în vedere Eugen Lungu?

La care titlu s-a referit?

De sigur, la „POVESTEA VULTURULUI”!

Deci, acest titlu i s-a părut „UMFLAT, CU VELEITĂŢI LITERARE”?

Şi, tot aşa, fără să fi căutat anume, Intenţionat, o explicaţie a faptului de ce m-a surprins această opinie a colegului, mi-am zis: „Dar parcă am mai auzit - citit ceva de genul acesta, CU VULTURUL... Şi tot din acea epocă şi venind tot de la un autor din acele vremuri... Cine să fie şi de unde să vină?”

Deschizând Dicţionarul scriitorilor români din Basarabia, 1812-2010, citesc la pagina 308: ”DEBUT EDITORIAL CU VOLUMUL „BLESTEM”(1937), URMAT DE MOARTEA VULTURULUI (1938)”...

Despre cine este vorba?

Despre Bogdan Istru, bineînţeles!

Marele amic şi coleg de generaţie, dar care a avut un cu totul alt destin decât cel al lui Nicolai Costenco.

Bogdan Istru a prosperat sub noul regim, ajungând şi dânsul, alături de Em. Bucov şi A. Lupan un clasic, fondator al literaturii sovietice moldoveneşti... (Dumnezeu s-o... iepure!)

Să fie oare un titlu UMFLAT, cum i s-a părut lui Eugen Lungu?

Sau o polemică a lui Costenco, peste ani, nu doar cu... Istru cel fericit, ci cu o întreagă EPOCĂ???

19 decembrie 2014

V. Beşleagă

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG